Problema Idealului Monogamiei


24 Mar 2017

Nici o altă împrejurare de viață nu este atât de intim și de evident legată de situația oedipiană, așa cum este căsătoria. (…)

În cartea sa despre căsătorie… Keyserling a pus recent o întrebare, care este pe cât de remarcabilă, pe atât de evidentă. Ce anume, se interesează el, în pofida nefericirii conjugale din toate epocile, determină ființele umane să se căsătorească?

Din fericire pentru a răspunde acestei întrebări, noi nu suntem tentați să cădem nici în accepțiunea dorinței «naturale» de a avea un soț și copii, nici, așa cum face Keyserling, în explicații metafizice; putem afirma, cu o mai mare exactitate, că suntem împinse cu siguranță în căsnicie nici mai mult nici mai puțin decât de așteptarea că vom găsi în ea împlinirea tuturor vechilor noastre dorințe izvorâte din situația oedipiană a copilăriei- dorința de a fi o soție pentru tată, de a avea exclusivitate asupra sa și de a-i purta copiii. Cunoscând aceasta, sunt înclinată să devin extrem de sceptică atunci când aud propovăduindu-se sfârșitul apropiat al instituției căsniciei, deși admit că indiferent de perioadă, structura societății va afecta forma acestor dorințe nepieritoare.

De aici reiese că o căsnicie poartă încă de la început o încărcătură periculoasă de dorințe inconștiente. (…) Sunt două motive pentru care această încărcătură…. este periculoasă: din punctul de vedere al Se-ului (tărâmul Inconștientului), subiectul este amenințat de dezamăgire nu numai pentru că rolul actual de tată sau de mamă nu satisface câtuși de puțin reprezentarea născută din năzuințele noastre infantile, ci pentru că – așa cum spune Freud – soțul sau soția reprezintă, întotdeauna, numai un substitut. (…)
Din cealaltă direcție, Supraeul (instanța morală a sufletului) este amenințat de resuscitarea vechii interdicții a incestului – de această dată, în relație cu partenerul de viață și, cu cât mai deplină este împlinirea dorințelor inconștiente, cu atât mai mare este pericolul. Se pare că reapariția inderdicției incestului în căsnicie este foarte tipică și duce mutatis mutandis la aceleași rezultate ca în relația dintre copil și părinte; adică obiectivele sexuale directe lasă locul unei atitudini tandre, în care scopul sexual este inhibat. (…) Desigur că există și un alt motiv pentru care sexualitatea tinde să evolueze pe această direcție în viața conjugală –tensiunea sexuală se reduce ca urmare a satisfacerii dorinței, și, mai ales, întrucât poate fi întotdeauna gratificată cu ușurință în relația cu obiectul dorit. (…)

Freud spune că nu există domeniu în care conștiința noastră să fie atât de deficitară sau de înșelătoare, cum este în aprecierea gradului de afecțiune sau de antipatie pe care îl resimțim față de altă ființă umană.

Aceasta se adeverește mai ales în cazul căsniciei, unde adesea ne supraestimăm sentimentul de iubire. M-am întrebat îndelung ce explicație putem găsi. Că poate apărea o astfel de iluzie într-o relație pasageră nu este foarte surprinzător, dar într-o căsnicie ne-am putea aștepta ca nu numai permanența relației, ci și gratificarea mai frecventă a dorinței sexuale să determine renunțarea la supraestimarea sexuală și la iluziile ce o însoțesc. Cel mai evident răspuns ar fi acela că oamenii se străduiesc într-un mod foarte firesc să-și explice uriașele solicitări ale vieții psihice implicate de căsnicie. Închipuindu-și că acestea se datorează unui sentiment puternic și agățându-se, astfel, cu tenacitate de ideea unui astfel de sentiment, chiar și după ce el a încetat să mai fie o forță vie. Totuși, trebuie recunoscut că această explicație este una superficială, din nevoia de sinteză a Eului, cu care ne-am obișnuit…

Încă o dată, explicația dată de complexul Oedip este mult mai profundă. Aceasta deoarece observăm că porunca și jurământul de a-ți iubi soțul sau soția și de a-i fi credincios, acelea cu care se pornește într-o căsătorie, sunt privite de inconștient ca o reînnoire a celei de-a patra porunci. De aici, a nu-ți iubi partenerul de viață devine un păcat la fel de mare pentru inconștient ca și nerespectarea acestei porunci în ceea ce îi privește pe părinți și, de asemenea, în această privință – înăbușirea urii și exagerarea iubirii- experiențele timpurii sunt compulsiv repetate cu exactitate în fiecare detaliu.

Cred că în multe cazuri… dragostea însăși este una din condițiile necesare pentru ca relațiile interzise de Supraeu să capete o aparentă justificare. Atunci, în mod natural, conservarea iubirii sau iluzia ei servesc unei importante funcții economice și de aceea este urmărită cu atâta înverșunare.

În cele din urmă, nu vom fi surprinși să aflăm că suferința (dintr-un simptom nevrotic de exemplu) este una din condițiile prin care căsnicia poate rezista împotriva unei foarte puternice inderdicții ale incestului. În acest scop, durerea poate lua forme atât de variate, încât speranța de a le acorda tuturor atenție este…. iluzorie. (…) De exemplu, există situații în viața domestică sau profesională a unor oameni care sunt puse la cale printr-un angajament inconștient, astfel încât subiectul muncește excesiv sau e nevoit să facă anumite sacrificii exagerate «de dragul familiei»…

Sau, din nou…

Se observă frecvent că după căsătorie oamenii sacrifică o parte considerabilă a dezvoltării lor personale, fie în sfera vieții profesionale, fie în aceea a personalității sau a intelectului. Trebuie să includem nenumăratele cazuri în care un partenener devine un sclav al dorințelor celuilalt și suportă de bunăvoie această situație dureroasă, probabil cu satisfacția conștientă a unui puternic simț de responsabilitate.

Privind astfel de căsnicii te întrebi, adesea cu uimire, de ce nu sunt desfăcute, ba din contră, sunt deseori atât de stabile? Dar reflectând, ne dăm seama că.. tocmai satisfacerea condiției suferinței garantează permanența unor asemenea uniuni. (…)

(…) Putem observa câte ceva din aceste condiții în special la femeile foarte respectabile, la care nu este deloc neobișnuit o atitudine fundamental maternă- o atitudine fără de care căsnicia nu ar fi posibilă pentru ele. (…) O astfel de atitudine este, într-un fel o bună garanție pentru căsnicie, dar este bazată pe o limitare a iubirii, iar viața interioară poate deveni stearpă.

Oricare ar fi, în cazul individual, deznodământul acestei dileme dintre prea multă și prea puțină satisfacție, în toate cazurile în care el este deosebit de acut, acești doi factori- deziluzia și interdicția incestului- cu toate consecințele lor vizând ostilitatea secretă față de soț și soție, îl vor înstrăina pe celălalt partener și-l vor determina să caute involuntar, noi obiecte ale iubirii. Aceasta este condiția fundamentală care dă naștere problemei monogamiei.

Există alte canale deschise libidoului eliberat astfel- sublimare, refulare, investirea retroactivă a obiectelor anterioare și descărcarea prin intermediul copiilor- dar nu ne vom ocupa de acestea astăzi.

Posibilitatea ca alte ființe umane să poată deveni obiectele iubirii noastre este, trebuie să recunoaștem, întotdeauna prezentă. Aceasta, întrucât influențele copilăriei noastre și elaborările lor secundare sunt atât de variate, încât ele permit, în mod normal, alegerea unor obiecte extrem de diferite.

Acum, această tendință de a căuta noi obiecte poate să primească un impuls serios din partea surselor inconștiente. Astfel, deși mariajul reprezintă o realizare a dorințelor infantile, ele pot fi împlinite numai atâta timp cât nivelul de dezvoltare atins de subiect îi permite acestuia să se identifice în mod real cu rolul tatălui sau al mamei. Ori de câte ori deznodamântul complexului Oedip se îndepărtează de această normă fictivă, ne întâlnim cu același fenomen: persoana în discuție se agață, sub anumite aspecte fundamentale, de rolul copilului în triada mamă, tată, copil. Când se întâmplă astfel dorințele izvorâte din această atitudine instinctuală nu pot fi gratificate direct prin căsnicie.

Aceste condiții ale iubirii aduse din copilărie ne sunt familiare din operele lui Freud (…) Pentru copil, obiectul iubirii este indisolubil asociat cu ideea de ceva interzis; totuși, iubirea pentru soț sau soție nu este nici măcar permisă- în spatele acesteia întrevăzându-se ideea monstruoasă a datoriei conjugale. Rivalitatea (condiția de a exista un al treilea rănit)  este exclusă de însăși natura căsniciei monogame; într-adevăr monopolul este un privilegiu acordat prin lege.

Din nou poate exista o compulsie de a demonstra în mod repetat potența sau atractivitatea erotică, din cauza nesiguranței genitale și a unei slăbiciuni similare în structura narcisismului. Sau unde este o tendință inconștientă de homosexualitate, există o compulsie de a căuta un obiect de același sex cu subiectul. Din punctul de vedere al femeii, aceasta poate fi obținută pe o rută ocolită: fie soțul poate fi împins spre relații cu alte femei, fie soția însăși poate căuta relații în care e implicată și o altă femeie. Mai presus de toate – și practic vorbind- când persistă o disociere în viața amoroasă subiectul va fi obligat să focalizeze sentimentele tandre asupra altor persoane decât acelea care fac obiectul dorințelor senzuale.

Observăm cu ușurință că menținerea oricăreia dintre aceste două condiții infantile este nefavorabilă principiului monogamiei; (…) aceste dorințe poligame intră în conflict cu pretenția partenerului și cu idealul de fidelitate pe care noi ni l-am stabilit.

Să începem prin a lua în considerare prima dintre aceste două pretenții, întrucât este evident că a pretinde cuiva să renunțe este un fenomen mai primitiv decât a ne impune nouă înșine o renunțare. Originea acestei pretenții, în sens larg, este clară; în mod vădit reprezintă o renaștere a dorinței infantile de a obține monopolul asupra tatălul sau mamei. Acum, această pretenție la monopol nu este nicidecum caracteristică vieții conjugale, din contră, reprezintă esența fiecărei relații complete de iubire. Desigur, în căsătorie, ca și în oricare altă relație, poate fi o pretenție născută exclusiv din dragoste, însă la origine este atât de indisolubil asociată cu tendințe distructive și cu ostilitate față de obiect, încât, adesea, din dragostea care ridică această pretenție nu mai ramâne decât un paravan în spatele căruia își găsesc împlinirea tendințele ostile. În analiză, acest deziderat al monopolului… adesea, își trădează originea chiar de la prima vedere prin lăcomia posesiunii, care nu numai că se împotrivește oricărei alte experiențe erotice pe care o poate avea partenerul, ci devine și gelozie îndreptată asupra prietenilor, muncii sau intereselor sale. (…) În posesivitate, ca în orice atitudine condiționată oral, există o doză de ambivalență. (…)

mon2bunFoto

Elemente distructive adiționale sunt strâns unite cu această dorință, printr-o altă legătură. În copilăria mică, pretenția de a monopoliza iubirea tatălui sau a mamei se lovea de frustrare și dezamăgire, iar rezultatul era o reacție de ură și de gelozie. De aceea, în spatele acestei dorințe de posesiune se află întotdeauna o anumită ură. (…) Frustrarea de odinioară a rănit nu numai iubirea noastră de obiect, ci și respectul nostru de sine în punctul său cel mai sensibil, iar noi știm că, aici, fiecare ființă umană poartă o rană narcisică. Din acest motiv, mândria noastră este, în mare parte, acea care pretinde mai târziu o relație monogamă și o cere cu aroganța proporțională cu sensibilitatea cicatricii lăsate de vechea dezamăgire. În societatea patriarhală, în care pretenția la posesiunea exclusivă aparține înainte de toate bărbatului, acest factor narcisic se manifestă pe deplin în ridicolul atașat «încoronatului”. Și aici, pretenția nu se naște din iubire; este o problemă de prestigiu. (…)

Sursele din care idealul monogamiei își extrage puterea par a fi destul de primitive; în pofida acestei, să-i spunem, umili origini, a devenit un ideal imperativ, iar din acest punct de vedere împărtășește, după cum știm, evoluția altor idealuri în care își găsesc împlinirea impulsurile instinctuale elementare, respinse de conștiință.

În acest caz, progresul este facilitat prin faptul că satisfacerea unora dintre cele mai puternic refulate dorințe reprezintă, în același timp, o achiziție valoroasă din diverse perspective sociale și culturale. (…)

Desigur faptul că aceste cerințe sunt încurajate de lege are o importanță enormă. (…) Când înțelegem pe ce bază își clădește poziția pretenția la monopol, realizăm de asemenea, că, dacă umanității i-ar fi luată actuala justificare ideală a acesteia, am găsi cu orice preț, într-un fel sau altul, una nouă. Mai mult, atâta timp cât societatea acordă importanță monogamiei, din punctul de vedere al economiei psihice, are interesul de a permite gratificarea instinctelor elementare subiacente cererii, pentru a compesa restricția pe care o impune instinctului.

În timp ce are acest fundament general, cerința monogamiei poate, în cazurile individuale, să fie întărită din alte locații. Uneori unul dintre elementele sale constitutive poate juca un rol copleșitor în economia instinctuală sau toți acei factori pe care îi recunoaștem în general drept forțe motivaționale ale geloziei pot contribui. De fapt, am putea descrie cerința monogamiei ca pe o asigurare împotriva chinurilor geloziei.

Pe de altă parte, poate fi refulată aidoma geloziei, prin greutatea sentimentelor de vinovăție, care ne șoptesc că nu avem dreptul de posesie exclusiv asupra tatălui. Sau, din nou, se poate afla în umbra altor obiective instinctuale, ca în bine cunoscutele manifestări ale homosexualității latente.

În plus, după cum am spus, dorințele poligame se lovesc de propriul nostru ideal al fidelității. Spre deosebire de pretenția la monogamie în ceea ce-i privește pe ceilalți, propria noastră atitudine față de fidelitate nu are nici un prototip direct în experiența noastră infantilă. Conținutul său reprezintă o limitare a instinctului, astfel, evident, nu are nimic elementar, ci este, chiar și în formele sale cele mai timpurii, o transformare a instinctului.

De regulă, avem mai multe șanse de a studia această cerință la monogamie la femei decât la bărbați și ne întrebăm de ce trebuie să fie așa. Întrebarea nu este dacă bărbații au în mod natural o predispoziție către poligamie; (…) totuși, cred că avem dreptate să ne întrebăm care pot fi factorii psihologici care determină ca fidelitatea să fie, în realitate, cu mult mai rară printre bărbați decât printre femei? (…)

Diferența dintre deznodământul complexului Oedip la bărbați și la femei poate fi formulată astfel: băiatul renunță într-un mod mai radical la obiectul originar al iubirii de dragul mândriei sale genitale, în timp ce fata rămâne mai puternic fixată la persoana tatălui, însă o poate face, evident, numai cu condiția de a-și abandona într-o mai mare măsură rolul sexual. Atunci, întrebarea ar fi dacă dovada acestei diferențe dintre sexe din viața ulterioară nu este cumva inhibiția genitală fundamental mai extinsă a femeii și dacă tocmai prin aceasta fidelitatea nu îi este mai facilă, așa cum frigiditatea este mult mai răspândită decât impotența, ambele fiind manifestări ale inhibiției genitale. (…)

Mergem puțin mai departe, observând că oamenii a căror fidelitate are un caracter obsesiv ascund adesea un sentiment de vinovăție sexuală în spatele inderdicțiilor convenționale. Tot ceea ce este interzis prin convenție primește întreaga povară a interdicțiilor inconștiente, iar aceasta conferă unei astfel de convenții greutatea sa morală.

Am văzut acum care sunt motivele aflate în spatele cerinței de monogamie și cu ce forțe intră ea în conflict. Pentru a folosi o comparație din viața fizică, am putea numi aceste impulsuri opuse forțele centrifuge și centripete ale căsniciei și ar trebui să spunem că aici este vorba despre o încercare a puterilor, în care adversarii sunt, de asemenea, strâns legați unul de altul. Si aceasta, deoarece ambii își extrag puterea motivațională din dorințele cele mai elementare și directe născute din complexul Oedip. Este inevitabilă mobilizarea ambelor categorii de impulsuri în viața conjugală, chiar dacă în grade ce acoperă întreaga plajă de posibilități. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce niciodată nu a fost și nu va fi posibil de găsit vreo axiomă care să rezolve conflictele vieții conjugale.

Chiar și în cazurile individuale, deși vedem destul de clar ce motive sunt puse în joc, numai când privim înapoi, în lumina experienței psihanalitice, putem percepe care sunt de fapt rezultatele unui comportament sau ale altuia. Pe scurt, observăm că unele elemente ale urii își pot găsi un debușeu nu numai atunci când este încălcat principiul monogamiei, ci și când este respectat, și se pot revărsa în feluri foarte diferite; (…) Atunci trebuie să lăsăm în seama moralistului sarcina de a decide care este direcția corectă.

Totuși, înțelegerea pe care am dobândit-o astfel nu ne lasă complet neajutorați în fața unor asemenea conflicte conjugale. Descoperirea surselor inconștiente care le hrănesc poate slăbi, astfel, nu numai idealul monogamiei, ci și tendințele poligame, astfel încât să poată deveni posibilă combaterea conflictelor. (…)

***extrase din lucrarea Problema Idealului Monogamiei, cartea Psihologia Femeii, autor Karen Horney.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.