Într-o dimineață ea m-a ținut de mână


21 Mar 2017

Afecțiunea este o nevoie atât de vitală, încât atunci când suntem privați de ea, ne atașăm intens de orice eveniment care readuce un strop de viață în noi, indiferent cu ce preț. Să fii complet singur- iată cea mai cumplită suferință.

Într-o astfel de situație, un element minuscul umple golul dintr-o viață. Subiectul care suferă privațiuni, avid de stimuli senzoriali, hipersensibil la cel mai mic semnal percepe un suspin neașteptat, un surâs cât de mic, o încruntare a sprâncenelor. Într-un context senzorial normal, acești stimuli nu capătă semnificație, dar într-un univers al lipsurilor afective.. ei devin un eveniment major.

Mai ales să nu faci zgomot niciodată. Să nu atragi atenția asupra prezenței tale- a descris psihiatrul Tony Laine, când a trebuit să-l ajute pe David, copilul închis într-un dulap, când mama sa era în călătorie. (…). Când își vedea fiul îl maltrata îngrozitor: Mă punea să stau ore în șir în genunchi pe o bară de fier, cu nasul la perete. Sau mă închidea în baie zile întregi.

Dar într-o zi, într-o duminică, ea a venit să-l caute și, eveniment uimitor, l-a dus la plimbare! David avea să-și amintească toată viața acea duminică însorită, în care ea l-a ținut de mână. (Cine își amintește duminicile în care mama l-a ținut de mână? Cu siguranță nu aceia care au fost ținuți de mână în fiecare zi.) Carența afectivă a lui David a transformat acest gest banal într-o aventură marcantă. Nici un copil care este iubit normal nu își formează o amintire dintr-un asemenea gest banal de afecțiune. Aceasta nu înseamnă că nu-l înregistrează în memorie. Dimpotrivă chiar, gesturile banale de afecțiune marchează în creierul lui o senzație de securitate. Și prin dobândirea acestei încrederi în sine va învăța dulcea îndrăzneală a cuceririlor afective. Acest copil a învățat, fără să-și dea seama, o modalitate ușoara de a iubi. Dar nu-și va aminti niciodată cauza învățării acestui lucru.

Anumiți copii privați de afecțiune își construiesc identitatea narativă în jurul acestor momente magnifice în care cineva a vrut să-i iubească. Aceasta duce la biografii stupefiante, în care copilul abandonat într-un orfelinat, izolat într-o peștera, violat, bătut și umilit fără încetare devine un adult rezilient, care afirmă liniștit: întotdeauna am avut mult noroc în viață. Din adâncul mocirlei și disperării, era avid după anumite momente luminoase în care să primească un dar afectiv, transformându-l într-o amintire pe care a retrăit-o de mii de ori: într-o dimineață, ea m-a ținut de mână...

Suntem modelați de realitatea care ne înconjoară, dar nu ne dăm seama. Amprenta realității se înscrie în memoria noastră, fără ca noi să ne putem da seama de ea, fără să transformăm totul în eveniment. Învățăm să iubim pe cont propriu, fără să știm măcar cum iubim. Poate că despre aceasta formă de memorie, activă și care nu lasă amintiri, voia să vorbească Freud atunci cînd evoca –stânca biologică a inconștientului. (…) Arheologia unei cripte, iluminarea unei zone de umbră din istoria noastră personală poate deveni chiar o căutare pasionantă atunci când este dezvăluit un mister și când cei din jurul nostru participă la explorare.

Orice traumatism ne bulversează și ne derutează, îndreptându-ne către tragedie. Dar reprezentarea evenimentului ne oferă posibilitatea de a-l transforma într-un pivot al istoriei noastre; un fel de luceafăr negru, care ne indică direcția. Când bula noastră s-a destrămat, nu mai suntem protejați. Rana este reală, bineînțeles, dar destinul ei nu este independent de voința noastră, pentru că putem să o transformăm în altceva (text scris de Boris Cyrulnik, psihanalist, neurolog, extrase din cartea Murmurul Fantomelor).

Sursă foto- unsplash

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *