PĂRINŢII ŞI PRIMII ANI AI LUI HITLER

Klara Hitler

Cea mai importantă influenţă asupra unui copil este caracterul părinţilor săi, mai degrabă decât vreun eveniment singular. Pentru aceia care cred în formula simplistă că dezvoltarea deficitară a unui copil este aproximativ proporţională cu „defectele“ părinţilor, analiza caracterului părinţilor lui Hitler, pe baza datelor cunoscute, oferă o surpriză: atât tatăl, cât şi mama lui par să fi fost oameni echilibraţi, bine intenţionaţi şi nedistructivi.

Mama lui Hitler, Klara, pare să fi fost o femeie bine adaptată şi înţelegătoare. Era o fată simplă de la ţară, fără educaţie, care lucrase ca menajeră în casa lui Alois Hitler, unchiul şi viitorul ei soţ. Klara a devenit amanta lui Alois şi a rămas însărcinată cu Adolf la vremea când soţia lui a murit. Ea s‐a căsătorit cu văduvul Alois pe 7 ianuarie 1885; avea douăzeci şi patru de ani, iar el patruzeci şi şapte.
Era harnică şi responsabilă; în ciuda unui mariaj nu prea fericit, nu s‐a plâns niciodată. Şi‐a îndeplinit obligaţiile cu bunăvoinţă şi conştiinciozitate.

„Viaţa ei era concentrată pe gospodărie şi îngrijirea soţului şi a copiilor. Era o gospodină model care păstra casa impecabilă şi îşi îndeplinea sarcinile cu precizie. Nimic n‐o putea distrage de la truda casnică, nici măcar perspectiva unei mici bârfe. Doar căminul ei şi urmărirea intereselor familiei contau pentru ea: printr‐o gestionare atentă a reuşit să sporească proprietăţile familiei, spre marea ei bucurie. Iar copiii erau chiar mai impor‐tanţi decât casa. Toţi cei care au cunoscut‐o au fost de acord că centrul vieţii ei se afla în iubirea şi devotamentul faţă de copii. Singura acuzaţie serioasă ridicată împotriva ei este că, din cauza iubirii şi devotamentului ei, era prea îngăduitoare şi astfel a încurajat un sentiment de unicitate la fiul ei — o acuzaţie oare cum stranie adusă unei mame. Copiii nu împărtăşeau această viziune. Era iubită şi respectată atât de copiii ei vitregi, pre‐cum şi de cei naturali, cei care nu au murit la vârste fragede“ (B.F. Smith, 1967)…..

Citeşte mai mult

 VIENA (1907–1913)

La începutul anului 1907 mama lui Hitler i‐a oferit resursele financiare pentru a merge la Viena să studieze pictura la Academia de Arte. Prin această mişcare Hitler era, în sfârşit, independent; eliberat de presiunea tatălui său, era liber să plănuiască şi să acţioneze cum dorea. Nici măcar nu se confrunta cu probleme financiare, căci moştenirea de la tatăl său şi pensiape care statul o plătea orfanilor funcţionarilor decedaţi îi permiteau să trăiască confortabil pentru o vreme. A stat la Viena din 1907 până în 1913, din adolescenţa târzie şi până devenise un tânăr adult. Ce‐a făcut în această perioadă hotărâtoare?

Pentru început, şi‐a făcut viaţa la Viena mai uşoară convingându‐l pe prietenul său din ultimii ani de la Linz, A. Kubizek, să îl însoţească. Şi Kubizek era cât se poate de nerăbdător; dar nu era o încercare uşoară să‐l învingă pe tatăl lui Kubizek care era pornit împotriva planurilor artistice ale fiului său, iar aceasta a fost una dintre demonstraţiile puterii de convingere a lui Hitler. Ca şi Hitler, Kubizek era un admirator înflăcărat al muzicii lui Wagner şi din cauza acestei pasiuni comune se cunoscuseră la opera din Linz şi deveniseră buni prieteni. Kubizek lucra ca ucenic în atelierul de tapiserie al tatălui său, dar şi el avea vise măreţe: şi el îşi dorea să devină artist, muzician. Era mai responsabil şi mai muncitor decât Hitler, dar o personalitate mai puţin puternică. Astfel, a ajuns curând sub influenţa dominatoare a lui Hitler iar acesta îşi exersa pe el puterea de a influenţa oamenii; se bucura de admiraţia totală a prietenului său şi primea astfel o validare constantă a narcisismului său. În multe privinţe, prietenia lui i‐a furnizat lui Hitler un substitut pentru satisfacţia pe care i‐o dădeau jocurile cu găştile de băieţi: să conducă şi să fie admirat…

Citeşte mai mult

RELAŢIILE CU FEMEILE

Relaţiile lui Hitler cu femeile arată aceeaşi lipsă de iubire, tandreţe sau compasiune ca şi cele cu bărbaţii. Această afirmaţie ar părea să contrazică faptul că Hitler era foarte ataşat de mama lui; dar dacă presupunem că, în cazul lui Hitler, caracterul incestuos era de tip malign, adică era ataşat de mama lui dar această legătură era rece şi impersonală, atunci vom fi pregătiţi să descoperim că şi relaţiile lui cu femeile de mai târziu erau tot reci şi impersonale. Printre femeile de care Hitler era interesat putem distinge două categorii de bază, caracterizate în special prin poziţiile sociale respective: (1) femeile „respectabile“ prin avere, statut social sau prin cariera actoricească de succes şi (2) femei care, din punct de vedere social erau „sub“ el, precum Geli Raubal, nepoata lui vitregă, şi amanta lui pe termen lung, Eva Braun. Comportamentul şi sentimentele lui pentru cele din primul grup erau complet diferite faţă de cele privind cel de‐al doilea grup. Printre femeile din acest prim grup se aflau câteva doamne mai în vârstă şi bogate din societatea din München care se împrieteniseră cu el şi îi făceau cadouri considerabile atât lui personal cât şi partidului. Mai mult, ele l‐au învăţat cu viaţa şi manierele din înalta societate. El le accepta cu graţie cadourile şi adoraţia, dar nu s‐a îndrăgostit niciodată şi nici nu a fost vreodată atras erotic de vreuna dintre aceste figuri materne. Cu alte femei superioare lui din punct de vedere social era întotdeauna oarecum ruşinos şi timid. Pasiunea din tinereţe pentru Stephanie, o fată tânără şi drăguţă din înalta clasă din Linz, este prototipul pentru această atitudine; era îndrăgostit de ea, şi dacă urmărim relatarea lui Kubizek, mergea până la casa ei şi încerca s‐o zărească pe alei, dar niciodată nu a îndrăznit să i se adreseze sau să facă vreo încercare, printr‐un terţ, să o cunoască. În cele din urmă i‐a scris o scrisoare în care îşi exprima dorinţa de a o lua de soţie mai târziu, când avea să devină cineva, dar nu s‐a semnat. Tot acest comportament, purtând marca unei lipse de realism, poate fi pus pe seama tinereţii sale, dar după multe alte consemnări, precum cele ale lui Hanfstaengel şi Speer, el manifesta aceeaşi timiditate faţă de femei şi mai târziu. ..

Citeşte mai mult

!!!!! Textul de mai jos reprezintă prima parte din lucrarea “Creierul Iubirii” scrisă sub supervizarea domnului profesor academician Constantin Bălăceanu Stolnici. Lucrarea include subiectele prezentate în prima imagine din text, adică cele mai noi și mai valide informații despre Teoria Atașamentului publicate pe teritoriul țării noastre. Practic facem o incursiune în Teoria Atașamentului, începând cu primii autori care au dezvoltat-o, argumentând ce este atașamentul, arătând tiparele de atașament la copil și la adult, și explicând pe înțelesul tuturor cât de vitale sunt experiențele din primii ani de viață în dezvoltarea personalității. Totodată aducem în atenție aspecte importante din neuropsihologia interpersonală, ca de exemplu rolul memoriei implicite și al memoriei explicite (ce sunt fiecare și ce rol au în atașament), asimetria hemisferelor cerebrale, și prezentăm o hartă a formațiunilor cerebrale implicate în atașament. “Creierul iubirii” se adresează adulților interesați de sănătatea emoțională și sănătatea relațională, și în mod special părinților.

Lucrarea o oferim în mod gratuit oricui o dorește și trimite un email pe adresa andresanlauramaria@gmail.com cu mesajul VREAU CREIERUL IUBIRII

Existența vertebratelor este susținută de ceea ce știința medicală a denumit prin conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului, coordonează activitatea musculară, monitorizează activitatea organelor, primește și prelucrează informațiile primite din mediul extern dar și mediul intern al organismului. Fără sistemul nervos, auzul, văzul, durerea și toate senzațiile pe care le experimentează organismul vertebrat ar fi de neconceput. Funcțiile fiziologice de care depind însăși viața, ca și respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul SN.

Sistemul nervos este responsabil practic pentru menținerea homeostaziei organismului, adică a unei stări de echilibru. Este un magnific sistem informațional la conducerea căruia se află creierul- encefalul- care pe baza informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, decide și susține modul de răspuns la stimuli ai lumii exterioare, dar și stimulii interni.

Pe măsură ce urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepta informații, a le interpreta și reacționa- corespunzător în vederea menținerii stării de echilibru- sunt tot mai perfecționate.
Când vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care au la bază celule nervoase, numite și neuroni, definit astfel SN este extrem de vast pătrunde în toate organele și țesuturile organismului (Stolnici, Borosanu & Berescu, 2006).

Neuronii reprezintă celule specializate în transmiterea mesajului prin intermediul unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.) se numește sinapsă. Neuronii sunt sensibili la stimuli veniți din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influența acestor stimuli, celulele nervoase declanșează impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier unde informațiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit răspunsuri la stimuli, ce se trimit altor neuroni, care vor declanșa o reacție, precum contracția unei grupe de mușchi sau secreția unei glande. Proprietățile prin care neuronii devin sensibili la stimuli, și transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate și respectiv conductibilitate.

Sistemul Nervos este împărțit la toate vertebratele în două mari componente –Sistemul Nervos Central și Sistemul Nervos Periferic. În mare putem afirma că Sistemul Nervos Central este componenta formată din organe compacte învelite și protejate- din encefal, măduva spinării. A două componentă, și anume Sistemul Nervos Periferic este format din toți nervii și ganglionii nervoși – include SN somatic și SN vegetativ.

La nivelul sistemului nervos central vin toate informatiile din interiorul organismului și din mediul înconjurator. Aici se iau deciziile și se trimit comenzi către organism. Sistemul nervos periferic transportă informatiile către sistemul nervos central (prin intermediul nervilor senzitivi) și trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori) către mușchi – generând mișcarea sau către glande (prin intermediul nervilor vegetativi) – generând secreția unor substanțe.

Dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar în consecință dezvoltarea, echilibrul și funcționarea armonioasă a întregului sistem nervos depinde implicit de o bună dezvoltare și funcționare a creierului. O dezvoltare optimă a structurilor cerebrale, precum și activitatea cerebrală echilibrată impun însă anumite condiții existenței organismului. Printre acestea una este satisfacerea nevoii de apropiere/siguranță/confortadică satisfacerea nevoii de a iubi și de a fi iubit de cineva special.

 

1-Atașamentul

1.1.-Definiția atașamentului. Teoria Atașamentului

În linie generală atașamentul este definit ca:

Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse, 2006, pag 119).

Teoria atașamentului elaborată de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

Primele intuiții teoretice științifice care au dus la nașterea Teoriei Atașamentului au fost publicate de Bowlby în 1944 în articolul “Forty-Four Juvenile Thieves: Their Character and Home-Life (44 de hoți juvenili- caracterul lor și viața de acasă)” apărut în Jurnalul Internațional de Psihanaliză. În acest articol, Bowlby a lansat ipoteza empirică ce spune că: precursorii dezechilibrelor emoționale întâlnite în delicvența junevilă pot fi identificați în experiențele timpurii de atașament, în special cele marcate de separare și de comportament incoerent, inconsecvent sau dur (agresiv/abuziv) din partea mamelor (și a taților, și uneori din partea figurilor masculine neparentale, dar în relații afective cu mamele)Aceasta ipoteză nu era în sine o noutate, Bowlby provenind din Școala de Psihanaliză unde ideea importanței experiențelor timpurii în creionarea traseului ce-l va urma dezvoltarea individului era deja accentuată în special de psihanaliștii interesați de studiul analizei copiilor (Anna Freud, M. Klein), iar în fapt importanța experiențelor afective din prima copilărie și rolul lor major în conturarea personalității umane a reprezentat un postulat puternic al Psihanalizei regăsit în ideile lui Sigmund Freud. Noutatea propusă de Bowlby a fost dată de atenția adusă asupra efectului separării de figurile de atașament și experiențele traumatizante cu acestea, idee ce a dus la definirea atașamentului, explicarea modelului intern de lucru al atașamentului, și avansarea intuiției că relațiile de atașament sunt susținute de un mecanism neuropsihologic complex, un mecanism responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm de-a lungul întregii vieți (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Dezvoltarea acestui mecanism începe încă din viata intrauterină și este puternic influențată de experiențele timpurii de atașament ale fiecărui individ cu persoalele apropiate care îl au în grijă (Jude Cassidy, Jason D. Jones, Philip R. Shaver, 2014). Spre deosebire de o parte din colegii săi din interiorul curentului psihanalitic, Bowlby și-a extins aria de cercetări în afara acestei școli, și a dezvoltat o relație profesională cu psihologul canadian Mary Ainsworth. Observațiile acesteia în urma unor studii desfășurate pentru prima oară în Uguanda și apoi și în Baltimore (Ainsworth, 1967), au condus la specificarea detaliată a anumitor aspecte ale comportamentului matern (sigur sau nesigur), care preced diferențele individuale ale atașamentului la copil (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978).

La începutul secolului XXI, noile descoperiri din sfera neurobiologiei interpersonală despre importanța experiențelor timpurii de atașament în formarea structurilor sistemului nervos cu rol major în conturarea personalității umane, au determinat specialiștii în domeniu să tragă o concluzie și să atragă atenția asupra a patru aspecte ale parentingului, în special ale îngrijirii timpurii a bebelușilor, aspecte esențiale în dezvoltarea echilibrată a copiilor, acestea sunt- singuranță, responsivitate la nevoile copilului (conectarea reală cu copilul și nevoile acestuia), interacțiunea și încurajarea explorării. Observăm că aceste aspecte necesare unei dezvoltări echilibrate pot să fie oferite doar de un stil de parenting sigur, bazat pe iubire, îngrijire, coerență. Atunci când figurile parentale eșuează în una din cele patru dimensiuni dezvoltarea copilului este perturbată, iar consecințele pot să fie severe și cu efect pe termen lung (Shonkoff, Phillips, 2000). Această afirmație este azi puternic argumentată științific și prezentă în multe direcții de cercetare din psihologie, medicină, științele sociale, și conluzia aceasta este posibilă în prezent datorită rezultatelor colaborării profesionale dintre John Bowlby și creativa cercetătoare Mary Ainsworth, care au creionat Teoriei Atașamentului și principiile sale.

Bowlby a definit așamentul ca fiind un sistem de control care are scopul să activeze la copil, încă din prima clipă de existență, sentimentul de siguranță și protecție față de persoana care îl îngrijește, de cele mai multe ori mama (Jude Cassidy et. al 2014; Bowlby, 1982). Azi, în termeni generali, atașamentul este definit de către cercetători (J. Cassidy et.al, 2014) ca legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ…

Citeşte mai mult

Amor Fati

Bine ai venit pe www.profadesex.com – un colț virtual de lume guvernat de educație, libertate și bunul simț.  

Motto-ul nostru este Amor Fati- Iubește-ți Soarta (F. Nietzsche), credința noastră este construită pe cunoaștere, valoarea ne este adusă de adevăr, respectul îl investim în oameni, prețuim sănătatea și viața, ne lăsăm seduși de frumos, puterea o găsim în noi, iar magia o descoperim în cuvânt. În fond: nu trebuie să ne permitem să disprețuim cuvântul. (citește mai mult)

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.