Socrate, Platon, Aristotel


03 Apr 2018

Friedrich Nietzsche considera că Socrate a făcut din cunoaștere calea virtuții, și prin asta reprezintă una din axele istoriei universale și noua ei cotitură, lucru pentru care a mărturisit că i-a purtat pică, dar i-a fost și recunoscător în același timp.

Socrate

Socrate (filozof grec 469-399 î.Hr) -a orientat gândirea filozofică spre subiect, spre om. A provocat cunoașterea șă-și îndrepte atenția spre conștiința umană, spre suflet. Socrate nu credea în Rău, unde exista rău… el vedea ignoranță. Din păcate nu a lăsat nimic scris, profesorul Ion Mânzat ne-a explicat că, probabil, nu credea într-un adevăr separabil de persoana care îl enunță, și de momentul în care este enunțat. Sau poate … nu știa să scrie, cu toate că e stabilit azi că a studiat muzică, gramatică, ș.a. Date despre Socrate, și despre ideile sale, ne sunt cunoscute din celebrele dialoguri ale discipolului său, Platon, și prin marturille lui Xenofon.

Știu că nu știu nimic Această maximă celebră a lui Socrate nu reflectă nicidecum o modestie excesivă, înseamnă, ceea ce posed eu nu este adevărul însuși, ci exigența unui adevăr mai înalt(…)

Îmi pun întrebări despre propria-mi știință, despre propriile-mi gânduri, și dacă dorința mea de adevăr devine destul de puternică, descopăr că știința mea este în mare măsură neștiință. (…)

Socrate spunea că și el practică îndeletnicirea mamei sale: arta moșitului. El moșea spiritele. Nu transmitea cunoștințe din afara, ci deștepta în celălalt simțul adevărului.  (…) Acest demers are la bază încrederea fundamentală în om. Interlocutorul este o faptură umană și ca atare în el este sădit simțul adevărului. Este de ajuns ca acesta să fie moșit. (…) Începând cu Socrate filozofia se centrează pe om, considerându-l autonom față de lumea înconjurătoare. Viziunea sa este o concepție autonomista. Socrate venea cu descoperirea omului ca pură conștiință. Pentru el conștiința este gândirea care gândește și care este gândită. Conștiința apare ca un sistem de cunoștințe. Conștiința este identitatea originară cu sine: nu putem cunoaște dincolo de noi înșine. Socrate atrage atenția asupra dualismului psihofizic, noi suntem suflet și ca atare suntem altfel decât corpul care aparține lumii materiale. (…)

Cunoaște-te pe tine însuți- Pentru Socrate această maximă este un îndemn al conștiinței care își caută fundamentele. Formula nu are nimic de a face cu contemplarea lăuntrică, nu este vorba de o simplă privire în oglindă a reflexiei, de un mod de a ne vedea și a ne descrie. Este vorba de acțiune.

Socrate dezvoltă următoarea idee: atunci când un om acționează o face întotdeauna pentru că-și propune să ajungă la ceva socotit de el a fi bun. Atunci de unde vine răul ? ‘’Răul vine din faptul că omul se înșală asupra binelui’’- Socrate. Omul ia un un fals bine drept binele adevărat, preferă un bine mai mic unuia mai mare… adică se înșală. Răul provine din ignoranță. Pentru a descoperi adevăratul bine este nevoie de o transformare interioară. A ne cunoaște pe noi înșine înseamnă a descoperi în noi rădăcina cea mai adâncă a simțului nostru pentru adevăr, dar tot așa și slăbiciunile și lipsurile acestei rădăcini; a descoperi de asemenea neștiința noastră; tendința de a ne autoiluziona; înclinația de a ne autoamăgi. Toate acestea sunt cuprinse în enunțul: Cunoaște-te pe tine însuți. (…)

În doctrina socratică evidentă este si comuniunea dintre Sine și Univers. Omul are un centru ascuns, după cum și Universul are un Sine central, plin de taine. (…)

Pentru Socrate o întrebare este esențială: Ce este omul ? Experiența crucială pentru el este cercetarea universului spiritual al omului. (…) Socrate a fost condamnat la moarte pentru ca zguduise tradiția și pregătise conștiința antică pentru alt mesaj, acela al creștinismului. Socrate rămâne în istorie un apostol al liberțății spirituale.

Vasile Pavelcu consideră că epoca lui Socrate reprezintă cea mai remarcabilă fază din istoria conștiinței omenesti…. miracolul gândirii reflexive, a fazei în care gândirea devine conștientă de sine’’. –textul este preluat din Istoria Psihologiei Universale, autor profesor Ion Mânzat, editura Univers Enciclopedic Gold.

Platon

Platon ( c. 429-347 î Hr.) Despre Platon istoria ne spune că a fost un aristocrat frumos ca un zeu, discipol a lui Socrate, care azi este considerat unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichității. A întemeiat la Atena, în jurul anului 387 î Hr., Școala filosofică Academia. A scris numeroase dialoguri: Banchetul, Phaidon, Parmenide, Sofistul etc.. L-a văzut pe maestrul său Socrate luând cucută și murind. Ulterior a călătorit mult. În ce privește sufletul în doctrina sa este evidentă o continuitate a ideilor socratice.

Sufletul apare atât la Socrate cât și la Platon ca o entitate simplă, care își are propriul început, care nu piere, și se caracterizează prin autodeterminare.  (…) Platon a elaborat Teoria Ideilor conform căreia adevărata realitate o constitue Ideile: Ideea de Frumos, de Dreptate, Ideea de Om. Lucrurile percepute prin simțuri nu ar fi decât ‘umbre’ copii ale Ideilor, și nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la idei.

Orice pretenție de cunoaștere, orice posesie a unei cunoștințe trebuie, într-un fel traversată și depășită, pentru că astfel să se realizeze o ascuțire a simțului nostru pentru adevăr și bine- Aceasta este intenția centrală a gândiri platoniene.

Ce sunt aceste Idei? După Platon sunt adevărata realitate, cea din care derivă ființa lucrurilor și cuprinsul lumii. Sunt eterne, simple, absolute.

De unde provine cunoașterea Ideilor ? Socrate vorbea despre Idei înnăscute, Platon, la rândul său vorbește de reminiscență.

Platon: Nu-i de ajuns să spunem că sunt înnăscute. Trebuie să admitem că noi am contemplat Ideile înainte de a ne fi născut.

Odată cu nașterea, sufletul pierde amintirea clară a Ideilor. Îi rămâne însă un fel de nostalgie care-l face să încerce să se refere la ele, să le caute. (…) Avertismentul socratic- știu că nu știu nimic– este reînnoit la Platon în– știu că am uitat. Trebuie așadar, să încerc să-mi reamintesc, să-mi readuc în minte Ideile, fără de care nu există adevărata cunoaștere.

Omul se află la mijloc între Lumea Sensibila și Idei. Nu poate să renunțe la Idei pentru că sunt esențiale pentru el, nu poate neglija nici lucrurile sensibile pentru că vrând nevrând, prin intermediul lor trebuie să caute să-și reamintească.

Mitul Peșterii- Iată mai mulți oameni aflați într-o încăpere supământeană, ca într-o peșteră, al cărui drum de intrare dă spre lumină, drum lung față de lungimea întregii peșteri. În această încăpere ei se găsesc încă din copilarie, cu picioarele și gâturile legate, astfel încât să stea locului și să privească doar înainte, fără să poate să-și rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus și de departe, de la un foc aprins înapoia lor, iar între foc și oamenii legați este un drum așezat mai sus de-a lungul căruia este zidit un mic perete, pus dinaintea celor ce privesc…

Domeniul deschis vederii e asemănător cu locuința- închisoare, lumina focului din ea cu puterea Soarelui. Iar dacă ai socotii urcușul si contemplarea lumii de sus ca reprezentând suișul sufletului către locul Inteligibilului (….) În domeniul inteligibilului mai presus de toate este Ideea de Bine, că ea este anevoie de văzut, dar că odată văzută ea trebuie concepută ca fiind pricină pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămișlește în domeniul vizibil lumina… iar în domeniul inteligibil chiar ea domnește producând adevăr și intelect- Platon, Republica

Starea inițială în concepția lui Platon este ignoranța și neputința. În descrierile lui totul este subteran, prizonierii, figurinele, drumul, focul sunt toate în peșteră acolo unde lumina zilei abia pătrunde. Asta este după Platon condiția noastră primă de oameni cufundați în lumea materiala și vizibilă, nu vedem niciodată decât reflectarea înșelătoare pe care obișnuința ne face să o luăm drept realitate.

Mitul Peșterii este folosit de Platon pentru a demonstra gradele până la care naturile noastre pot fi iluminate. Primul stadiu- al prizonierilor legați ce nu pot percepe decât umbrele proiectate a celor care se mișcă pe cărare (pe cărare se perindă oameni și obiecte) Umbrele corespund lucrurilor sensibile cu care simțurile noastre ne-au obișnuit că sunt întreaga și singura realitate, dat fiind că nu cunoaștem alta. Lumina e dată de Foc, odată cu iluminarea prizonierul ar putea să vadă mai întâi obiecte artificiale, apoi focul, lumea reala și, în cele din urma, Soarele. (…)

În legendă, un prizonier reușeste să evadeze, se ridica cu greu, descoperă cărarea, oamenii care trec, obiectele, focul. Se târăște afară, Lumina zilei îl orbește, nu mai vede nimic, după cum spune Platon, este nevoit să se deprindă puțin câte puțin cu noua sa situație, contemplând mai întâi nu lucrurile, ci umbrele sau reflexele lor din apă. Treptat ajunge să se obișnuiască cu lumina zilei, vine momentul  în care este capabil să privească chiar și soarele. Lumea de afară este Lumea Ideilor. (…)

Sufletul este nemuritor prin ceea ce semnifică natura umană. Sufletul se aseamană cu Ideea pentru că aidoma acesteia este simplu fără amestec cu altceva și nemuritor. Dar nu este o Idee pentru că aceasta este deopotrivă eternă și simplă, sufletul în schimb are o istorie, dacă n-ar avea, n-ar fi liber și binele n-ar exista, doar universul imuabil al Ideilor; dacă Om ar însemna Idee, orice alegere liberă ar fi anulată. N-ar mai exista bine și rău. Sufletul poate sa aleagă răul, poate să se înjosească, dar după Platon, nu poate alege să moară. Nici viciul, nici răul nu-l pot ucide. Sufletul se mișcă singur, este liber, ceea ce înseamnă că el este însăși decizia sa, fiind prin aceasta indestructibil. (…) Fiecare suflet omenesc chiar prin firea sa a apucat să vadă ființarea în Ființă.

Viața demnă de a fi trăită este un amestec din mierea plăcerii și apa sobră a înțelegerii- Platon’’ – textul este preluat din Istoria Psihologiei Universale, autor profesor Ion Mânzat, editura Univers Enciclopedic Gold.

Aristotel

Aristotel (384-322 î. Hr) este considerat azi, probabil, cel mai mare spirit enciclopedic al Antichității. A fost discipol a lui Platon timp de aproape 20 de ani, și a întemeiat în 335 îHr. propria sa școală filosofică-Lyceum. Despre suflet Aristotel și-a expus teoria în cartea sa- De anima, și în Parva Naturalia -care reunește nouă mici tratate.

Psyce este în concepția lui Aristotel o caracteristică esențială a tuturor viețuitoarelor. Astfel, există un suflet vegetal, unul animal și un suflet rațional, uman. Spre deosebire de Platon, la Aristotel nu se mai pune problema nemuririi sufletului, acesta fiind o formă substanțială. Sufletul este indisolubil legat de trup, purtând ‘’amprenta’’ acestuia; sufletul cere un anumit trup, și trupul cere un anumit suflet. Aristotel respinge teza platonică a opoziției dintre suflet și corp, și cere înlocuirea ei prin teoria că sufletul este forma trupului, actualizarea potențelor sale. (…) Pentru Aristotel funcțiile psihice sunt funcții ale complexului corp-suflet.

Spiritul uman se naște ca o ‘’tabula rasa’’ în care se imprimă experiența câștigată, acest intelect este deci pasiv, dar există și un intelect activ care este nemuritor, partea ce o avem comună cu Zeii.

În timp ce Platon menține peste tot opoziția dintre suflet și corp, Aristotel le subliniează unitatea. Și aici însă vor exista grade. Cu cât sufletul se desprinde mai mult de materie cu atât se înalță mai mult. La nivelul cel mai înalt se situează intelectul, ce are două niveluri: intelectul pasiv este, am putea spune, cel al captivilor țintuiți în peștera lui Platon- pentru a putea gândi ei au nevoie de Umbre, așadar, depind încă de exterior, de materie. Intelectul activ, în schimb, își dobândește autonomia, se smulge oricărei pasivități materiei. El este, astfel, etern. La Aristotel nu mai apare totuși ideea nemuririi sufletului personal, nemuritoare este doar partea activă a intelectului, cu totul eliberată în materie. La acest nivel însă sufletul este impersonal. (…)

Noi, oamenii suntem ființe de mijloc cărora li se potrivește –dreapta măsură. Fiecare ființă este determinată să îndeplinească funcția pentru care este făcută. Menirea noastră, ca ființe umane este de a avea un suflet activ, care corespunde intelectului activ; tocmai spre aceasta năzuiește întotdeauna virtutea. Virtutea omenească nu este însă un absolut. Ea indică, ce-i drept, Absolutul, dar noi trebuie să ne mulțumim cu dreapta măsură, cea hărăzită oamenilor. Aristotel o numește –regula de aur. (…)

Fericirea este pentru Aristotel binele suprem- nu se situează la extreme, fie ele și cele mai înălțătoare. Pentru om, fericirea rezidă în a acționa în sensul virtuții, potrivit omului. Pentru el nu există nimic mai bun. (…)

Gândirea Divină spunea Aristotel este gândirea gândirii. Ea este deopotrivă activitate și împlinire, noi nu o putem imita. Omul nu este activ decât sub imboldul unei lipse, al unei nostalgii, al unei dorințe. Actul pur își află împlinirea în sine însuși.

Aristotel-“Omul este ființa dreptei măsuri. Virtutea sa nu trebuie să vizeze absolutul, ci măsura

*** textul este preluat din Istoria Psihologiei Universale, autor Ion Mânzat, editura Univers Enciclopedic Gold.

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 2 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.