Aș dori să examinez capacitatea individului de a fi singur pornind de la presupunerea că această capacitate reprezintă unul dintre cele mai importante semne de maturitate în dezvoltarea emoțională. În aproape toate tratamentele noastre psihanalitice sunt momente în care capacitatea de a fi singur este importantă pentru pacient. Clinic, aceasta poate să se exprime prin momente de tăcere sau printr‐o ședință tăcută, iar această tăcere, departe de a fi o dovadă a rezistenței, apare a fi o achiziție din partea pacientului. Se poate întâmpla ca pacientul să fie în aceste condiții pentru prima dată capabil să fie singur. Aș dori să atrag atenția tocmai asupra acestui aspect al transferului, în care pacientul este singur în ședința analitică. Este probabil corect să spunem că în literatura psihanalitică s‐a scris mai mult pe marginea fricii de a fi singur sau a dorinței de a fi singur decât pe marginea putinței de a fi singur; de asemenea, s‐a studiat intens starea retrasă, o organizare defensivă ce implică așteptarea unei persecuții. Mi se pare că se impune o discuție pe marginea aspectelor pozitive ale capacității de a fi singur. În literatură ar putea exista încercări specifice de a trata capacitatea de a fi singur, dar eu nu le cunosc. Aș dori să fac referire la conceptul freudian (1914) de relație anaclitică.

RELAȚII DE‐TREI‐ ȘI DE‐DOUĂ‐CORPURI

Am preluat ideea de a gândi în termeni de relații de‐trei‐ corpuri și de‐două‐corpuri de la Rickman. Ne referim adeseori la complexul Oedip ca la un stadiu în care relațiile de‐trei‐ corpuri domină câmpul experienței. Orice încercare de a descrie complexul Oedip în termeni de două persoane va eșua. Cu siguranță că relațiile de‐două‐corpuri există, iar acestea aparțin unor stadii relativ mai timpurii în istoria individului. Relația de‐două‐corpuri originară este aceea dintre bebeluș și mamă, înainte ca vreuna dintre proprietățile mamei să fie aleasă pentru a fi modelată în ideea de tată. Conceptul kleinian de poziție depresivă poate fi descris în termeni de relație de‐două‐corpuri și se poate spune că acești termeni sunt esențiali acestui concept.

După ce am gândit în termeni de‐trei‐ și de‐două‐corpuri este ușor să ne îndreptăm către un stadiu și mai primitiv și să vorbim despre o relație de‐un‐corp. La început, ar putea părea că narcisismul, fie el o formă timpurie a narcisismului secundar, sau narcisismul primar ar fi relația de‐un‐corp prin excelență. Ceea ce vreau eu să sugerez însă este că trecerea de la relația de‐două‐corpuri la cea de‐un‐corp nu poate fi făcută fără o serioasă zdruncinare a cunoștințelor noastre obținute prin muncă analitică și prin observație directă a mamelor cu bebeluși.

SĂ FII SINGUR LA PROPRIU

Se va vedea că nu discutăm de fapt de a fi singur la modul propriu. O persoană poate să se afle singură într‐un loc și totuși să nu fie în stare să fie singură. Suferința pe care această persoană o trăiește este dincolo de limitele imaginației. În ciuda acestui fapt, cei mai mulți reușesc să se bucure de solitudine mai devreme decât la sfârșitul copilăriei și este posibil chiar să o aprecieze ca pe o prețioasă posesiune. Capacitatea de a fi singur este fie un fenomen deosebit de sofisticat ce se poate să apară în dezvoltarea personală abia după fundamentarea relațiilor de‐trei‐corpuri, fie un fenomen al vieții timpurii care necesită un studiu special, deoarece reprezintă fundația pe care este construită singurătatea sofisticată.

 PARADOX

În acest moment poate fi formulată ideea principală a acestei comunicări: deși la baza capacității de a fi singur contribuie o multitudine de experiențe, una dintre acestea este fundamentală și, în cazul în care aceasta nu este suficientă, capacitatea de a fi singur nu se va dezvolta. Această experiență este aceea de a fi sin­gur, ca bebeluș și ca un copil mic, în prezența mamei. În acest fel fundamentul putinței de a fi singur este un paradox, deoarece reprezintă experiența de a fi singur în timp ce altcineva este prezent.

Aici este implicat un tip special de relație, aceea dintre bebelușul sau copilul mic care este singur și mamă sau substitutul de mamă pe care se poate de fapt conta că este prezentă, chiar dacă în momentul respectiv ea este reprezentată doar de către cuvertură sau de către premergător, sau de către atmosfera pe care o creează mediul înconjurător. Aș propune un nume pentru acest tip special de relație.

Mi‐ar plăcea să folosesc termenul relaționare a Eului, termen ce pare potrivit mai ales prin faptul că contrastează clar cu termenul relație de Se, aceasta din urmă fiind o complicație repetată a ceea ce am putea numi viață a Eului. Relaționarea Eului se referă la relația dintre două persoane, dintre care una este într‐un grad oarecare singură. Se poate ca ambele persoane să fie absente, cu toate acestea prezența fiecăreia fiind importantă pentru cealaltă. Consider, de exemplu, că dacă vom compara înțelesul termenului „a plăcea“ cu acela al termenului „a iubi“, vom constata că a plăcea este o problemă de relaționare a Eului, în timp ce a iubi este mai degrabă o problemă de relație de Se, atât într‐o formă brută, cât și într‐una sublimată.

Înainte de a dezvolta aceste idei în stilul meu propriu, mi‐aș dori să vă reamintesc modul în care am putea să vorbim despre putința de a fi singur, folosind terminologia psihanalitică consacrată…

Citeşte mai mult

Originea capacității de a fi îngrijorat reprezintă o problemă complexă. Îngrijorarea este o caracteristică importantă în viața socială. Când psihanaliștii caută origini, ei le caută de obicei în dezvoltarea emoțională a individului. Dorim să aflăm etiologia îngrijorării și momentul în care aceasta apare în dezvoltarea copilului. Suntem, de asemenea, interesați de eșecul formării unei capacități de a fi îngrijorat și de pierderea îngrijorării ce a fost într‐o oarecare măsură achiziționată.

Termenul de „îngrijorare“ este folosit pentru a acoperi într‐un fel pozitiv un fenomen care în felul negativ este acoperit de cuvântul „vinovăție“. Sentimentul de vinovăție este o anxietate aflată în legătură cu conceptul de ambivalență și care implică un grad de integrare a Eului individual într‐o asemenea măsură, încât să permită retenția imago‐ului obiectului bun în același timp cu ideea distrugerii acestuia. Îngrijorarea presupune o integrare și o creștere și mai avansată ce prezintă legături într‐un sens pozitiv cu sentimentul de responsabilitate al persoanei, mai ales în ceea ce privește relațiile în care au pătruns elementele pulsionale.

Îngrijorarea se referă la faptul că persoanei îi pasă sau că ea se preocupă și că simte, dar și acceptă responsabilitatea. La nivel genital, urmărind teoria cunoscută a dezvoltării, se poate spune despre îngrijorare că reprezintă baza familiei, atunci când amândoi partenerii în actul sexual — dincolo de plăcerea lor — își iau responsabilitatea pentru rezultat. Mai mult, în totalitatea vieții imaginative a unei persoane subiectul îngrijorării ridică probleme mai mari decât atât, iar capacitatea de a avea un sentiment de îngrijorare se află la baza tuturor fenomenelor de joc și muncă constructivă. Ea aparține trăirii normale, sănătoase și merită atenția psihanalistului.

Există multe motive care ne fac să credem că sentimentul de îngrijorare — cu sensul său pozitiv — apare în dezvoltarea emoțională a copilului într‐o perioadă aflată înaintea celei a complexului Oedip clasic, care la rândul său implică o rela‐ ționare între trei persoane, fiecare fiind simțită ca o persoană întreagă de către copil. Nu trebuie de fapt să fim preciși în ceea ce privește momentul, și aceasta pentru că cele mai multe dintre procesele ce debutează în copilăria timpurie nu ajung de fapt niciodată să fie întru totul achiziționate, ci continuă să fie întărite prin creșterea ce are loc în copilăria mai târzie, apoi în viața adultă și chiar la bătrânețe.

Este obișnuit să se descrie originea capacității de a simți îngrijorarea în termeni de relație mamă–bebeluș, cu un bebeluș care este deja o unitate formată și care percepe mama sau figura maternă ca pe o persoană întreagă. Aceasta este o dezvoltare ce aparține în mod esențial perioadei de‐două‐corpuri.

În orice teorie a dezvoltării copilului, anumite principii sunt luate drept premise, mă refer aici la procesele de maturizare a bebelușului și copilului în ceea ce privește psihologia, ca și în ceea ce privește anatomia și fiziologia. Cu toate acestea, în ceea ce privește dezvoltarea emoțională este cert că, pentru ca potențialul maturizării să devină un fapt, sunt necesare anumite condiții exterioare. Aceasta înseamnă că dezvoltarea depinde de un mediu îndeajuns de bun și că, cu cât vom merge în perioade mai timpurii cu studiul nostru asupra bebelușului, cu atât va fi mai adevărat că, în lipsa unei îngrijiri materne îndeajuns de bune, stadiile timpurii ale dezvoltării nu au cum să aibă loc.

În dezvoltarea unui bebeluș se întâmplă foarte multe lucruri înainte ca noi să ne putem referi la îngrijorare. Capacitatea de a simți îngrijorarea este legată de sănătate, o capacitate care, odată stabilită, presupune o organizare complexă a Eului despre care nu putem gândi în alt fel decât ca despre o achiziție, atât una pentru îngrijirea bebelușului și a copilului, cât și o achiziție pentru procesele interioare de creștere ale bebelușului și ale copilului. Voi lua drept o premisă un mediu îndeajuns de bun în etapele timpurii pentru a simplifica problema pe care vreau să o examinez. În acest fel, cele pe care le voi descrie vor merge pe căile complexe ale maturizării și vor depinde pentru a se maturiza de îngrijirea îndeajuns de bună acordată bebelușului și copilului….

Citeşte mai mult

Pentru psihanaliză, simptomul nu este o” tulburare “, este un adevăr silențios care trebuie să fie auzit. Chiar dacă este dificil de crezut cel mai adesea tocmai rănile noastre sunt porțile prin care intrăm în cea mai bună și mai frumoasă parte a noastră.

Terapia ne oferă șansa să ne auzim, să ne vedem, să ne cunoaștem. Ne dă acces la o relație autentică, care atinge profuzimile celor implicați în această conexiune, o relație care poate să fie folosită pentru creșterea personală, o relație care aduce sens și semnificație. E drept… #TherapyTakesCourage, pentru că nu e niciodată ușor să vrei să te cunoști, să te vezi așa cum ești… în spatele iluziilor și măștilor atât de reconfortante în felul lor..

“Eu cred că să cunoști, să te cunoști este întotdeauna mai benefic decât necunoașterea, la fel cum aventura este întotdeauna mai bună decât lipsa ei. Mai cred că oricât de bogate și de atrăgătoare sunt magia și iluzia, în cele din urmă slăbesc spiritul uman. Uneori calea spre mai bine presupune să ne uităm cu claritate la ce credem că este “mai rău” (I. Yalom)

Orice suferință este doar o senzație, ea există doar în măsura în care o simțim, și o simțim doar ca urmare a unor mecanisme ale organismului nostru. (…) O experiență milenară ne-a convins că deși nu putem să suspendăm toată suferința, putem suspenda totuși o mare parte din ea, și o altă parte o putem alina (Sigmund Freud)

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Citeşte mai mult

Amor Fati

Bine ai venit pe www.profadesex.com – un colț virtual de lume guvernat de educație, libertate și bunul simț.  

Motto-ul nostru este Amor Fati- Iubește-ți Soarta (F. Nietzsche), credința noastră este construită pe cunoaștere, valoarea ne este adusă de adevăr, respectul îl investim în oameni, prețuim sănătatea și viața, ne lăsăm seduși de frumos, puterea o găsim în noi, iar magia o descoperim în cuvânt. În fond: nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. (citește mai mult)