Un dialog socratic


08 Dec 2015

Murphy: Lucrez împreună cu prietenul nostru Planck la o carte ce se ocupă în principal de problema cauzalității și a liberului arbitru.

Einstein: Îți spun cinstit că nu înțeleg ce au în vedere oamenii când vorbesc de liber arbitru. Eu simt, de exemplu, că vreau un lucru sau altul, dar, nu pot pricepe câtuși de puțin ce legătură are asta cu libertatea. Simt că vreau să-mi aprind pipa și o fac; dar cum pot să leg lucrul acesta de ideea de libertate? Ce stă în spatele actului de a voi să aprinzi pipa? Un alt act de voință?

Murphy: Acum însă este la modă în fizică să se atribuie un fel de liber arbitru până și proceselor obișnuite din lumea anorganică.

Einstein: Această absurditate nu e doar o simplă absurditate. Ci este o absurditate supărătoare.

Murphy: Oamenii de știință, firește, îi dau numele de indeterminism.

Einstein: Ascultă! Indeterminism e o noțiune cu totul ilogică. Ce înțeleg ei prin indeterminism? Dacă spun că durata medie de viață a unui atom radioactiv este de atâta, acesta e un enunț ce exprimă o anumită ordine, o Gesetzlichkeit (legitate). Dar această idee nu implică prin ea însăși ideea de cauzalitate. Noi o numim legea mediilor; dar nu orice lege de acest fel trebuie să aibă neapărat o semnificație cauzală. În același timp, dacă spun că durata medie de viață a unui asemenea atom este nedeterminată în sensul de a nu avea o cauză, spun un non-sens.

Pot să spun că o să mă întâlnesc mâine cu dumneata la un moment nedeterminat. Dar aceasta nu înseamnă că timpul nu este determinat. Fie că eu vin sau nu, timpul va veni. Aici este în joc confuzia ce se face uneori între lumea subiectivă și lumea obiectivă. Indeterminismul ce aparține fizicii cuantice este un indeterminism subiectiv. El trebuie să fie legat de ceva, altfel indeterminismul n-are nici un sens; și aici el se leagă de propria noastră incapacitate de a urmări traiectoriile atomilor individuali și de a prevedea comportarea lor. A spune că sosirea unui tren la Berlin este nedeterminată înseamnă a spune un non-sens dacă nu spui în raport cu ce este nedeterminată. Dacă trenul sosește, sosirea e determinată de ceva. Același lucru este valabil despre traiectoriile atomilor.

Murphy: În acest sens deci aplici dumneata naturii determinismul? În sensul că orice eveniment din natură provine dintr-un alt eveniment, pe care îl numim cauza lui?

Einstein: Nu mi-aș formula ideea chiar în acești termeni. În primul rând, cred  că neînțelegerile care se întâlnesc în problema cauzalității se datorează în bună parte formulării prea rudimentare a principiului cauzalității, aflată în circulație până în prezent. Când Aristotel și scolasticii au definit ceea ce ei înțelegeau prin cauză, ideea de experiment obiectiv în sens științific nu apăruse încă. Așa se face că ei s-au mulțumit cu definirea conceptului metafizic de cauză.

Același lucru este adevărat despre Kant. Newton însă pare a-și fi dat seama că aceastã formulare preștiințifică a principiului cauzal avea să se dovedească insuficientă pentru fizica modernă. Și el s-a muțumit să descrie ordinea regulată în care se petrec evenimentele în natură și să construiască sinteza sa pe bază de legi matematice. În ce mă privește, cred că evenimentele din natură sunt controlate de legi mult mai stricte și mai inflexibile (closely binding) decât ne închipuim astăzi când spunem că un eveniment este cauza unui alt eveniment. Acest concept al nostru este limitat la ceva ce se petrece înăuntrul unei secțiuni temporale, fiind rupt de procesul întreg. Această aplicare grosso modo a principiului cauzal este cât se poate de superficială.

Suntem ca un copil care judecă un poem după rimă, neștiind nimic despre structura ritmică. Sau ca un învățăcel la pian, care abia izbutește să lege o notă de cea imediat anterioară sau următoare. Până la un punct, aceasta poate să fie foarte bine când avem de-a face cu compozițiii foarte simple și primitive; dar nu mai merge în interpretarea unei fugi de Bach. Fizica cuantică ne-a adus în față procese foarte complexe și, pentru a le putea înțelege, trebuie să lărgim și să mai rafinăm conceptul nostru de cauzalitate.

bbb1

Murphy: Ar fi o treabă ingrată fiindcă ai fi în răspăr cu moda. Dacă-mi dai voie, aș cuvânta și eu puțin, nu atât fiindcă-mi place să mă aud vorbind, deși îmi place și asta — care-i irlandezul să nu-i placă? — cât pentru că vreau să aflu reacțiile dumnitale la ceea ce voi spune.

Einstein: Firește.

Murphy: Grecii au făcut din lucrarea fatalității sau a destinului baza dramei lor; iar drama era pe atunci o expresie liturgică a conștiinței care percepe într-un mod profund irațional. Nu era o simplă discuție, ca într-o piesă de Bernard Shaw. Vă amintiți de tragedia lui Atreu, unde fatalitatea sau șirul ineluctabil de cauze și efecte este singurul fir simplu de care atârnă drama.

Einstein: Fatalitatea sau destinul nu sunt același lucru cu cauzalitatea.

Murphy: Știu asta. Dar oamenii de știință trăiesc în lume la fel ca ceilalți oameni. Unii din ei se duc la întruniri politice și la teatru și aproape toți cei pe care eu îi cunosc, cel puțin aici în Germania, citesc literatura curentă. Ei nu se pot sustrage influenței mediului în care trăiesc. Iar pentru acest mediu este în prezent foarte caracteristică lupta de eliberare din lanțul cauzal în care este prinsă lumea.

Einstein: Dar n-a luptat omenirea totdeauna pentru a se elibera din acest lanț cauzal?

Murphy: Da, însă nu asta ne interesează pentru ceea ce vreau să spun. Oricum, mă îndoiesc că politicianul meditează vreodată la consecințele șirului cauzal pe care-l declanșează cu nebunia sa. El însuși este foarte agil și poate să se strecoare printre verigile lanțului. Macbeth n-a fost politician, și tocmai de aceea nu i-a mers. El a înțeles că asasinatul s-ar putea să rămână fără urmări pentru el. Numai că nu s-a gândit cum să se smulgă din lanțul consecințelor înainte de a fi prea târziu. Și asta fiindcă nu era politician. Ceea ce vreau să spun este că în momentul de față există o recunoaștere universală a acestei înlănțuiri inexorabile.

Oamenii înțeleg ceea ce le-a spus demult Bernard Shaw — lucrul, firește, a mai fost spus și înainte de nenumărate ori — când a scris Cezar și Cleopatra. Îți amintești cuvintele pe care le adresează Cezar reginei Egiptului după ce ordinul ei de ucidere a lui Pothinus a fost executat, cu toate că Cezar garantase că acesta va fi în siguranță. Îi auzi?, spune Cezar. Toți aceștia, care bat la poarta ta, cred de asemenea în trădare și în ucidere. Le-ai omorât conducătorul; este drept ca, la rândul lor, să te ucidă. Dacă te îndoiești cumva, întreabă pe acești patru sfetnici ai tăi, aici de față, și apoi, în numele acestui «drept» […] nu va trebui eu să-i omor pentru că și-au asasinat regina, iar apoi să fiu omorât, la rândul meu, de către concetățenii lor fiindcă le-am cotropit patria. Iar atunci Roma va putea face altceva decât să ucidă pe acești ucigași, spre a arăta lumii că Roma știe să-și răzbune fiii și onoarea? Și așa, până la capătul istoriei, asasinatul va zămisli asasinatul, întotdeauna în numele dreptului, al onoarei și al păcii, până când, în sfârșit, zeii vor fi sătui de atâta sânge și vor crea o seminție care să știe ce înseamnă a înțelege.

Oamenii înțeleg astăzi acest adevăr îngrozitor — e drept, nu pentru că își dau seama că vărsarea de sânge naște vărsare de sânge, ci pentru că își dau seama că jefuindu-și vecinul, te jefuiești pe tine însuți; căci jaful naște jaf, întocmai cum o vărsare de sânge naște alta. Așa-zișii învingători din război i-au jefuit pe învinși, iar acum observă că, făcând așa, s-au jefuit pe ei înșiși. Așa se face că acum domnește pretutindeni sărăcia și suferința. Mulți oameni văd că așa stau lucrurile, dar n-au curajul să înfrunte acest adevăr, ci aleargă, ca Macbeth, la căldarea vrăjitoarei.

În cazul de față știința este, din nefericire, unul din ingredientele ce se aruncă în căldare pentru a le da solventul căutat. În loc să recunoască deschis harababura, tragedia, crima, toată lumea vrea să-și dovedească inocența și caută dovada încercând să găsească un alibi pentru consecințele propriilor fapte. Uită-te la acel cortegiu de flămânzi care vin zilnic la ușa ta să ceară pâine. Bărbați zdraveni, dornici să beneficieze de privilegiul omului de a munci. Alții ca ei defilează pe străzile Londrei, purtând pe piept Medalii pentru Comportare Exemplară, strigând să li se dea pâine. Același spectacol vezi la New York, Chicago, Roma și Torino.

Insul comod ce șade în fotoliul său confortabil își zice: Asta n-are nimic de-a face cu noi. O spune știind că nu acesta este adevărul. Apoi ia o carte de popularizare a fizicii și scoate un suspin de ușurare aflând de acolo că natura nu cunoaște legea consecințelor. Ce vrei mai mult? Asta e știința; iar știința este corespondentul modern al religiei. Acest bourgeois comod al dumitale este cel care a înzestrat instituțiile și laboratoarele științifice. Și, orice ai spune, savanții n-ar fi oameni dacă nu s-ar împărtăși și ei, cel puțin inconștient, din același spirit.

Einstein: Ah, asta nu se poate spune.

Murphy: Ba da. Avem tot dreptul s-o spunem. Îți amintești de imaginea pe care chiar dumneata ai zugrăvit-o odată a celor preocupați de ei înșiși în templul științei, oameni despre care admiți că au construit chiar o mare parte din edificiul ei, dar spui, pe de altă parte, că îngerul din ceruri i-a cruțat pe câțiva. Înclin să cred că lupta științei constă actualmente în efortul de a feri schema ei de gândire de confuzia pe care spiritul popular tinde s-o introducă în ea. Seamănă îndeaproape cu lupta pe care au dus-o vechii teologi. În Renaștere însă aceștia au cedat modei epocii și au introdus în știința lor idei și metode străine, ceea ce a dus în final la prăbușirea scolasticii.

Declinul scolasticii datează din momentul când mulțimea s-a apucat să alerge după filozofi și teologi. Amintește-ți cum lumea dădea năvală la Paris ca să-l asculte pe Abélard, deși este evident că nu putea să înțeleagă distincțiile lui. Lingușirea publică a contribuit mai mult la căderea lui decât simplele influențe private. Abélard n-ar fi fost om dacă nu ar fi fost ispitit să se creadă deasupra științei sale; și el a cedat ispitei. Nu sunt chiar atât de sigur că astăzi o seamă de savanți nu se găsesc în aceeași postură. Unele din plăsmuirile strălucitoare pe care ei le țes par foarte asemănătoare cu distincțiile sofistice ale decadenței scolastice.

Filozofii și teologii mai vechi erau conștienți de acest pericol și au căutat o cale de a-l contracara. Ei aveau corpurile lor de doctrină ezoterică ce erau dezvăluite numai celor inițiați. Același gen de protecție îl putem observa astăzi în alte ramuri ale culturii. Biserica catolică a procedat înțelept menținându-și ritualul și dogmele în formele și formulările unui limbaj pe care masa credincioșilor nu-l înțelege. Sociologii și experții financiari au un jargon pe care numai ei îl pricep și care le permite să nu-și divulge secretele. Într-un mod asemănător este susținută majestatea Legii, iar arta medicală n-ar putea supraviețui dacă ar prescrie medicamentele și ar descrie bolile în limbajul de fiecare zi.

einstein

Einstein: Nimic nu mi se pare însă mai contestabil decât ideea unei științe făcute pentru oamenii de știință. Este ceva aproape la fel de rău ca o artă făcută pentru artiști sau ca o religie făcută pentru preoți. Neîndoielnic că este ceva în ceea ce spui. Și cred că obiceiul azi la modă de a aplica axiomele științei fizice la viața umană este nu numai total greșit, dar are în el ceva condamnabil. Găsesc că problema cauzalității, despre care se discută azi în fizică, nu este un fenomen nou în domeniul științei. Metoda folosită astăzi în fizica cuantică a trebuit mai demult să fie aplicată în biologie, pentru că procesele biologice din natură nu puteau fi urmărite în așa fel încât conexiunea lor să fie clară și din acest motiv regulile biologice au avut întotdeauna un caracter statistic. Și nu înțeleg de ce ar trebui stârnită atâta zarvă dacă se impune o restrângere a principiului cauzalității în fizica modernă, de vreme ce o asemenea situație nu e câtuși de puțin nouă.

Murphy: Firește că nu este o situație nouă; dar în prezent știința biologică nu e atât de vitală cum este știința fizică. Pe oameni nu-i mai preocupă atât de mult dacă descindem sau nu din maimuțe, cu excepþia unor pasionați de regnul animal, care consideră că prin ideea descendenței omului din maimuță se face o mare nedreptate maimuțelor. Nu mai există astăzi acel interes public pentru biologie de pe vremea lui Darwin și Huxley. Centrul de greutate al interesului public s-a deplasat spre fizică. Acesta e motivul pentru care publicul reacționează în felul său la orice nouă formulare din fizică.

Einstein: Sunt întru totul de acord cu prietenul nostru Planck în privința poziției adoptate față de acest principiu, dar trebuie să-ți amintești ce-a spus și a scris Planck. El admite imposibilitatea de a aplica, în actuala stare de lucruri, principiul cauzal la procesele interne din fizica atomică; dar este hotărât împotriva tezei că din această Unbrauchbarkeit sau inaplicabilitate ar trebui să conchidem că procesul cauzării nu există în realitatea externă. De fapt, Planck n-a adoptat în această din urmă chestiune un punct de vedere deplin formulat. El a contrazis doar susținerile emfatice ale unora din teoreticienii mecanicii cuantice, și eu sunt întru totul de acord cu el. Iar când dumneata îmi citezi oameni care vorbesc de liber arbitru în natură, îmi vine greu să găsesc o replică potrivită. Ideea e, firește, absurdă.

Murphy: Îmi închipui deci că ai fi de acord că fizica nu oferă nici un fel de temeiuri pentru această aplicare extraordinară a ceea ce pentru comoditate am putea numi principiul indeterminării.

Einstein: Firește că sunt de acord.

Murphy: Totuși știi că anumiți fizicieni englezi de foarte mare prestigiu și care se bucură totodată de o mare popularitate au susținut în mod energic ceea ce dumneata și Planck, ca și mulți alții, numiți concluzii neîntemeiate.

Einstein: Trebuie să faci deosebire între fizician și litterateur atunci când cele două profesii se îmbină în aceeași persoană. Voi aveți în Anglia o mare literatură engleză și o mare disciplină a stilului.

melanie

Murphy: Literatura detestă acel amor intellectualis pentru adevărul logic, care pasionează pe omul de știință. Poate că omul de știință englez își schimbă culoarea în pajiștile literare pentru ca, asemeni omizii de pe frunză, să nu poată fi recunoscut.

Einstein: Ceea ce vreau să spun este că există în Anglia autori cu formație științifică și care în cărțile lor de popularizare devin ilogici și romantici, pe când în munca lor științifică păstrează rigoarea raționamentului logic. Ceea ce urmărește omul de știință este să obțină o descriere logic coerentă a naturii. Logica este pentru el ceea ce pentru pictor sunt legile proporției și ale perspectivei, iar eu cred, împreună cu Poincaré, că merită trudit pe tărâmul științei pentru că ea ne dezvăluie frumusețea naturii. Aș spune, legat de aceasta, că omul de știință își află răsplata în ceea ce Henri Poincaré numește bucuria înțelegerii și nu în aplicațiile la care poate să ducă o descoperire sau alta. Eu cred că omul de știință e mulțumit să construiască o imagine perfect armonioasă pe un eșafodaj matematic și este întru totul satisfăcut să lege între ele, prin formule matematice, diferitele ei părți fără a se întreba dacă și în ce măsură acestea sunt o dovadă că legea cauzalității acționează în lumea externă.

Murphy: Aș vrea, d-le profesor, să-ți atrag luarea-aminte asupra unui fenomen ce se produce uneori aici pe lac când faci plimbări cu iahtul dumitale. Firește, e un fenomen ce nu survine prea des pe apele liniștite ale lacului Caputh, fiindcă de jur împrejurul său e câmpie și de aceea nu se stârnesc pe neașteptate vijelii. Dacă te afli însă cu o barcă cu pânze pe unul din lacurile noastre din nord, riști oricând să întâlnești un curent de aer neașteptat, a cărui rafală să te răstoarne. Vreau să sugerez prin asta că pozitivistul ar putea foarte lesne aici să te ia la ochi și să te surprindă între vânt și apă. Dacă spui că omul de știință se mulțumește să asigure constructului său mental armătura logicii matematice, vei fi citat numaidecât în sprijinul idealismului subiectiv propagat de oameni de știință moderni de felul lui Sir Arthur Eddington.

Einstein: Dar ar fi ridicol.

Murphy: Desigur că ar fi o concluzie neîntemeiată; numai că în presa britanică ai fost deja frecvent citat ca adept al teoriei după care lumea externă e un derivat al conștiinței. A trebuit să atrag atenția asupra acestui fapt unui prieten de-al meu din Anglia, dl Joad, care a scris o foarte izbutită carte intitulată Aspectele filozofice ale științei. Cartea polemizează cu atitudinile adoptate de Sir Arthur Eddington și Sir James Jeans, iar numele dumitale este menționat printre cei ce sprijină teoriile lor.

Einstein: Nici un fizician nu gândește așa. Pentru că atunci n-ar fi fizician. Nu gândesc așa nici fizicienii pe care i-ai menționat.

Trebuie să faci deosebire între modă literară și rostire științifică. Acești oameni sunt savanți autentici, iar formulările lor literare nu trebuie considerate drept expresii ale convingerilor lor științifice. De ce s-ar mai osteni cineva să scruteze stelele dacă n-ar crede că ele există cu adevărat. Aici sunt în întregime de acord cu Planck. Nu putem dovedi logic existența lumii externe, întocmai cum dumneata nu poți dovedi logic că eu stau acum de vorbă cu dumneata sau că mă aflu aici. Dar știi bine că mă aflu aici și nici un idealist subiectiv nu te va putea convinge de contrariul.

Murphy: Această chestiune a fost integral elucidată cu mult timp în urmă, de către scolastici, și nu mă pot împiedica să cred că lumea ar fi fost scutită de o bună parte din confuzia apărută în secolul al nouăsprezecelea și care dăinuie și astăzi, dacă în secolul al șaptesprezecelea nu s-ar fi produs o ruptură atât de adâncă cu tradiția filozofică. Scolasticii au soluționat foarte clar problema fizicianului modern spunând despre imaginile mentale ale realității externe că existã fundamentaliter in re, formaliter in mente. (preluare din cartea Cum văd eu lumea- autor Albert Einstein, ed. Humanitas)

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.