Trăiesc, deci mă salvez


02 Jun 2015

….un profesor mi-a adus anul trecut în prim plan subiectul reziliență. Sub coordonarea dânsului, eu și colegii mei am avut de realizat un eseu cu această temă. I did my part… iar unele informații vreau să vi le prezint și vouă. Why? Because we are all human, and all humans suffer. Enjoy it…

Reziliența este definită la modul general ca și proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri, capacitatea unui sistem de a reveni la starea de echilibru după o perturbație negativă. Când nu vorbim despre aliaje ci de suflete.. reziliența poate fi reprezentată ca o cusătură, un croșet mai exact, unul ce include fire de ață care ne reprezintă nefericirea, dorul, durerea, agresorul ..tricotate cu ritm dat de speranță. Croșetul nu îți garantează neapărat fericirea, dar te ajută să trăiești cu nefericirea și, dacă ești suficient de puternic… s-o metamorfozezi în ceva minunat.

Nefericirea nu este niciodată pură, mai pură decât fericirea. Dar chiar în momentul în care se face din ea o poveste, se dă sens nesuferințelor noastre, abia după mult timp se înțelege cum s-a putut transforma o nefericire într-un miracol, căci orice om rănit este constrâns la metamorfoză”- spune Boris Cyrulnik, psihanalist, neurolog, psihiatru, care s-a dedicat studiului rezilienței.

Eu sunt… azi, în momentul tastării acestor cuvinte un simplu student la Psihologie. Unul pus în fața unei teme de realizat, una care să vorbească despre suferință, despre scăpare, reușita. Mă observ acum și văd că-n mine trăiește și o fetiță ce mereu a știut cum “cândva o să fie bine, și o să se salveze”. De care.. durere, de care agresor? Păi vă propun să îl căutam, eu pe al meu, tu pe al tău…

În literatura semnată Boris Cyrulnik am decoperit povești de viața în care agresorii sunt simplu de identificat- Hitler cu lagărele de concentrare, vreun părinte sau alt adult, condițiile mizere din orfelinate, inclusiv din Romania… toate cauze pentru suferințe ce te provoacă la reziliența, și la o salvare. Toate și toți… agresori. Nu poti să croșetezi salvarea fără firul ce-ți definește suferința, și celălalt care îți numește agresorul. Un fir pe față și unul pe dos împletite cu speranță, pas cu pas, zi de zi, clipă de clipă, cu răbdare până când se ivește soluția, și apoi te salvezi și ajungi acolo…. în clipa “când e bine”. Deci care este agresorul meu, dar al tău, care ne este suferința, cum ne tricotăm victoria asupra sorții dure? Și de ce este dură, ea soarta?

Două cuvinte vor organiza maniera de a înțelege misterul celor care au știut sa iasă din situație și care, devenind adulți, revin asupra cicatricilor din trecut. Aceste două cuvinte stranii care ne ajută în demersul nostru sunt ’reziliența’’ si ‘’oximoronul.

Referitor la cuvântul ‘’reziliență” el a aparținut fizicii, desemnând aptitudinea unui corp de a rezista la șoc. Atunci când a trecut în domeniul științelor sociale el a însemnat ‘’capacitatea de a reuși să te dezvolți pozitiv într-o maniera social-acceptabilă în pofida stresului sau a unei adversități care comportă în mod normal riscul grav al unui rezultat negativ’’.

Cum poți să devii uman în pofida loviturilor sorții? Acest mod de a-ți pune întrebarea în admirativ există din momentul în care s-a început descoperirea semnificațiilor continentului uitat al copilăriei. Drăgalașul Remi, în -Singur pe lume- punea clar problema: “Eu sunt un copil găsit. Dar am crezut că, la fel ca toți copiii, aveam și eu o mamă….” Două volume mai târziu, după ce cunoscuse experiența copilăriei trăite în stradă, exploatarea prin muncă, loviturile, furtul si boala- Remi își câștigă dreptul de a duce o viață socialmente acceptabilă în Londra, și finalizează romanul cu o canțonetă napolitană care evocă “dulcile cuvinte” si “dreptul de a iubi”. Principiul acestui gen este exact același cu a lui Charles Dickens care, folosind ca sursă propria sa copilărie mizerabilă și exploatată, a extras tema suferințelor și victoriilor sale: “Eu nu vedeam nici o rațiune (…) pentru că drojdia societății n-ar putea servi la finaluri morale la fel de bine ca și floarea societății” (…) Acest tip de romane populare nu fac decât să pună în scenă o singură idee: suferințele noastre nu sunt în van. (…)

Istoria noastră de viață nu este un destin. Ceea ce este scris nu este pentru mult timp. Ceea ce este adevărat astăzi nu va fi mâine, deoarece determinismele umane au scadență scurtă. Suferințele noastre ne constrâng la metamorfoză și întotdeauna sperăm să schimbăm maniera noastră de a trăi. De aceea o carență precoce creează o vulnerabilitate momentană, pe care întâlnirile noastre afective și sociale vor putea să o restaureze sau să o agraveze.

În acest sens, reziliența constituie un proces natural, în care ceea ce suntem noi la un moment dat, este obligatoriu să se împletească cu mediul afectiv și verbal. Dacă unul din elemente cade, construcția se poate prăbuși, dar dacă i se oferă un punct de sprijin construcția se poate reface. Bineînțeles în momentul traumatismului nu se vede decât rana. Nu se poate vorbi de reziliența decât mult mai târziu, atunci când adultul, în sfârșit reparat, va mărturisi despre întâmplările devastatoare din copilăria sa. (…) Prețul rezilienței este tocmai oximoronul.

Oximoronul este o figură de retorică care consistă în a asocia doi termeni antinomici. Când adjectivul “minunat” califică un obiect la care nu te-ai fi așteptat- nefericirea, aceasta figură de stil permite exprimarea unei antiteze. Nu este ambivalența unde subiectul exprimă două sentimente, de amor și de ură în elanul său către o persoană. (…) Ambivalența caracterizează o pulsiune, o mișcare spre ființa iubită, pe care o dorim, și de care ne atașăm profund și care uneori chiar ne încătușează. Astfel oximoronul face să apară contrastul celui care, primind o mare lovitura.. i se adaptează clivându-se. Partea din persoană care a primit lovitura suferă și se necrozează, în timp ce o alta, mai bine protejată, încă sănătoasă dar mai secretă, adună cu energia disperării tot ceea ce poate da încă puțină bucurie și sens vieții. Gangrena și frumusețea, gunoiul și floarea se găsesc astfel asociate în timpul adaptării la dezastru. (…) Fiecare termen îl subliniază pe celălalt și contrastul le clarifică. Oximoronul devine caracteristica unei personalități rănite dar rezistente, suferinde, dar oricum bucuroase totuși să spere.

Nu putem vorbi despre reziliență decât dacă a existat un traumatism, urmat de reluarea unui tip de dezvoltare – o sfâșiere refăcută. Nu mai este vorba despre o dezvoltare normală, pentru că traumatismul, odată înscris în memorie, devine parte din istoria subiectului, ca o fantomă care îl însoțește. Pentru a auzi mărturiile celor care au revenit, este suficient să-i lăsăm să vorbească: Ghilgames, Sisif, regele Corintului și Orfeu din Tracia au coborât în Infern. Ahile îsi exprimase deja sentimentul interior de a fi fost mort. Armatele napoleoniene ne-au oferit un mare număr de fantome, precum colonelul Chabert, făcut celebru de Balzac. Dostoievski a vorbit despre urma de neșters lăsată în memoria sa de “casa morților” din ocna din Siberia. Dar cel mai mare număr de fantome a fost oferit de secolul XX: povestirea războiului din 1914-1918 de către Roland Dorgeles în- Le Jardin des morts (Grădina mortilor), Henri Barbusse cu- Le Feu (Focul) și Hermann Hesse în -Lupul de stepă, ne-au arătat în ce măsura fantomele invadeaza viața.

Infernul infernului a fost construit din cabane de placaj, în lagărele de concentrare naziste. Robert Antelme, alungat din spațiul umanitații, Primo Levi, considerat o simpla piesă, anulat ca ființă umană prin evitarea privirii care îl făcea transparent ca o umbră, au fost nevoiți să treacă prin travaliul doliului timpuriu pentru ei înșiși și să devină cadavre printre cadavre. Jorge Semprun a încercat să tacă, să facă “o lungă cură de afazie pentru a supraviețui”. Negarea l-a protejat, înghețând o parte din lumea lui, pâna în ziua în care realul i-a revenit pe deplin în minte, când a vazut actualități filmate ce arătau “imagini de culise” cu adunarea cadavrelor pe câmpurile naziste! “Noi nu am supraviețuit morții .. Noi am trăit-o Nu suntem supravietuițori, ci fantome”- scrie Boris Cyrulnik.

Ok, ți-ai găsit agresorul, poți să îți verbalizezi suferința? Orice suflet se poate salva, trebuie doar să vrea cu adevărat. Așa spune legea divină!

Rezistența la durere este, sau devine, suportabilă când știi că “cândva o sa fie bine”. Dar rezistența la care suferință? Cine mă lovește? Ce doare? Care este evenimentul traumatic? Ce îmi destramă bula protectoare? De cine mă salvez?

Știind răspunsurile la întrebările acestea, poți să construiești schela care te înconjoară în plin dezastru dar și după catastrofă.. când îți rămân doar ruinele. Construcția asta îți va da apoi posibilitatea să urci înapoi la viața, în ciuda rănii și a amintirii ei, a existenței durerii în conștiința ta, în tine… Așa îmi șoptește, în continuarea, fetița din mine care știe cum “cândva o sa fie bine”.

Unele scenarii vor deveni amintiri și ne vor jalona identitatea narativă, asemenea unor povestiri fără cuvinte…

– Îmi amintesc exact că după ce am luat bacalaureatul am mers cu un alt candidat să bem un Martini într-un bar. Îmi amintesc vesta din piele de antilopă a tânărului coleg, pieptănătura, fața lui. Îmi amintesc tejgheaua rotunjită de la bar și capul barmanului. Îmi amintesc chiar că am spus: «Acum, ca ne-am luat bacalaureatul, suntem valoroși.» Îmi amintesc expresia buimacită a colegului meu, care cu siguranță considerase că este un om valoros dinainte de reușita la bac.- Cel care vorbea astfel extrăgea acest scenariu din magma realității pentru a-l transforma într-o cărămidă din construcția identității sale. Copil abandonat fiind, angajat într-o uzină de la vârsta de 12 ani, reușita de la bacalaureat capătă pentru el semnificația unui eveniment extraordinar, care avea să-i permită să devină inginer. Școala însemna “reparație”, “compensație”, pentru un adolescent căruia, în lipsa unei diplome, i-ar fi fost greu să se pună în valoare. Întâlnirea la un pahar de Martini creiona în imagini ritualul unui scenariu care avea să-i jaloneze memoria.

În lipsa evenimentului, nu există nici reprezentare a sinelui. Felul în care mediul a sensibilizat subiectul la acel tip de informație este ceea ce scoate în evidență o secvență din realitate și face din ea un eveniment. Nu putem vorbi despre traumatism decât dacă există o intruziune, dacă surpriza cataclismică sau uneori subtilă copleșește subiectul, îl zdruncină sau îl înscrie într-un torent, într-o direcție în care el ar fi vrut să nu meargă. (…)Prin urmare, o reprezentare în imagini și cuvinte va putea forma din nou un univers intim, reconstituind o viziune coerentă.

Evenimentul care induce trauma este copleșitor, ne derutează; iar sensul pe care îl conferim evenimentului depinde de istoria noastră personală și de ritualurile care ne înconjoară. (…) Prin urmare, nu există “un eveniment în sine”, pentru ca o secvență de realitate poate căpata o valoare notabilă într-un anumit context și poate fi una banală în altul.

(…) Orice traumatism ne bulversează și ne derutează, îndreptându-ne către tragedie. Dar reprezentarea evenimentului ne oferă posibilitatea de a-l transforma într-un pivot al istoriei noastre; un fel de luceafăr negru care ne indică direcția. Când bula noastră s-a destrămat, nu mai suntem protejați. Rana este reala, bineînțeles, dar destinul ei nu este independent de voința noastră, pentru că putem să o transformăm în altceva”- scrie Boris Cyrulnik.

rez2Foto

În ultimii doi ani am citit sute de cărți de psihologie și psihanaliză. De  mai bine de un an de zile “mă întind pe divan” într-un cadru psihanalitic și îmi cunosc sufletul inconștient, cu părțile lui luminoase, dar și întunecate. Și sunt întunecate, nu glumă…

Pentru această temă am citit circa 1000 de pagini scrise de autori interesați de subiect, și în nici un rând, în nici un cuvânt, în nici o poveste, eu nu puteam să îmi explic durerea pe de-a întregul, să găsesc toate elementele arhitecturii ei, să îmi cunosc agresorul. Desigur am găsit mulți monștrii în trecutul și prezentul meu, în sufletul meu. Unii reali, alții doar “prost interpretați”. Am reușit să-i înțeleg, să-i descâlcesc. Am mai văzut și fereastra ostilă prin care… cândva am ales să percep lumea, felul nesigur în care am înțeles că trebuie să construiesc relațiile cu semenii mei, și am început să schimb aceste lucruri. Am plâns mult, am râs ca nebuna, plâng în continuare, și apoi analizez… mă vindec, trăiesc, deci mă salvez. Știu asta pentru că știe și fetița din mine, când simțim la unison că începe “să fie bine”.

Eu, căpitanul meu!

Dar cine este, totuși, agresorul? Al tău, al meu. Care este durerea?

Eu am ales să ies din mocirlă după 31 de ani de viață, de reziliență, de rezistența la suferință. La care?

Nu am știut până de curând, când am aflat că agresorul meu.. sunt eu.

Inițial m-am înfuriat, dar apoi am empatizat cu mine, că deh trebuie să-i înțeleagă cineva și pe criminali, în special dacă ești fan al doctrinei socratice, care spune că nici cel mai rău om nu este rău.. este doar ignorant, pentru că ia un fals bine ca fiind un bine bun. Mergând pe îndemnul antic “Cunoaște-te pe tine însuți. Viața care nu este analizată nu merită trăită” (Socrate) încet încet, în ritm de melc, pas cu pas, printre lacrimi și râsete… am înțeles cum sufletul meu inconștient vede fericirea ca un eșec, reușita o înțelege ca pe o rușine, ceva ce mă face să simt vinovăție, și, inevitabil, mă obligă să mă pedepsesc.

Deci, cine-i agresorul tău? Cine îți face rău?

La finele vieții sale, o persoană din două va fi trecut printr-un eveniment ce poate fi considerat traumatism, o violență care să-i fi adus în apropierea morții. O persoană din patru se va fi confruntat cu mai multe evenimente distructive. O persoană din șase nu va fi reușit să se elibereze de traumatismul său psihic. Aceasta înseamna ca ceilalți, prin zbaterile și implicarea lor, vor fi reușit să-și recompună personalitatea destrămată și să-și reia locul în aventura umană”- Boris Cyrulnik.

Am renunțat la școală la vârsta de 17 ani, la 21 de ani eram cunoscută ca și “prima vedetă porno a României” m-am prostituat, am intrat în relații adulterine, am trăit în promiscuitate, am înșelat, m-am lăsat agresată fizic și psihic, folosită de către trusturi media ca instrument politic, bătută în numele iubirii, ș.a.m.d. Am supraviețuit unui accident de mașină extrem de grav, am trecut prin operații chirurgicale care mi-au schingiut sânii, lăsându-mi cicatrici veșnice..  ca niște stele negre. Am întâlnit un om minunat, am construit împreună un cămin, o noua Eu, una mai curată, și am fost trădată… am vrut să mor, dar nu mi-a reușit. Am reluat școala.. și am ajuns azi.. aici, întinsă pe divan, student la Psihologie, iubită și iubind, scriind.. și despre reziliență, construind relații, visând, trăind.

Constat că sunt îndreptațită să scriu despre această temă, chiar dacă inițial “nu îmi găseam subiectul”. Destinul meu este unul rezilient, unul în care am rezistat în gunoiul meu…

Un noroi în care.. eu am ales să mă scald, eu…agresorul meu. Eu m-am pus singură în toate situațiile de suferință, eu… călăul meu, ce ascultă de altă parte din mine.. Una care-l integrează, fară să-l includă, o parte care înțelege fericirea drept mare durere, iar viața drept un chin…. Și mie mi-au luat aproape 32 de ani “să mă prind” și să pricep că nu sunt doar călăul, sunt mai mult, și sunt suficient cât să educ si cel mai rău criminal, în fond e doar un ignorant neiubit și fricos. Acum sunt liberă, cu al meu destin, și este un soi aparte de libertate. Știu pentru că simt asta când stau și tricotez… un fir pe față pentru călău, unul pe dos pentru speranță.

Există culturi în care reziliența nu este de conceput pentru că organizarea socială nu o face posibilă. Cum ați vrea să redeveniți oameni când nu vi se permite sa învățati “meseria de om” pentru că un accident a distrus imaginea sub care vă înfățișați mai înainte?  Însă atunci când, în ciuda suferinței, cineva murmură o dorință, este suficient ca altcineva să o audă pentru ca scânteia să redevină flacără”- Boris Cyrulnik.

Aici, în societatea și cultura noastră …salvarea este permisă. Trebuie doar să alegi să te salvezi, poate singura alegere ce o deținem cu adevărat în existența asta umană, singurul moment pur de liber arbitru. Sunt multe posibilități să-ți croșetezi destinul, dar nu prea multe căi. Alege azi să începi călătoria în tine, cu tine… E primul pas și singura cale, unicul drum. Asta am învățat eu!

 “Reziliența înseamnă să fii în măsură să-ți revii în urma unor evoluții de viață care pot părea la început total copleșitoare. Sunt câteva moduri în care îți poti construi reziliența. Începe prin a evita reacțiile de victimă. În mod trist, unii oameni se blochează în starea de victimă și/sau în atitudinea de a-i învinui pe cei din jur atunci când viețile lor sunt bulversate. (…) A rămâne blocat în această stare de spirit este ca și cum ți-ai înfășura o frânghie în jurul picioarelor și apoi ai încerca să alergi într-o cursă. Gândirea de victimă te face să te simți neajutorat, iar blocarea și stagnarea în emoții negative ca teama, mânia, neliniștea, disperarea, neputința și lipsa de speranță reduc abilitatea de a rezolva problemele și slăbesc reziliența. Începe să ai încredere în tine, să-ți construiești o imagine cât mai pozitivă despre tine bazată pe valori morale, să-ți construiești un plan personal pentru a-ți optimiza sănătatea, să-ți descoperi talente personale, și devii un om rezilient ”-  scrie profesor dr. Al Siebert.

 

*Bibliografie: -Cyrulnik, Boris-Murmurul Fatomelor, ed. Curtea Veche, București, 2005

-Cyrulnik, Boris- O minunată Nefericire, ed Elena Francisc Publishing, București, 2006

-Siebert, Al- Avantajul Rezilienței, ed. Iuliana Enache, București, Bussiness Tech International, 2009

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 + 2 =