…zilele trecute o colegă m-a întrebat, într-o notă destul de peiorativă “hai măi Laura ce e așa de important să faci tu terapie înainte să profesezi ca terapeut?”. Nu i-am răspuns colegei mele, pentru că de ani de zile m-am obișnuit ca noi, consilierii și terapeuții de orientare psihodinamică (psihanalitică, de altfel singurii care parcurgem o analiză personală înainte de a ne așeza în fotoliul de terapeut) să fim atacați în diferite feluri și chipuri de practicienii altor metode. De la Freud încoace (deci de la începuturi) psihanaliza este și preaslăvită și atacată în egală măsură. Totuși, este singura școală care evoluează… dar asta e altă poveste. Nu o să scriu în acest text nici despre valoarea terapiei mele personale, care nu a început deloc ca o obligație profesională, din contră profesia mea actuală este o consecință a căutării mele interioare; nici despre achizițiile personale și profesionale pe care le-am dobândit întinsă pe divan, deci ca pacient (și sper să le dobândesc în continuare….); nu o să-i răspund nici colegei mele prin acest articol. Întrebarea ei m-am decis însă să n-o evit, pentru că m-a făcut să mă gândesc cu drag la aspectele ce eu, și oricare alt consilier și terapeut psihodinamic, le avem în comun cu oamenii care ne intră în cabinet. Așadar cuvintele ce urmează sunt pentru voi… copiii noștri dragi 🙂

Înainte de orice unul din lucrurile pe care noi doi le avem în comun, eu cu tine dragul meu pacient… este faptul că suntem oameni, deci vulnerabili, și suficient de puternici cât să acceptăm asta. Amândoi am dat dovadă de enorme resurse psihologice în momentul când ne-am așezat (sau întins) pe divanul din spațiul analitic. Și eu la fel ca tine știu cum este să ai nevoie de ajutor și să fii preocupat de capacitatea de a oferi ajutor a persoanei cu care te întâlnești. Știu ce înseamnă să te superi dragul meu copil când îmi iau o vacanță, deci luăm o pauză de întâlniri analitice. Știu pentru că și eu m-am supărat pe analista mea când a anulat o ședință, și nu o să uit travaliul dureros al gândurilor ce a urmat acelei anulări. Știu ce înseamnă să te lupți să spui ceea ce este autentic în tine, sau să-ți dai voie să simți ceea ce știi că simți și nu ești dispus s-o recunoști. Știu la rândul meu cum este să simți că ești inhibat de forțe aflate dincolo de accesul sau controlul personal și frustrarea de a te privi cum le pui în act în terapie. Cunosc prea bine și frustrările rezultate din faptul că mult dorita schimbare se produce încet. Cunosc și ce înseamnă să simți cu adevărat progresul și apoi “ca din nimic” să apară regresii care te tulbură. Știu ce înseamnă să plângi și să râzi până la epuizare într-o relație cu altă persoană, relație despre care știi, fără neapărat să poți să recunoști, că o să rămână cea mai autentică și reală relație din viața ta. Știu ce înseamnă să fiu atinsă în mod profund de o altă persoană, știu ce înseamnă să vreau (vrei) să-mi(ți) văd/vezi întunecatele profunzimi și să le luminezi. Știu ce înseamnă să lupți cu tine, și știu ce înseamnă să te bucuri alături de partea care câștigă, în timp ce sfâșiat îți îngropi morții alături de partea care a pierdut…

Citeşte mai mult

Neîmpărtășirea durerii sădește în sufletul celui rănit o zonă silențioasă care vorbește totuși neîntrerupt, un fel de cască audio care murmură înăuntru o poveste de nemărturisit. Este greu să păstrezi tăcerea, după cum este posibil să nu spui nimic. Când nu primește expresie emoția se manifestă cu și mai multă putere în absența cuvintelor. Atâta timp cât suferă, cel rănit nu vorbește, strângând din dinți. Când nespusul hiperconștient nu este împărtășit, el structurează o prezență stranie… Omul căruia îi este rușine ar dori să vorbească, să mărturisească faptul că este prizonierul limbajului său mut, al poveștii care se rostește în lumea lui lăuntrică și pe care nu o poate pune în vorbe pentru că se teme de privirea ta. El este încredințat că va muri dacă nu o să vorbească. Și atunci acel om va spune povestea altuia care, ca și el, a cunoscut o tulburare teribilă. El scrie o autobiografie la persoana a treia și se miră ce ușurare îi produce povestea altuia ca el, un reprezentant al său, un purtător de cuvânt. Faptul de a fi conferit o formă verbală tumultului și mai ales de a-l fi împărtășit i-a îngăduit să renunțe la imaginea monstrului care credea că este….

Totuși, adesea… în atmosfera secretă a teatrului meu lăuntric eu pun în scenă ceea ce nu pot formula, atât îmi este de teamă de ceea ce veți spune despre mine…

Așadar, ne putem vindeca? Rușinea…

Ciudată e tăcerea sufletelor rănite. Să spui este o greșeală, de nemărturisit. Emoția împărtășită domolește suferința celui rănit, dar îi antrenează pe cei pe care îi iubește în abisul durerii. E vorba despre o legătură nu-i așa?..

Citeşte mai mult

Un sfânt nu poate muri fiindcă nu trăiește. Un sfânt nu sfârșește niciodată, precum nu începe niciodată. Pe un geniu îl poate omorî opera sa. Care sfânt a murit de iubirea din el?

Fiecare clipă ca expresie a unui destin, ca luptă dintre viață și moarte, este tragedia. În ea moartea și viața sunt absoluturi. Dar absolutul pe care-l atinge sfântul sacrifică atât viața cât și moartea. Un absolut inutil și o adâncime fadă…

…sunt un Raskolnikov fără scuza crimei

PRIVIREA UNUI PUI DE RAȚĂ

N-ați prins vreodată imaginea de puritate în privirea fără percepție, în privirea care oglindește și răsfrânge, în privirea pură de obiecte? N-ați privit niciodată privirea puilor de rață, ca să vedeți ochi în care cerul este cer, apa apă, frunza frunză? Și n-ați iubit acești ochi care nu au furat obiectele, care n-au răpit lumea ca s-o topească în ei? Scoborâtu-s-a cerul în ochii unui pui de rață; căci ochii omului sunt prea întunecați pentru seninătăți și înălțimi. Imagine de puritate: o privire înainte de percepție; o privire în lume și dinainte de lume; o privire care nu vede ci în care vezi…

Citeşte mai mult

!!!!! Textul de mai jos reprezintă prima parte din lucrarea “Creierul Iubirii” scrisă sub supervizarea domnului profesor academician Constantin Bălăceanu Stolnici. Lucrarea include subiectele prezentate în prima imagine din text, adică cele mai noi și mai valide informații despre Teoria Atașamentului publicate pe teritoriul țării noastre. Practic facem o incursiune în Teoria Atașamentului, începând cu primii autori care au dezvoltat-o, argumentând ce este atașamentul, arătând tiparele de atașament la copil și la adult, și explicând pe înțelesul tuturor cât de vitale sunt experiențele din primii ani de viață în dezvoltarea personalității. Totodată aducem în atenție aspecte importante din neuropsihologia interpersonală, ca de exemplu rolul memoriei implicite și al memoriei explicite (ce sunt fiecare și ce rol au în atașament), asimetria hemisferelor cerebrale, și prezentăm o hartă a formațiunilor cerebrale implicate în atașament. “Creierul iubirii” se adresează adulților interesați de sănătatea emoțională și sănătatea relațională, și în mod special părinților.

Lucrarea o oferim în mod gratuit oricui o dorește și trimite un email pe adresa andresanlauramaria@gmail.com cu mesajul VREAU CREIERUL IUBIRII

Existența vertebratelor este susținută de ceea ce știința medicală a denumit prin conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului, coordonează activitatea musculară, monitorizează activitatea organelor, primește și prelucrează informațiile primite din mediul extern dar și mediul intern al organismului. Fără sistemul nervos, auzul, văzul, durerea și toate senzațiile pe care le experimentează organismul vertebrat ar fi de neconceput. Funcțiile fiziologice de care depind însăși viața, ca și respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul SN.

Sistemul nervos este responsabil practic pentru menținerea homeostaziei organismului, adică a unei stări de echilibru. Este un magnific sistem informațional la conducerea căruia se află creierul- encefalul- care pe baza informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, decide și susține modul de răspuns la stimuli ai lumii exterioare, dar și stimulii interni.

Pe măsură ce urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepta informații, a le interpreta și reacționa- corespunzător în vederea menținerii stării de echilibru- sunt tot mai perfecționate.
Când vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care au la bază celule nervoase, numite și neuroni, definit astfel SN este extrem de vast pătrunde în toate organele și țesuturile organismului (Stolnici, Borosanu & Berescu, 2006).

Neuronii reprezintă celule specializate în transmiterea mesajului prin intermediul unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.) se numește sinapsă. Neuronii sunt sensibili la stimuli veniți din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influența acestor stimuli, celulele nervoase declanșează impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier unde informațiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit răspunsuri la stimuli, ce se trimit altor neuroni, care vor declanșa o reacție, precum contracția unei grupe de mușchi sau secreția unei glande. Proprietățile prin care neuronii devin sensibili la stimuli, și transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate și respectiv conductibilitate.

Sistemul Nervos este împărțit la toate vertebratele în două mari componente –Sistemul Nervos Central și Sistemul Nervos Periferic. În mare putem afirma că Sistemul Nervos Central este componenta formată din organe compacte învelite și protejate- din encefal, măduva spinării. A două componentă, și anume Sistemul Nervos Periferic este format din toți nervii și ganglionii nervoși – include SN somatic și SN vegetativ.

La nivelul sistemului nervos central vin toate informatiile din interiorul organismului și din mediul înconjurator. Aici se iau deciziile și se trimit comenzi către organism. Sistemul nervos periferic transportă informatiile către sistemul nervos central (prin intermediul nervilor senzitivi) și trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori) către mușchi – generând mișcarea sau către glande (prin intermediul nervilor vegetativi) – generând secreția unor substanțe.

Dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar în consecință dezvoltarea, echilibrul și funcționarea armonioasă a întregului sistem nervos depinde implicit de o bună dezvoltare și funcționare a creierului. O dezvoltare optimă a structurilor cerebrale, precum și activitatea cerebrală echilibrată impun însă anumite condiții existenței organismului. Printre acestea una este satisfacerea nevoii de apropiere/siguranță/confortadică satisfacerea nevoii de a iubi și de a fi iubit de cineva special.

 

1-Atașamentul

1.1.-Definiția atașamentului. Teoria Atașamentului

În linie generală atașamentul este definit ca:

Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse, 2006, pag 119).

Teoria atașamentului elaborată de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

Primele intuiții teoretice științifice care au dus la nașterea Teoriei Atașamentului au fost publicate de Bowlby în 1944 în articolul “Forty-Four Juvenile Thieves: Their Character and Home-Life (44 de hoți juvenili- caracterul lor și viața de acasă)” apărut în Jurnalul Internațional de Psihanaliză. În acest articol, Bowlby a lansat ipoteza empirică ce spune că: precursorii dezechilibrelor emoționale întâlnite în delicvența junevilă pot fi identificați în experiențele timpurii de atașament, în special cele marcate de separare și de comportament incoerent, inconsecvent sau dur (agresiv/abuziv) din partea mamelor (și a taților, și uneori din partea figurilor masculine neparentale, dar în relații afective cu mamele)Aceasta ipoteză nu era în sine o noutate, Bowlby provenind din Școala de Psihanaliză unde ideea importanței experiențelor timpurii în creionarea traseului ce-l va urma dezvoltarea individului era deja accentuată în special de psihanaliștii interesați de studiul analizei copiilor (Anna Freud, M. Klein), iar în fapt importanța experiențelor afective din prima copilărie și rolul lor major în conturarea personalității umane a reprezentat un postulat puternic al Psihanalizei regăsit în ideile lui Sigmund Freud. Noutatea propusă de Bowlby a fost dată de atenția adusă asupra efectului separării de figurile de atașament și experiențele traumatizante cu acestea, idee ce a dus la definirea atașamentului, explicarea modelului intern de lucru al atașamentului, și avansarea intuiției că relațiile de atașament sunt susținute de un mecanism neuropsihologic complex, un mecanism responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm de-a lungul întregii vieți (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Dezvoltarea acestui mecanism începe încă din viata intrauterină și este puternic influențată de experiențele timpurii de atașament ale fiecărui individ cu persoalele apropiate care îl au în grijă (Jude Cassidy, Jason D. Jones, Philip R. Shaver, 2014). Spre deosebire de o parte din colegii săi din interiorul curentului psihanalitic, Bowlby și-a extins aria de cercetări în afara acestei școli, și a dezvoltat o relație profesională cu psihologul canadian Mary Ainsworth. Observațiile acesteia în urma unor studii desfășurate pentru prima oară în Uguanda și apoi și în Baltimore (Ainsworth, 1967), au condus la specificarea detaliată a anumitor aspecte ale comportamentului matern (sigur sau nesigur), care preced diferențele individuale ale atașamentului la copil (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978).

La începutul secolului XXI, noile descoperiri din sfera neurobiologiei interpersonală despre importanța experiențelor timpurii de atașament în formarea structurilor sistemului nervos cu rol major în conturarea personalității umane, au determinat specialiștii în domeniu să tragă o concluzie și să atragă atenția asupra a patru aspecte ale parentingului, în special ale îngrijirii timpurii a bebelușilor, aspecte esențiale în dezvoltarea echilibrată a copiilor, acestea sunt- singuranță, responsivitate la nevoile copilului (conectarea reală cu copilul și nevoile acestuia), interacțiunea și încurajarea explorării. Observăm că aceste aspecte necesare unei dezvoltări echilibrate pot să fie oferite doar de un stil de parenting sigur, bazat pe iubire, îngrijire, coerență. Atunci când figurile parentale eșuează în una din cele patru dimensiuni dezvoltarea copilului este perturbată, iar consecințele pot să fie severe și cu efect pe termen lung (Shonkoff, Phillips, 2000). Această afirmație este azi puternic argumentată științific și prezentă în multe direcții de cercetare din psihologie, medicină, științele sociale, și conluzia aceasta este posibilă în prezent datorită rezultatelor colaborării profesionale dintre John Bowlby și creativa cercetătoare Mary Ainsworth, care au creionat Teoriei Atașamentului și principiile sale.

Bowlby a definit așamentul ca fiind un sistem de control care are scopul să activeze la copil, încă din prima clipă de existență, sentimentul de siguranță și protecție față de persoana care îl îngrijește, de cele mai multe ori mama (Jude Cassidy et. al 2014; Bowlby, 1982). Azi, în termeni generali, atașamentul este definit de către cercetători (J. Cassidy et.al, 2014) ca legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ…

Citeşte mai mult

Amor Fati

Bine ai venit pe www.profadesex.com – un colț virtual de lume guvernat de educație, libertate și bunul simț.  

Motto-ul nostru este Amor Fati- Iubește-ți Soarta (F. Nietzsche), credința noastră este construită pe cunoaștere, valoarea ne este adusă de adevăr, respectul îl investim în oameni, prețuim sănătatea și viața, ne lăsăm seduși de frumos, puterea o găsim în noi, iar magia o descoperim în cuvânt. În fond: nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. (citește mai mult)

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.