Alma- Ca să poți înțelege un lucru trebuie să-l suferi…

Desigur fiecare suferim în felul nostru, și ceea ce suntem clipă de clipă nu reprezintă decât suma credințelor fiecăruia modelate de propria sfâșiere. Sau cel puțin asta cred azi. În fond fiecare avem un adevăr al nostru, unul care ne definește… Interesant este că absolut nici un adevăr, nu e niciodată cert, nu e sigur, ci mereu fluctuant și-ntotdeauna în schimbare, de parcă nucleul a tot ceea ce definim prin cuvântul “adevăr” ar fi o entitate flexibilă, guvernată de legile evoluției conștiinței umane. Poate tocmai de aceea diferite fațede de adevăruri pot să fie impuse de “cei puternici” la vremea lor.

Mathilde Sophie-Ce înseamnă să-l suferi?

Alma-Exact ce înseamnă.. să-l suferi. Să te doară, să te rupă undeva, să îți ia ceva….

Mathilde Sophie– Adică să existe un deficit?

Alma-Da, exact, păi nu așa începem să fim?! Tu nu ești eu, ci doar o parte din mine. Tu ai limite, eu sunt ca tine, iar granițele astea ne definesc și-mi permit să înțeleg că eu sunt eu. Dar că să fim eu și tu… lumea în care tu ești eu și eu nu sunt doar eu ci tot ceea ce este, acea lume infinită se sparge.. se sfărâmă, urmând calea trasată de păcatul originar omul se înțelege pe sine doar după ce suferă căderea din rai, din tot. Pansamentul care-ți-nfășoară rana, e de fapt cuțitul ce o sfârtecă, și anume prima rază a conștiinței, prima înțelegere ce-ți șoptește pe repet: eu sunt eu deci nu sunt tot, nu sunt tu, deși amândouă suntem părți din fiecare. Mărul cunoașterii e întâia oară amar, și-l guști cu primii ochi în care te oglindești… privirea mamei care privește.

Apoi, cred că ține de fiecare dacă îl simte și dulce. Deci nu poți să cunoști un lucru până nu îl suferi, iar prima durere este căderea. Odată căzuți ne rămâne căutarea. Și unde să te găsești mai bine pe tine decât coborând spre cele mai adânci înălțimi ale propriului iad. Sau cel puțin, asta cred azi.

……………………..

Este ca și cum….

Mathilde Sophie- La ce te gândești?

Alma-La nimic. Am tăcut mult?

Mathilde Sophie– 7 minute.

Alma-Am mințit….

Citeşte mai mult
Alma- Unde eram înainte de toată pălăvrăgeala asta? (vezi prima parte aici)

Mathilde Sophie- La greață.

Alma-Deci, limbrici. Superb. Știu că infecțiile astea în copilărie îți pot afecta dezvoltarea sistemului nervos central, deci implicit mintea. Eu mi-amintesc că i-am avut, nu mi-e clar exact cum am scăpat de ei, parcă m-au dus și la doctor, însă cu siguranță m-au tratat cu rețeta populară… mult, mult, mult usturoi. Mă obligau să mănânc mult usturoi, și îmi interziceau laptele, grișul cu lapte, tăițeii cu lapte, tot ce-mi plăcea la nebunie. Doar eu cu mâncarea.. știi deja.. ne iubim.

Mi-au explicat că usturoiul îi dă în afară, cică limbricilor nu le place mirosul de usturoi… parcă o aud și acum pe bunica când zice asta, și pe urmă adăuga că laptele le place și îi ține înăuntru. Nu mă deranja că-mi dădeau usturoi dar mă enerva la culme că-mi interziceau să beau lapte, în special că bunicul a ținut vaci, și el aducea laptele. Iar când eram mică mergeam cu o cană la el exact atunci când îl mulgea și-mi turna puțin lapte cald direct din șuștar. E oala în care mulgea vaca, noi îi ziceam șuștar. Oricum, un lucru-i clar, când mă tratau de limbrici eu mâncam, mă rog beam, pe ascuns lapte. Nu rețin să fi avut vreun complice.. poate am avut, poate chiar bunicul dar poate asta e o dorință, pentru că, nu știu de ce, dar mi-l imaginez pe bunu’ strict în respectarea regulilor, deci nu mi-e clar. Mi-am fost sau nu complice? Sincer zic că.. habar nu am. Dar sigur mi-am dorit să-mi fie. Cert este că eu nu am respectat regula și pe ascuns beam lapte, gest care m-a făcut să mă simt extrem de vinovată că fac ceva rău, până într-o zi când m-am rugat tare la îngerașul meu să îmi facă burta să “pută rău” chiar dacă beau lapte, ca să plece limbricii.

Mathilde Sophie- La ce vârstă a fost asta?

Alma- Cred că aveam câțiva anișori, înainte de școală, nu eram mică mică.

Băi să fie..Ce chestie. ….

Da! Stai așa. Cumva… m-am vindecat. Da, așa e, cumva mi-au trecut, am scăpat de limbrici înainte de școală, și cel mai probabil eu atunci mi-am întărit serios credința că limbricii au plecat datorită rugăciunilor mele, pentru că regula impusă de tratament o încălcasem. Am găsit și întărit oarecum o modalitate magică de a încălca o regula și de a soluționa consecințele.. prin rugăciune. Îmi construisem astfel un fel magic de a rezolva problemele, o modalitate în care trebuie să apelez cu credință mare la forțele divine, prezente oricum puternic în “adevărurile” alor mei, și ale întregii comunități în care am crescut, un oraș mic, o comunitate ortodoxă puternic religioasă… Băi, ce chestie.

Evident metoda magică n-a mai funcționat când l-am omorât pe bunicul. Sau a funcționat doar pe jumătate. M-am rugat să moară, iar la vârsta de 10 ani știam deja că nu e “normal” să-ți dorești moarte cuiva, cu atât mai mult cuiva drag, deci încălcam nu doar interdicții interne omorându-mi un obiect al iubirii ci și externe. Rugăciunea mi-a fost ascultată. El a murit. Problema a fost că n-am putut să-l înviu, metoda magică nu m-a ajutat să-mi repar greșeală și să scap de suferință, iar tot ceea ce îmi dădea putere nu mai avea nici un sens, nu mai însemna nimic, din contră mă făcea să-mi fie frică de mine și de ce sunt capabilă să fiu și să fac. Ceva imens de rău, care durea îngrozitor. Știam asta pentru că și eu suportam consecințele dorințelor mele împlinite. Sufletul mi-era pustiu, iar golul ăsta atunci m-a rupt. Mai cred că mi-am întărit sentimentul de vinovăție și dorința de pedeapsă și asistând la suferința celorlalți din casă. După bunicul întreaga familie s-a dezecihilibrat cumva, iar călăul care a orchestrat distrugerea am fost eu. Dincolo de conștiința vinei, am fost îngrozită de capacitatea mea de a face rău. Atât de mare, atât de mult.

În pizda mă-sii de gândire magică. Na uite… uite cum și unde te înghite nevroza.

Mathilde Sophie- În ceruri…

Citeşte mai mult

A fost o eroare să credem că trebuie să explorăm numai adâncimile și să considerăm că aceasta este psihanaliza. Abisurile singure nu pot produce niciodată o nevroză, care nu poate apărea decât într-o interacțiune cu suprafața. Poziția psihanalistului trebuie să fie echidistantă între Sine și Eu, între suprafață și abisuri. Atât preferința pentru inconștient și interpretarea conținutului inconștient, cât și orientarea exclusivă spre Eu constituie, fiecare în parte, o poziție eronată. Este ca și cum cineva ar spune că îi place mai mult partea dreaptă a unei persoane decât partea stângă. Nu sunt decât părți ale persoanei respective și nu ar trebui să existe vreo preferință”(Anna Freud, J. Sandler, 1985- I. Tănăsescu, 2013)

În Vocabularul psihanalizei (2004), J. Laplanche şi J. B. Pontalis definesc apărarea ca ansamblu de operaţii a căror finalitate este de a reduce, de a suprima orice modificare susceptibilă să pună în pericol integritatea şi constanţa individului biopsihologic. Cum Eul este instanţa care întrupează această constanţă şi caută să o menţină, el poate fi descris ca miză şi agent al acestor operaţii defensive. Mecanismele de apărare sunt în fond procese menite să reducă și să suprime anxietatea. Unul dintre conceptele frecvent utilizate în psihanaliză (și în psihoterapie, în general) este cel de anxietate. Freud a făcut distincţia între trei tipuri de anxietate:

  1. anxietatea obiectivă – produsă de o ameninţare reală, obiectivă. De exemplu izbucnirea unui incendiu sau întâlnirea cu un animal sălbatic.
  2. anxietatea nevrotică – cea care rezultă din conflictul Id-Ego. Id-ul caută să descarce un impuls în vederea obţinerii plăcerii, în timp ce Ego-ul încearcă să-l împiedice pentru a ţine cont de cerinţele realităţii. Un exemplu ar fi înfrânarea unui răspuns sau a unui gest agresiv faţă de o autoritate care ne critică (părinte, profesor sau șef).
  3. anxietatea morală – generată de conflictul Id-Supraeu. Apare atunci când impulsurile Id-ului se află în opoziţie cu standardele morale și ideale ale societăţii și starea experimentată este de vină sau de rusine. De exemplu, atracţia pentru o persoană, în timp ce normele sociale condamnă o astfel de relaţie….
Citeşte mai mult

Pentru psihanaliză, simptomul nu este o” tulburare “, este un adevăr silențios care trebuie să fie auzit. Chiar dacă este dificil de crezut cel mai adesea tocmai rănile noastre sunt porțile prin care intrăm în cea mai bună și mai frumoasă parte a noastră.

Terapia ne oferă șansa să ne auzim, să ne vedem, să ne cunoaștem. Ne dă acces la o relație autentică, care atinge profuzimile celor implicați în această conexiune, o relație care poate să fie folosită pentru creșterea personală, o relație care aduce sens și semnificație. E drept… #TherapyTakesCourage, pentru că nu e niciodată ușor să vrei să te cunoști, să te vezi așa cum ești… în spatele iluziilor și măștilor atât de reconfortante în felul lor..

“Eu cred că să cunoști, să te cunoști este întotdeauna mai benefic decât necunoașterea, la fel cum aventura este întotdeauna mai bună decât lipsa ei. Mai cred că oricât de bogate și de atrăgătoare sunt magia și iluzia, în cele din urmă slăbesc spiritul uman. Uneori calea spre mai bine presupune să ne uităm cu claritate la ce credem că este “mai rău” (I. Yalom)

Orice suferință este doar o senzație, ea există doar în măsura în care o simțim, și o simțim doar ca urmare a unor mecanisme ale organismului nostru. (…) O experiență milenară ne-a convins că deși nu putem să suspendăm toată suferința, putem suspenda totuși o mare parte din ea, și o altă parte o putem alina (Sigmund Freud)

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Citeşte mai mult

Amor Fati

Bine ai venit pe www.profadesex.com – un colț virtual de lume guvernat de educație, libertate și bunul simț.  

Motto-ul nostru este Amor Fati- Iubește-ți Soarta (F. Nietzsche), credința noastră este construită pe cunoaștere, valoarea ne este adusă de adevăr, respectul îl investim în oameni, prețuim sănătatea și viața, ne lăsăm seduși de frumos, puterea o găsim în noi, iar magia o descoperim în cuvânt. În fond: nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. (citește mai mult)