Un tânăr stă liniștit pe o bancă în parc. Nu cred că are mai mult de 20 de ani. Lângă el se așează alt tânăr. Cei doi vorbesc, râd, împart o doză de Coca-Cola, un sărut și niste bârfe de pe telefon. La un moment dat un individ în vârstă de cca. 30 de ani trece pe lângă ei. Îi privește… se pare că vrea să meargă mai departe, dar “ceva” îl oprește, se întoarce spre cei doi, îi scuipă și începe să înjure …de morți și de cei vii. Apoi părăsește locul faptei făcându-și cruci …

Aș vrea ca tinerii să riposteze, dar nu o fac, se curăță de saliva primită și pleacă…

Seara la televizor văd la știri că doi tineri s-au aruncat în fața metroului. Erau ei, cei care au împărțit aceeași doză de cola, același val de stigmatizare.

Prezentatorul spune că e vorba despre sinucidere din dragoste. Tinerii se țineau de mână, cică i-a văzut un trecător.

Sinucidere? Zău? Oare nu e tocmai omor, și arma crimei nu e altceva decât acel “ceva”. Un “ceva” care l-a făcut pe un oarecare individ să nu suporte iubirea dintre doi tineri, o iubire exprimată doar într-un fel diferit decât cel cu care este el obișnuit. Acel “ceva” care l-a oprit din drumul lui, l-a determinat să-și umple gura de salivă, să scuipe, și să se crucească – cel mai probabil pentru a alunga “lucrarea dracului”. Deci ce este… crimă sau sinucidere? Eu zic că e prima variantă, și arma care a spulberat două vieți este un simplu “ceva”.

“Ceva” ce-ți diminuează înțelegerea și nu te lasă să vezi că viața înseamnă diversitate, că iubirea se exprimă în chipuri diferite, că existența umană este definită de o multitudine de sensuri. “ Ceva” ce te ține departe de propria umanitate, acea parte din tine care, atunci când poți s-o asculți, te învață să accepți iubirea în toate formele ei, nu doar în direcțiile pe care le-am trasat pe vremea când eram ignoranți. Umanitate care te ajută să îmbrățișezi viața, creația așa cum este scrisă, mai exact într-o diversitate de unități.. care suntem în fond.. noi toți. Iubirea este o forță, știm asta, dar și ura e tot forță, una ce îngrădește, învrăjbește și care are puterea să te transforme într-un criminal la o simplă plimbare prin parc, o forță care te îndeamnă să-i ucizi pe alții cu un simplu “ceva”, același “ceva” care-ți omoară și spiritul deopotrivă…

Citeşte mai mult

!!!!! Textul de mai jos reprezintă prima parte din lucrarea “Creierul Iubirii” scrisă sub supervizarea domnului profesor academician Constantin Bălăceanu Stolnici. Lucrarea include subiectele prezentate în prima imagine din text, adică cele mai noi și mai valide informații despre Teoria Atașamentului publicate pe teritoriul țării noastre. Practic facem o incursiune în Teoria Atașamentului, începând cu primii autori care au dezvoltat-o, argumentând ce este atașamentul, arătând tiparele de atașament la copil și la adult, și explicând pe înțelesul tuturor cât de vitale sunt experiențele din primii ani de viață în dezvoltarea personalității. Totodată aducem în atenție aspecte importante din neuropsihologia interpersonală, ca de exemplu rolul memoriei implicite și al memoriei explicite (ce sunt fiecare și ce rol au în atașament), asimetria hemisferelor cerebrale, și prezentăm o hartă a formațiunilor cerebrale implicate în atașament. “Creierul iubirii” se adresează adulților interesați de sănătatea emoțională și sănătatea relațională, și în mod special părinților.

Lucrarea o oferim în mod gratuit oricui o dorește și trimite un email pe adresa andresanlauramaria@gmail.com cu mesajul VREAU CREIERUL IUBIRII

Existența vertebratelor este susținută de ceea ce știința medicală a denumit prin conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului, coordonează activitatea musculară, monitorizează activitatea organelor, primește și prelucrează informațiile primite din mediul extern dar și mediul intern al organismului. Fără sistemul nervos, auzul, văzul, durerea și toate senzațiile pe care le experimentează organismul vertebrat ar fi de neconceput. Funcțiile fiziologice de care depind însăși viața, ca și respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul SN.

Sistemul nervos este responsabil practic pentru menținerea homeostaziei organismului, adică a unei stări de echilibru. Este un magnific sistem informațional la conducerea căruia se află creierul- encefalul- care pe baza informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, decide și susține modul de răspuns la stimuli ai lumii exterioare, dar și stimulii interni.

Pe măsură ce urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepta informații, a le interpreta și reacționa- corespunzător în vederea menținerii stării de echilibru- sunt tot mai perfecționate.
Când vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care au la bază celule nervoase, numite și neuroni, definit astfel SN este extrem de vast pătrunde în toate organele și țesuturile organismului (Stolnici, Borosanu & Berescu, 2006).

Neuronii reprezintă celule specializate în transmiterea mesajului prin intermediul unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.) se numește sinapsă. Neuronii sunt sensibili la stimuli veniți din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influența acestor stimuli, celulele nervoase declanșează impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier unde informațiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit răspunsuri la stimuli, ce se trimit altor neuroni, care vor declanșa o reacție, precum contracția unei grupe de mușchi sau secreția unei glande. Proprietățile prin care neuronii devin sensibili la stimuli, și transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate și respectiv conductibilitate.

Sistemul Nervos este împărțit la toate vertebratele în două mari componente –Sistemul Nervos Central și Sistemul Nervos Periferic. În mare putem afirma că Sistemul Nervos Central este componenta formată din organe compacte învelite și protejate- din encefal, măduva spinării. A două componentă, și anume Sistemul Nervos Periferic este format din toți nervii și ganglionii nervoși – include SN somatic și SN vegetativ.

La nivelul sistemului nervos central vin toate informatiile din interiorul organismului și din mediul înconjurator. Aici se iau deciziile și se trimit comenzi către organism. Sistemul nervos periferic transportă informatiile către sistemul nervos central (prin intermediul nervilor senzitivi) și trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori) către mușchi – generând mișcarea sau către glande (prin intermediul nervilor vegetativi) – generând secreția unor substanțe.

Dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar în consecință dezvoltarea, echilibrul și funcționarea armonioasă a întregului sistem nervos depinde implicit de o bună dezvoltare și funcționare a creierului. O dezvoltare optimă a structurilor cerebrale, precum și activitatea cerebrală echilibrată impun însă anumite condiții existenței organismului. Printre acestea una este satisfacerea nevoii de apropiere/siguranță/confortadică satisfacerea nevoii de a iubi și de a fi iubit de cineva special.

 

1-Atașamentul

1.1.-Definiția atașamentului. Teoria Atașamentului

În linie generală atașamentul este definit ca:

Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse, 2006, pag 119).

Teoria atașamentului elaborată de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

Primele intuiții teoretice științifice care au dus la nașterea Teoriei Atașamentului au fost publicate de Bowlby în 1944 în articolul “Forty-Four Juvenile Thieves: Their Character and Home-Life (44 de hoți juvenili- caracterul lor și viața de acasă)” apărut în Jurnalul Internațional de Psihanaliză. În acest articol, Bowlby a lansat ipoteza empirică ce spune că: precursorii dezechilibrelor emoționale întâlnite în delicvența junevilă pot fi identificați în experiențele timpurii de atașament, în special cele marcate de separare și de comportament incoerent, inconsecvent sau dur (agresiv/abuziv) din partea mamelor (și a taților, și uneori din partea figurilor masculine neparentale, dar în relații afective cu mamele)Aceasta ipoteză nu era în sine o noutate, Bowlby provenind din Școala de Psihanaliză unde ideea importanței experiențelor timpurii în creionarea traseului ce-l va urma dezvoltarea individului era deja accentuată în special de psihanaliștii interesați de studiul analizei copiilor (Anna Freud, M. Klein), iar în fapt importanța experiențelor afective din prima copilărie și rolul lor major în conturarea personalității umane a reprezentat un postulat puternic al Psihanalizei regăsit în ideile lui Sigmund Freud. Noutatea propusă de Bowlby a fost dată de atenția adusă asupra efectului separării de figurile de atașament și experiențele traumatizante cu acestea, idee ce a dus la definirea atașamentului, explicarea modelului intern de lucru al atașamentului, și avansarea intuiției că relațiile de atașament sunt susținute de un mecanism neuropsihologic complex, un mecanism responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm de-a lungul întregii vieți (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Dezvoltarea acestui mecanism începe încă din viata intrauterină și este puternic influențată de experiențele timpurii de atașament ale fiecărui individ cu persoalele apropiate care îl au în grijă (Jude Cassidy, Jason D. Jones, Philip R. Shaver, 2014). Spre deosebire de o parte din colegii săi din interiorul curentului psihanalitic, Bowlby și-a extins aria de cercetări în afara acestei școli, și a dezvoltat o relație profesională cu psihologul canadian Mary Ainsworth. Observațiile acesteia în urma unor studii desfășurate pentru prima oară în Uguanda și apoi și în Baltimore (Ainsworth, 1967), au condus la specificarea detaliată a anumitor aspecte ale comportamentului matern (sigur sau nesigur), care preced diferențele individuale ale atașamentului la copil (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978).

La începutul secolului XXI, noile descoperiri din sfera neurobiologiei interpersonală despre importanța experiențelor timpurii de atașament în formarea structurilor sistemului nervos cu rol major în conturarea personalității umane, au determinat specialiștii în domeniu să tragă o concluzie și să atragă atenția asupra a patru aspecte ale parentingului, în special ale îngrijirii timpurii a bebelușilor, aspecte esențiale în dezvoltarea echilibrată a copiilor, acestea sunt- singuranță, responsivitate la nevoile copilului (conectarea reală cu copilul și nevoile acestuia), interacțiunea și încurajarea explorării. Observăm că aceste aspecte necesare unei dezvoltări echilibrate pot să fie oferite doar de un stil de parenting sigur, bazat pe iubire, îngrijire, coerență. Atunci când figurile parentale eșuează în una din cele patru dimensiuni dezvoltarea copilului este perturbată, iar consecințele pot să fie severe și cu efect pe termen lung (Shonkoff, Phillips, 2000). Această afirmație este azi puternic argumentată științific și prezentă în multe direcții de cercetare din psihologie, medicină, științele sociale, și conluzia aceasta este posibilă în prezent datorită rezultatelor colaborării profesionale dintre John Bowlby și creativa cercetătoare Mary Ainsworth, care au creionat Teoriei Atașamentului și principiile sale.

Bowlby a definit așamentul ca fiind un sistem de control care are scopul să activeze la copil, încă din prima clipă de existență, sentimentul de siguranță și protecție față de persoana care îl îngrijește, de cele mai multe ori mama (Jude Cassidy et. al 2014; Bowlby, 1982). Azi, în termeni generali, atașamentul este definit de către cercetători (J. Cassidy et.al, 2014) ca legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ…

Citeşte mai mult
 …zilele trecute am discutat cu unul dintre profesorii mei despre direcția oarecum eronată (sau hai să-i zicem incompletă) dar propovăduită de mulți profani ce spune că noi lucrăm cu “mintea oamenilor care ne intră în cabinet”. Cazul de mai jos arată cât de mult lucrăm de fapt cu mintea noastră pentru a ne putea ajuta pacienții, și asta pentru că atunci când oamenii ne intră în cabinet.. ei intră în noi. Vă invit s-o cunoașteți pe Emily și să-i cunoașteți trăirile analistului ei, trăiri care odată explorate au adus înțelegeri extrem de prețioase în procesul analitic al pacientei.

EMILY

Conceptualizarea intrapsihică a psihanalizei freudiene îl prezintă pe pacient ca fiind sfâşiat de o luptă internă feroce. Impulsuri periculoase fac presiuni pentru a se exprima; meca­nisme de apărare puternice sunt ridicate împotriva acestor impulsuri. Lupta obositoare între aceste forţe interne îşi ia energia din posibilitatea de a trăi o viaţă mai satisfăcătoare. Scena acţiunii se află în lumea internă a pacientului. Însă în termenii interpersonali ai lui Sullivan, pacientul este privit ca încercând din răsputeri să îşi păstreze sentimentul de siguranţă în interacţiunile cu ceilalţi. Relaţiile din trecut au avut drept rezultat umilirea şi durerea profunde; astfel, s­au dezvoltat operaţiuni de siguranţă pentru a ţine la distanţă acest tip de pericole în relaţiile prezente. În concepţia lui Sullivan, scena acţiunii se află în interacţiunile pacientului cu ceilalţi.

Rolul analistului, aşa cum îl înţelegea Sullivan, este de a­-l ajuta pe pacient să devină din ce în ce mai conştient de modul în care participă la aceste interacţiuni. Pacientul începe să observe trăsăturile semnificative pe care le evitase cu asiduitate. El ajunge astfel să îşi dea seama de gradul în care eforturile sale de a controla anxietatea pe termen scurt ajung să reprezinte pe termen lung o piedică în calea unei vieţi mai satisfăcătoare. Relaţia pacientului cu analistul reprezintă adesea un mijloc important prin care se demonstrează trăsăturile autoconstrângătoare ale operaţiunilor caracterologice de siguranţă. Sullivan a atras atenţia asupra inevitabilităţii ca pacientul să pună în scenă tipare interpersonale importante în această relaţie. Cu toate acestea, Sullivan nu a privit relaţia analitică în sine ca reprezentând o caracteristică centrală a abordării lui tehnice. Acest lucru a fost lăsat în mâinile teoreticienilor interpersonalişti care i­-au urmat.

Analiza lui Emily, o tânără extrem de talentată şi extrem de obsesională, ilustrează felul în care tiparul de relaţionare al unui pacient poate fi jucat cu analistul. Emily a apelat la terapie datorită dificultăţilor ei de a stabili relaţii satisfăcătoare cu alţi oameni, atât bărbaţi, cât şi femei. Avea tendinţa să­-şi anuleze întâlnirile din motive pe care nu le înţelegea; se trezea că este enervată şi lipsită de răbdare în relaţie cu ceilalţi. Emily era talentată şi avea succes în multe arii ale vieţii ei, în toate acestea lucrând independent. Avea tendinţa să simtă că majoritatea activităţilor ei — serviciul, treburile casnice sau actele sexuale — ar fi putut fi duse la bun sfârşit într­-o manieră mai eficientă dacă le­-ar fi făcut singură, fără să se bazeze pe ceilalţi. Era atât de bună în ceea ce făcea, încât principiul acestei atitudini părea să se demonstreze la nesfârşit.

Emily s­-a implicat în procesul analitic în maniera eficientă ce îi era caracteristică. A identificat ariile problematice, ducea un travaliu intens pentru a prezenta şi explora materialul relevant, atât din trecut, cât şi din prezent, având revelaţii introspective interesante şi adesea utile. Procesul analitic se derula atât de bine, încât i­-a luat destul de mult timp analistului să­-şi dea seama că se simţea cumva în afara lui şi că se simţea descurajat de Emily să spună prea mult. Atunci când vorbea, Emily ţinea cont de mesajul lui şi părea să se folosească de el. Însă analistul începea să­-şi dea seama din ce în ce mai mult de faptul că se simţea întotdeauna ca şi cum ar fi întrerupt ceva în care probabil nu ar fi trebuit să inter­vină. Şi-­a concentrat atenţia asupra acestui proces şi a început să sesizeze modalităţile subtile prin care Emily reuşea să transmită această impresie: ea îşi făcea un plan înainte de fiecare şedinţă, iar minuţiozitatea cu care urma acel plan şi felul în care îşi elabora răspunsurile faţă de analist îi întorceau la plângerile ei iniţiale…

Citeşte mai mult

Când doare trupul? Când mintea care nu doare este în dezechilibru…

Am fost consultat de un muncitor în vârstă de 32 de ani, al cărui comportament temător, aproape obedient, făcea ca neurastenicul sexual să fie recunoscut chiar și la distanță. Primul meu gând era că e chinuit de mustrări de conștiință din cauza masturbării, dar problema lui s-a dovedit una mult mai gravă.

În ciuda vârstei sale și în ciuda a numeroase încercări, nu fusese niciodată capabil, după cum mi-a spus, să realizeze actul sexual cum trebuie; o erecție inadecvată și ejaculatio praecox(ejaculare precoce) au făcut întotdeauna ca immisio (actul sexual) să fie imposibil. Căutase ajutor la diferiți medici; unul dintre ei (celebru în urma reclamelor din ziare, notă Ferenczi) i-a vorbit brutal, spunând: te-ai masturbat, de aceea ești impotent. Ca urmare, pacientul care se lăsese în voia autosatisfacerii de la 15 la 18 ani s-a dus acasă convins că incapacitatea sexuală era consecința bine-meritată și irevocabilă a păcatelor tinereții. Cu toate acestea s-a străduit în continuarea să găsească vindecare și, printre altele, a făcut un tratament de lungă durată cu electroșocuri și hidroterapie, care nu a avut succes. Pacientul ar fi cedat deja în fața inevitabilului, dar se atașase recent de fata potrivită; dorința de a se căsători cu ea era motivul încercării sale recente de a fi vindecat.

Cazul este foarte frecvent întâlnit, iar explorarea anamnezica și examinarea pacientului nu au scos nimic special la iveală. A devenit evident că pe lângă impotență, suferea de un complex de simptome nevrotice: diferite parestezii, hiperestezie auditivă, ipohondorie pronunțată, tulburări de somn (inclusiv coșmaruri); în ansamblu o nevroză anxioasă în sens freudian, cauzată de numeroase excitări sexuale frustrate nesatisfăcute…

Citeşte mai mult

Amor Fati

Bine ai venit pe www.profadesex.com – un colț virtual de lume guvernat de educație, libertate și bunul simț.  

Motto-ul nostru este Amor Fati- Iubește-ți Soarta (F. Nietzsche), credința noastră este construită pe cunoaștere, valoarea ne este adusă de adevăr, respectul îl investim în oameni, prețuim sănătatea și viața, ne lăsăm seduși de frumos, puterea o găsim în noi, iar magia o descoperim în cuvânt. În fond: nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. (citește mai mult)

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.