Nevoia de iubire, protecție, confort 


06 Jul 2017

Ce este ataşamentul? –Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener – Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse.

Teoria atașamentului elaborată de psihanalistul John Bowlby în 1959 vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrală a comportamentului uman pe toată durata vieţii.

Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a fost primul care a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri  de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

“În fapt, nevoia de a fi lângă cineva special este atât de importantă încât creierul nostru are un mecanism biologic specific, responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Acest mecanism numit sistem de ataşament constă în emoţii şi comportamente care ne certifică că suntem în siguranţă şi protejaţi atunci când suntem aproape de cei iubiţi. Mecanismul explică de ce un copil separat de mama lui devine agitat, plânge incontrolabil… până în momentul în care restabileşte legătura cu ea.

În timpuri preistorice să fii aproape de cineva era o chestiune de viaţă şi de moarte, iar sistemul nostru de ataşament s-a dezvoltat ca să trateze această proximitate ca o necesitate absolută. Cu toate acestea, chiar dacă toţi avem nevoia de bază de a crea legături strânse, felul în care le formăm variază. Într-un mediu foarte periculos, ar fi mai puţin avantajos să investeşti timp şi energie într-o singură persoană, pentru că el sau ea nu ar fi, din păcăte, prea mult prin preajmă. Are mai mult sens să te ataşezi mai puţin şi să mergi mai departe (adică stilul de ataşament evitant). Mai mult, teoria ataşamentului nu etichetează comportamentele ca fiind sănătoase sau nesănătoase. Stilurile de ataşament (securizant, anxios, evitant) nu sunt văzute ca fiind patologice”- scrie Amir Levine.

Bowlby propune ideea conform căreia ne naştem echipaţi  pentru a forma şi întreţine atașamente pe parcursul întregii vieți, mecanismul ataşamentului fiind legat atât de supravieţuire ca individ, cât şi de evoluţia speciei.  Acest echipament asigură ceea ce Bowlby a numit homeostază ambientală adică relaţia unei persoane cu figura ataşamentului său, proximitatea cu aceasta şi accesibilitatea la ea asigură bunăstare fiziologică și emoțională.
În baza teoriei atașamentului se poate afirma că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la nou-născut și care continuă să existe de la vârsta adultă până la sfârşitul vieţii.  Astfel, debutul şi evoluţia vieţii psihologice sunt puternic influenţate de legătura (ataşamentul) pe care copilul sugar o stabileşte cu mama, mai corect spus cu figura maternă, aceasta fiind de regulă persoana care îngrijeşte copilul.

În poziţia sa, Bowlby punctează că relaţia de ataşament are propria funcţie adaptativă pentru fiinţă, şi anume cea de protecţie şi că: legăturile emoționale intime nu sunt înțelese nici ca fiind subordonate nevoilor de hrănire și sexuale, și nici ca derivând din acestea, așa cum  reiese din teoriile freudiene. Principiile Teoriei ataşamentului postulează că legăturile afective, intime nu sunt subordonate sau derivate din nevoia de hrană sau sex, ci din abilitatea de a stabili legături afective intime cu alte persoane, pentru că a oferi îngrijire este considerată o caracteristică importantă pentru o persoană echilibrată psihic.

Teoria ataşamentului s-a născut din cercetări înteprinse atât de John Bowlby cât şi de Mary Ainsworth (psiholog canadian) asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării timpurii de aceasta. Experiențele din prima copilărie cu mama, sau persoana pe care copilul o cunoaşte ca figura maternă, duc în timp, pe măsura dezvoltării psihofiziologice, la formarea unui întreg bagaj de reprezentări, emoţii, amintiri, comportamente, credinţe, aşteptări privind propria persoană, pe ceilalţi şi relaţiile dezvoltate cu ei.

Sistemul de atașament devine mai complex pe măsura dezvoltării cogniţiei și a acumulării experienței sociale şi culturale.

Bowlby subliniază că legăturile de ataşament sunt caracterizate de patru comportamente de bază: 1- căutarea unei persoane care să fie aproape; 2-comportament de refugiu: 3-suferinţă provocată de separare; 4-comportament securizant.

Bowlby era de părere că aceste comportamente fundamentale devin cel mai evidente în viaţa adultă atunci când o persoană observă confortul şi siguranţa pe care soţii le obţin unul de la celălalt, mai ales în timpul perioadelor de stres.

Mary Ainsworth efectuând studii (în Baltimore, Uguanda) asupra relațiilor copil-părinte, realizate prin observarea bebelușilor în mediul lor familial a evidentiat în 1967 cum copiii își folosesc figura de ataşament (de obicei mama) ca o bază de siguranţă pentru explorare. Atunci când un copil se simte ameninţat el se va îndrepta către persoana care îl îngrijeşte pentru protecţie şi confort. În strategia de evitare copilul tinde să îşi inhibe comportamentul de căutare a ataşamentului, şi în strategia de nesiguranţă copilul se agaţă de mama sa şi evită explorarea.

Felul în care se va comporta mama va avea un rol important în stabilirea  tiparului de ataşament al copilului, existând astăzi un volum mare de dovezi în sprijinul acestei idei, provenite din cercetări vaste despre dezvoltarea socio-afectivă în primii 5 ani de viaţă.

După cum au descris şi M. Ainsworth împreună cu colegii săi în 1971, trei tipare principale de atașament sunt acum identificate cu certitudine, împreună cu condiţiile familiale care le promovează.

Primul este cel sigur în care copilul este convins, crede, ştie că figurile de ataşament sunt disponibile și îl vor ajuta dacă are nevoie de sprijin şi mângâiere. Având certitudinea siguranţei copilul va explora lumea curajos. Pentru dezvoltarea acestui stil de ataşament este necesară o prezenţă maternă atentă la semnalele copilului, interpretând corect nevoile lui şi răspunzând cu dragoste.

Un al doilea tipar este cel al ataşamentului anxiosîn care copilul este nesigur, nu ştie dacă părintele este disponibil, dacă răspunde sau dacă îl ajută atunci când are nevoie. Din cauza acestei nesiguranţe, copilul manifestă în permanenţă predispoziţia de a trăi anxietatea separării, tinde să se agaţe de figura maternă pentru a prinde curaj să exploreze lumea. Acest tipar de ataşament, în care conflictul este evident, este promovat de un părinte care în primii ani de viață a copilului este disponibil şi gata să-i ofere ajutorul doar în anumite situaţii, din când în când.

Al treilea tipar principal este ataşamentul evitant- în care copilul nu are deloc certitudinea că i se va răspunde în mod pozitiv la solicitările lui de atenţie şi grijă ci, din contră, se aşteaptă să fie respins, să nu primească atenţie şi îngrijire, să nu îi fie satisfăcute nevoile de apropiere. Acest tipar de ataşament apare ca efect al respingerilor permanente ale figurii materne, atunci când copilul se apropie de ea pentru a căuta mângâiere sau protecţie.

În timpul cercetărilor înteprinse, inclusiv de Ainsworth, apariţia unor situaţii în care copiii au manifestat o variantă dezorganizată a unuia dintre cele trei tipuri de comportament principale identificate, de regulă cel anxios, a fost introdus un al patrulea tip/stil de atașament, cel dezorganizat. Dezvoltarea acestui model deviant, dezorganizat, derivat din cele trei tipuri principale, a fost observat în cazul copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților sau ai căror părinți suferă de patologii psihice. După cum au arătat Main şi Hesse în 1990 acest stil de ataşament este favorizat de mame care sunt încă preocupate să plângă o figură părintească pierdută în timpul copilăriei lor, sau care au suferit ele însele abuzuri fizice sau sexuale în copilărie.

Pe măsură ce se fac tot mai multe studii, apar mai multe dovezi că un stil de ataşament securizant nu îşi are originea într-o singură sursă. Ecuaţia părintelui grijuliu şi sensibil care creează un copil securizant pe viaţă este mult prea uni-dimensională. În realitate se pare că un întreg mozaic de factori vine în întâmpinare pentru a crea acest tipar de ataşament: legăturile timpurii cu părinţii noştrii, cu genele noastre, dar şi împreună cu experienţele noastre romantice ca adulţi. 

În medie, aproximativ 70-75%  din adulţi rămân constant în aceeaşi categorie de ataşament la diverse momente în viaţă, în timp ce restul de 25 spre 30%  notează o schimbare în stilurile lor de ataşament. Cercetătorii atribuie această schimbare relaţiilor romantice la adulţi, care sunt atât de puternice că ne fac să ne regândim toate credinţele şi atitudinile noastre cu privire la conexiunile cu ceilalţi. Şi da, această schimbare poate avea loc în ambele sensuri- oamenii securizanţi pot deveni mai puţin securizanţi, iar oamenii inițial nesiguri pot deveni mai securizanţi”- scrie Amir Levine.

Așadar, stilul de ataşament are în dezvoltarea sa o predispoziție existentă încă din viaţa intrauterină, dar este puternic influenţat de primele legături afective ale copilului cu persoanele ce-l îngrijesc, fiind de asemenea supus influenţelor mai mari sau mai mici pe parcusul întregii vieţi a fiecărui individ. Stilul de ataşament aparţine conexiunilor dintre cogniţie, emoţii, comportament, psihologie, care se dezvoltă ca parte a repertoriului individului în relaţii.

Stilurile de ataşament apar devreme în viaţă, sunt bazate pe relaţiile noastre cu părinţii sau cu persoanele care ne îngrijesc, şi sunt transferate mai târziu, însă reformulate, o dată ce ne implicăm în relaţii romantice.

Emoţiile, modelele de gândire şi comportamentele declanşate automat la copii în situaţiile de ataşament se manifestă similar la adulţi. Diferenţa la adulţi constă în faptul că ei au o capacitate mai mare de abstractizare, deci nevoia pentru prezenţa fizică constantă poate uneori sa fie temporar înlocuită de cunoaşterea că ei (persoanele de care suntem ataşaţi) ne sunt disponibili psihologic şi emoţional. Dar concluzia este că nevoia de conexiuni intime şi de reasigurare ale disponibilităţii partenerului continuă să joace un rol major în vieţile noastre”- scrie Amir Levine.

Ataşamentul la adulţi

Din 1991 studiile (inteprinse de Bartholomew şi Horowitz) au sugerat că stilurile mature de ataşament sunt caracterizate de procese de gândire, care fac parte dintr-o credinţă sau schemă: părerea unei persoane că este demnă sau nedemnă de iubire sau intimitate şi părerea unei persoane că ceilalţi sunt de încredere sau persoane pe care nu te poţi baza. Conceptul s-a împărțit în patru stiluri de ataşament mature.

Securizant– caracterizează o persoană care se vede demnă de încredere, permiţându-şi să se simtă în largul său în intimitate şi autonomie.

Indivizii cu tipar de atașament sigur sunt persoane consecvente în relații, pun accentul pe respect și încredere, trăiesc cu sentimentul că merită să fie iubiți și să iubească.
“În procesul înţelegerii ataşamentului şi a modului în care o legătură securizantă poate transforma viaţa cuiva, am ajuns să apreciem şi să admirăm securizanţii lumii. Sunt în rezonanţă cu nevoile şi indiciile emoţionale şi fizice ale partenerilor, şi ştiu cum să răspundă la acestea. Sistemul lor emoţional nu se precipită prea mult în faţa unei ameninţări (ca la anxios) și nu se închid în ei (precum evitantul)” – (Levine, Heller, 2010, pag.131)

Studiile demonstrează că indivizii securizanţi raportează un nivel mai ridicat de satisfacţie maritală şi satisfacţie intimă decât indivizii cu alt tipar de ataşament: “Patrick Keelan de la Universitatea din Toronto, împreună cu regretatul profesor de Psihologie Kenneth Dion, au urmărit peste o sută de studenţi care erau în relaţii, timp de 4 luni. Aceştia au descoperit că indivizii securizanţi menţineau nivele înalte de satisfacţie în relaţie, dedicaţie şi încredere. În contrast, la indivizii nesecurizanţi s-a observant o scădere a acestor trei criterii”– (Levine; Heller, 2010, pag.132). Aşadar, oamenii cu un tipar de ataşament securizant sunt iubitori, atenţi, şi se aşteaptă la acelaşi lucru de la partenerii lor. Securizanţii sunt extremi de confortabili cu intimitatea şi apropierea, şi au un dar special: comunică eficient atât nevoile lor, dar rămân totodată atenți la dorințele partenerilor, pe care urmăresc să le satisfacă.

Într-o relaţie, securizanţii sunt:
• Buni împăciutori, ştiu să stingă conflictele- în timpul unei neînţelegeri, securizanţii nu simt nevoia să se comporte ofensiv, sau să îşi jignească ori să-şi pedepsească partenerul, prevenind astfel escaladarea conflictului.

  • Flexibili în gândire– securizanţii nu sunt recunoscuţi ca mari critici, sunt deschişi să priveasca situaţiile şi din alte puncte de vedere decât ale lor, şi să îşi revizuiască strategiile.
  • Buni comunicatori- având în vedere că persoanele cu tipar de ataşament securizant se aşteaptă ca ceilalţi să fie înţelegători şi deschişi, îşi exprimă liber sentimentele, într-un mod uşor, fără reţineri, exprimarea liberă le vine natural.
  • Nu sunt manipulatori- securizanţii vor apropiere la modul cel mai sincer şi corect, şi cred că toţi vor la fel, în acelaşi mod comfortabil, şi atunci de ce să manipulezi? Securizanţii sunt comfortabili cu apropierea şi nepreocupaţi de îngrădire, nefiind “disperaţi” să primească reasigurări de la “figura” de ataşament iar ca şi anxiosii, securizanţilor le este uşor să se bucure de apropierea cu partenerii lor, şi apropierea fizică şi sufletească.
  • Persoane care iartă repede: -securizanţii cred sincer că intenţiile partenerilor lor sunt sincere, şi iartă repede, sau sunt capabili să ierte uşor.
  • Romantici şi buni parteneri sexuali— securizanţii nu prea separă sexul de dragoste, din simplul motiv că nu au simt nevoia să pună această distanţă, şi să creeze şi să susţină legături separate, emoţionale şi sexuale.
  • Iubitori, protectori, atenţi: -securizanţii îşi tratează partenerii regeşte. Odată ce faci parte din viaţa lor îţi oferă atenţie, protecţie, mângâiere, iubire, respect, îţi doresc bunăstarea, chiar se implică serios s-o asigure şi să o întreţină.

Anxios/nesigur– menţinerea unei păreri negative despre sine dar o părere pozitivă despre ceilalţi, cauzând o foarte mare implicare din partea unei persoane în relaţiile apropiate şi o dependenţă faţă de alţii pentru a-şi simţi valoarea personală.

Acest sistem de atașament este văzut ca unul sensibil și extrem de ușor de activat de o paletă largă de stimuli relaționali (Levine, Heller, 2010)
”Un studiu condus de Omri Gillath, Silvia Bunge şi Carter Wendelken, împreună cu alţi doi cercetători proeminenţi în domeniul ataşamentului, Phillip Shaver şi Mario Mikulincer, a găsit dovezi fascinante în domeniu. Folosind tehnologia fMRI –RMN funcțional, ei au rugat 20 de femei să se gândească- iar apoi să se oprească- la diferite scenarii de relaţii. Intrigant, ei au descoperit că atunci când femeile cu un stil de ataşament anxios se gândeau la scenarii negative ( conflict, despărţire, moartea partenerului), zone ale creierului responsabile pentru emoţie se “aprindeau” la un grad mai mare decât la femeile cu alte stiluri de ataşament. În plus, ei au descoperit că regiuni ale creierului, cum ar fi cortexul orbitofrontal era mai activat decât la femeile cu alte stiluri de ataşament. În alte cuvinte, creierele oamenilor cu stil de ataşament anxios reacţionează mai puternic la gândul de a pierde pe cineva şi în acelasi timp se utilizează mai puţin regiunile care în mod normal duc la reglarea şi diminuarea emoţiilor negative. Asta înseamnă că o dată ce sistemul de ataşament este activat, vei descoperi că este mult mai greu să-l “opreşti” dacă ai un stil de ataşament anxios”- (Levine, Heller, 2010, pag. 88, 89)

Un individ cu tipar anxios când sistemul este activat, devine măcinat de trăiri lăuntrice care au un singur scop: restabilirea apropierii cu figura de atașament/partenerul. Astfel de trăiri sunt numite în literatura de specialitate ca strategii de activare (Levine, Heler, 2010), iar conceptul include orice gând,sentiment, emoție care împinge individul să se apropie fizic și/sau emoţional de partenerul său. Doar după restabilirea apropierii de figura de atașament, anxiosul este capabil să simtă din nou starea de siguranță și confort, de calm. Vorbind de un sistem de atașament catalogat ca și sensibil, deci extrem de ușor de activat, cercetătorii au avansat presupunerea că indivizii cu acest stil sunt “favorizaţi” special spre a cădea într-o situaţie a sistemului de ataşament activată cronic. Aflaţi în mijlocul unei situaţii tensionate persoanele cu un tipar de ataşament anxios au tendinţa să pună în act ceea ce este recunoscut ca şi comportamente de protest. Câteva exemple pot să fie: încercările excesive de restabilire a contactului, sau din contră trecerea pe extrema cealaltă și respingerea comunicării; punerea în scenă a acțiunilor/comportamentelor ostile, agresive:

”..în profunzime, comportamentul de protest se referă la toate acţiunile ce încearcă restabilirea contactului cu figura de atașament/partenerul din viața adultă şi captarea atenţiei sale. Strategiile de activare și comportamentele de protest îi determină pe anxioși să acționeze în moduri ce sunt dăunătoare pentru relația cu figura de atașament/partenerul- partenera din viața adultă”-(Levine, Heller, 2010, pag. 88)

Gânduri/reactii care apar la anxios– • obisnuieste sa citească gânduri: “asta a fost, mă părăseşte”; “nu voi găsi niciodată pe altcineva”; “ştiam că era prea frumos ca să fie adevărat”etc..


  • gândire de tipul “totul sau nimic “am stricat totul, nu mai am cum să repar”; “se poartă aşa cu mine. Lasă ca o să îi arăt eu”; “ştiam că nu va merge. Nimic nu îmi merge”; “trebuie să vorbim sau să ne vedem chiar acum”; “ar trebui să vină în genunchi implorându-mă să îl /o iert altfel mă poate uita definitiv” etc…
  • anxiosul îşi aminteşte doar lucrurile pozitive după ce s-a calmat
 și obișnuiește să-și amintească doar lucrurile rele când se ceartă.

Emoţii: anxiosul este trist, furios, frustrat, indignat, deprimat, umilit, disperat, gelos, ostil,vinovat, plin de ură, nesigur, agitat, respins, neiubit, singur, neînţeles, neapreciat, etc…

Acţiuni: încearcă să restabilească contactul  cu orice preţ; porneşte o ceartă; aşteaptă ca partenerul să facă prima mişcare către împăcare; ameninţă că va pleca; comportament ostil, îşi face partenerul gelos, se comportă ca şi când ar fi ocupat, se retrage ( nu mai vorbeşte cu partenerul sau pleacă fizic de lânga acesta), are comportament manipulator, devinde dependent de suişurile şi coborâşurile permanente ale relaţiei.



Evitant– o părere negativă atât despre sine cât şi despre ceilalţi, cauzându-i unei persoane un sentiment de teamă faţă de intimitate şi de evitare a relaţiilor cu alte persoane.

Indivizii cu un tipar de atașament evitant pot să fie văzuți social ca persoane independente, admirate tocmai pentru modul în care privesc lumea, unul în care nu pun prea serios accentul nici pe exprimarea propriilor emoții, dar nici în înțelegerea nevoilor altora. Întrebarea care se naște este: cum reușesc totuși evitanții să își satisfacă nevoia de apropiere, și, în același timp, să se țină departe de iubire?

Levine și Heller ne propun să ne uităm mai îndeaproape la diferitele reacții și comportamente pe care le întâlnim la indivizii evitanți- de la strategiile tipice de distanțare ce le pun în practică, la percepțiile și gândurile globale pe care aceștia le dezvoltă.

Exemple de strategii de distanțare, gânduri ale persoanelor evitante:

  • A spune sau a gândi: «nu sunt pregătit pentru relații serioase/căsnicie” când deja ești implicat într-o relație pe termen lung
  • A-ți focusa atenția pe imperfecțiunile (mici) ale partenerului/partenerei, de exemplu te legi de felul în care manâncă, se îmbracă.
  • Bați mereu toba despre cît de importantă a fost relația ta anterioară, așezându-l chiar pe un piedestal pe fostul/fosta, cu alte cuvinte te bântuie fatoma ex-ului.
  • Flirtrezi cu alții, poate chiar de față cu partenerul- de altfel un mod dureros de a introduce nesiguranța în relație.
  • Nu poți spune “te iubesc” sau spui foarte rar, dar în același timp susții că ai sentimente serioase față de partener/parteneră.
  • Ai tendința să te distanțezi când lucrurile merg bine în relație
  • Te implicit în relații fără viitor (de exemplu cu cineva căsătorit)
  • Păstrezi secrete față de partener și obișnuiești să lași lucrurile în ceață… tocmai pentru a-ți păstra și conserva sentimentul de independență.
  • Eviți apropierea emoțională, mentală.

Mixt (evitant şi anxios)– menţinerea unei păreri pozitive faţă de propria persoană, dar o părere negativă despre ceilalţi, sau invers, cauzând evitarea relaţiilor cu ceilalţi şi preferinţa de a rămâne independent, şi păstrarea distanţei faţă de relaţiile intime.

“Ataşamentul la adult se poate explica astfel: creierul nostru se aranjează astfel încât să caute sprijinul partenerului/partenerei, asigurând proximitatea fizică şi psihologică. Dacă partenerul nu reuşeste să ne reasigure, suntem setaţi să continuăm să căutăm apropiere până o găsim. Principiile atașamentului ne învaţă că oamenii sunt doar atât de nevoiaşi pe cât le sunt nevoile de nesatisfăcute”- scrie Amir Levine în cartea Attached.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *