Freud, note despre iubire


11 Jun 2015

“Chiar și în capriciile sale, limba rămâne întotdeauna fidelă realității; astfel prin cuvântul iubire ea denumește relații afective variate, pe care noi de asemenea le reunim teoretic, utilizând același termen. Totuși, limba lasă deschisă problema dacă prin acest cuvânt trebuie să înțelegem iubirea propriu-zisă, veritabilă, admițând astfel implicit o scară de posibilități în sânul fenomenelor de iubire. (…)

Într-o serie de cazuri, iubirea nu este altceva decât investiția obiectuală de partea pulsiunilor sexuale cu scopul satisfacerii sexuale directe, care încetează în momentul în care acest scop a fost atins. Aceasta este iubirea comună, senzuală. Dar, după cum se știe, atașamentul libidinal se reduce arareori la o constelație atât de simplă. Certitudinea că trebuința abia satisfăcută nu va întârzia să reapară trebuie să fi fost motivul ivirii unui atașament de durată pentru obiectul sexual, al persistenței “iubirii” pentru acest obiect, chiar în intervalele lipsite de dorință.

Un alt element decurge din istoria atât de ciudată a vieții erotice a omului. În prima fază a vieții sale, fază care se încheie în general la vârsta de cinci ani, copilul descoperă în unul din părinți primul său obiect sexual, asupra căruia își concentrează toate pulsiunile sexuale, revendicând satisfacerea lor. Refularea care se produce atunci impune renunțarea la majoritatea acestor scopuri sexuale infantile și determină modificarea profundă a atitudinii față de părinți. Deși copilul rămâne pe mai departe legat de aceștia, pulsiunile sale încep să fie, am putea spune “inhibate în ceea ce privește scopul”. Sentimentele pe care le are acum față de aceste persoane iubite le desemnăm ca fiind tandre. Se știe că tendințele “senzuale” timpurii sunt conservate cu o intensitate mai mică sau mai mare în inconștient astfel încât curentul primitiv continuă să curgă într-un anumit sens. (…)

În legătură cu iubirea, ne-a frapat de la bun început fenomenul supraestimării sexuale, faptul că obiectul iubit este sustras într-o anumită măsură criticii, toate trăsăturile sale fiind apreciate mai mult decât în cazul celorlalte persoane sau decât atunci când față de respectiva persoană nu apăruse sentimentul iubirii. În cazul refulării și reprimării mai mult sau mai puțin eficace a tendințelor senzuale apare iluzia că datorită trăsăturilor sale psihice obiectul va fi dorit și senzual, în timp ce lucrurile stau tocmai invers, abia plăcerea sexuală conferind obiectului aceste calități psihice.

Ceea ce falsifică aici judecata individului este idealizarea, dar acest fapt este de natură să ne orienteze în cercetarea noastră, căci putem vedea clar cum obiectul este tratat la fel ca propriul Eu și că în sentimentul de iubire o anumită parte a libidoului narcisic este transferată asupra obiectului. În unele forme de alegere a obiectului iubirii este evident că acesta este menit să înlocuiască un Ideal al Eului, pe care nu-l poate atinge. Obiectul este iubit pentru perfecțiunile pe care Eul și le-a dorit pentru sine și pe care le poate obține numai prin această deviere de la satisfacerea narcisismului său.

Pe măsură ce supraestimarea sexuală se amplifică și sentimentul de iubire se intensifică, interpretarea acestui tablou devine tot mai facilă. Tendințele care împing către satisfacția sexuală directă pot fi complet reprimate, cum se întâmplă frecvent de pildă în iubirea visătoare a adolescentului, când Eul devine tot mai puțin exigent și mai modest, în timp ce obiectul devine tot mai impunător, dobândind o valoare tot mai mare. Obiectul ajunge în cele din urmă să atragă de partea sa toată iubirea de sine a Eului, astfel încât autosacrificarea acestuia din urmă este o consecință firească; obiectul absoarbe Eul ca să spunem așa. În orice sentiment de iubire există tendința spre umilire, limitare a narcisismului și deconsiderare a propriei persoane. În cazurile extreme, aceste trăsături sunt exagerate și rămân singurele dominante după retragerea exigențelor sexuale.

Așa se întâmplă îndeosebi în cazul iubirii nefericite, neîmpărtășite, deoarece fiecare satisfacție sexuală este urmată de o diminuare a supraestimării obiectului sexual. Simultan cu această “devoțiune” a Eului față de obiect, devoțiune care nu se deosebește de dăruirea sublimată pentru o idee abstractă, încetează complet și funcțiile ce revin Idealului Eului, așadar inclusiv critica exercitată de această instanță; tot ceea ce face și cere obiectul este apreciat ca just și ireproșabil.

Vocea conștiinței tace ori de câte ori este vorba de ceva favorabil obiectului; în orbirea cauzată de dragoste devii criminal fără să regreți. Această situație în ansamblul ei, poate fi rezumată în următoare formulă: obiectul a luat locul Idealului Eului. (…)

Iubire2freud

De la sentimentul de dragoste până la hipnoză pasul nu este, evident, prea mare. Asemănările dintre cele două stări sunt evidente. Față de hipnotizator cel hipnotizat manifestă supunere, lipsă de atitudine critică și același abandon pe care-l întâlnim la îndrăgostit față de persoana iubită, aceeași renunțare la inițiativa proprie. Este neîndoielnic, așadar, că hipnotizatorul a luat locul Idealului Eului. (…)

Niciodată nu suntem mai lipsiți de apărare în fața suferinței decât atunci când iubim, niciodată nu suntem mai neajutorați și nefericiți decât atunci când am pierdut obiectul iubit sau iubirea acestuia. (…)

În fine, orice suferință este doar o senzație, ea există doar în măsura în care o simțim, și o simțim doar ca urmare a unor mecanisme ale organismului nostru. (…) O experiență milenară ne-a convins că deși nu putem să suspendăm toată suferința, putem suspenda totuși o mare parte din ea, și o altă parte o putem alina.”- Sigmund Freud în lucrarea Disconfort în cultură (Studii despre Societate și Religie, Opere Esențiale, volum 9. Ed. Trei)

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


5 + 9 =