De ce război? (Einstein- Freud)


31 Jan 2017

Dintre toți cei luminați, Albert Einstein l-a ales pe profesor dr. Sigmund Freud, părintele Psihanalizei, să îi răspundă la următoarea întrebare: Există o cale de a-i elibera pe oameni de fatalitatea războiului?

Schimbul de scrisori Einstein-Freud a fost publicat inițial în 1933 în germană, franceză si engleză. Mai jos sunt redate câteva idei din răspunsul profesorului Freud, extrase din lucrarea De ce război? cartea Studii despre Societate și Religie, Opere Esențiale, volum 9. Ed. Trei.

“Dragă domnule Einstein, (…) m-ați surprins cu întrebarea: ce s-ar putea face pentru a-i apăra pe oameni de fatalitatea războiului? M-am speriat mai întâi, sub impresia incompetenței mele- căci aceasta mi se pare a fi o sarcina practică ce le revine oamenilor de stat. Apoi am înțeles însă că dumneavoastră nu ați ridicat întrebarea în calitate de cercetător al naturii și fizician, ci ca umanist. (…) Mi-am dat seama și că nu mi se cere să fac propuneri practice, ci că trebuie doar să arăt cum se prezintă problema prevenirii războiului din perspectiva psihologică.

Dar și în această privință ați spus cam totul în scrisoarea d-voastră. Mi-ați luat parcă vântul din vele, dar eu merg cu plăcere în siajul d-voastră și mă mulțumesc să întăresc ceea ce expuneți, extinzând aceste aserțiuni după știința sau presupunerea mea.

Începeți cu raportul dintre drept și putere. Desigur acesta este punctul corect de plecare pentru cercetarea noastră. Pot să înlocuiesc cuvântul putere cu unul mai pătrunzător, mai dur, violență?

Dreptul și violența sunt pentru noi astăzi opuse. Este ușor să arătăm că unul s-a dezvoltat din celălalt, și dacă ne întoarcem până la începuturile originare și analizăm cum s-a întâmplat aceasta prima oară, soluția problemei ni se pare ușoară. (…)

La început, într-o mică hoardă umană, cea mai puternică forță musculară era cea care decidea cui trebuia să îi aparțină ceva sau a cui dorință urma să fie dusă la îndeplinire. Forța musculară este întărită și curând înlocuită prin folosirea uneltelor; învinge cel care are cele mai bune arme sau care le folosește la modul cel mai iscusit. Cu introducerea armei, superioritatea spirituală începe deja să ia locul forței musculare brute; intenția finală a luptătorului rămâne aceeași, anume că prin vătămarea suferită și prin paralizarea forțelor sale, una din părți va fi constrânsă să renunțe la pretențiile sau rezistențele ei. Aceasta se realizează în modul cel mai temeinic atunci când violența îl îndepărtează pe oponent în modul cel mai violent, deci îl ucide. Sunt două avantaje: că el nu-și mai poate relua cu altă ocazie ostilitatea și că soarta lui îi înspăimântă pe alții să urmeze exemplul. În afară de aceasta uciderea dușmanului satisface o tendință pulsională (…) Intenției de a ucide i se poate opune aprecierea că dușmanul poate fi folosit la prestarea unor servicii folositoare, dacă s-ar consimți să fie lăsat în viață, într-o condiție intimidată. Deci violența s-ar mulțumi atunci să-l supună, în loc de a-l ucide. (….)

Aceasta este deci starea originară, dominația puterii mai mari, a violenței brute sau spijinite intelectual. Știm că acest regim s-a transformat de-a lungul dezvoltării, a parcurs un drum de la forță la drept, dar care? Doar unul, cred eu. El a dus prin faptul că…

Forței mai mari a unuia i s-a putut opune unirea mai multor slabi– L’union fait la force– Violența este zdrobită prin unire; puterea acestor uniți reprezintă acum dreptul, în opoziție cu forța individului. Vedem că dreptul este puterea unei comunități. Este tot violență, violență care este gata să se îndrepte împotriva oricărui individ care i se opune, (…) deosebirea constă de fapt doar în aceea că nu mai este forța unui individ care se impune, ci forța comunității.

Dar, pentru ca să se realizeze această trecere de la violență la noul drept, trebuie îndeplinită o condiție psihologică. Unirea celor mulți trebuie să fie stabilă, durabilă. Dacă ea nu ar lua ființă decât în scopul combaterii unui individ prea puternic și dacă s-ar destrăma după biruirea lui, atunci nu s-ar realiza nimic. Următorul care se crede mai puternic ar tinde din nou spre o dominație prin violență și jocul s-ar repeta la nesfârșit.

Comunitatea trebuie mereu menținută, trebuie să se organizeze, să creeze precepte care preîntâmpină revoltele temute, să stabilească organe care să vegheze asupra respectării preceptelor- legilor- și care să se îngrijească de executarea actelor legale de violență. În recunoașterea unor astfel de comunități de interese, printre membrii unei grupări de oameni unite iau ființă legături afective, sentimente de comunitate, în care constă forța lor propriu-zisă.

Prin aceasta, cred eu, este dat deja tot ceea ce este esențial: biruirea violenței prin transferarea puterii la o unitate mai mare, care se menține prin legăturile afective ale membrilor săi. Tot restul sunt extinderi și repetiții. Situația este simplă atât timp cât comunitatea constă într-un număr de indivizi la fel de puternici. (…)

Dar o astfel de stare de liniște este doar teoretic imaginabilă, în realitatea starea de lucruri se complică prin aceea că de la început comunitatea cuprinde elemente inegale ca putere, bărbați și femei, părinți și copii și curând, în urma războiului și înrobirii, învingători și învinși, care se transformă în stăpâni și sclavi. Dreptul comunității devine atunci expresia raporturilor inegale de putere în mijlocul ei, legile vor fi făcute de și pentru dominatori și vor aloca puține drepturi celor dominați. (…)

poza2

Aplicat la prezentul nostru, reiese același rezultat la care d-voastră ați ajuns pe o cale mai scurtă. O prevenire sigură a războaielor este posibilă doar dacă oamenii se unesc pentru instalarea unei puteri centrale, căreia i se transferă judecarea în toate conflictele de interese. Evident aici sunt unite două cerințe: ca o astfel de instanță să fie creată și ei să îi fie dată puterea necesară. Oricare dintre ele, singură, nu ar folosi. (…)

Vă mirați că este atât de ușor ca oamenii să fie entuziasmați de război și presupuneți că unei astfel de instigări îi vine în întâmpinare ceva care acționează în ei, o pulsiune spre ură și nimicire. Din nou nu pot decât să vă dau, nelimitat, dreptate. Credem în existența unei astfel de pulsiuni. (…)

Presupunem că pulsiunile oamenilor sunt doar de două feluri: cele care vor să mențină și să unească- pe care le numim erotice, în sensul Erosului din Symposionul lui Platon, sau sexuale cu extinderea deliberată a conceptului popular de sexualitate- și altele, care vor să distrugă și să ucidă; pe care le rezumăm ca pulsiune de agresiune sau de distrugere. (…) Fiecare dintre aceste pulsiuni este la fel de indispensabilă ca și cealaltă; din acțiunile concertate și contrarii ale amândoura iau naștere fenomenele vieții.

Se pare că aproape niciodată o pulsiune de un fel sau altul nu poate să se exercite izolat, ea este mereu legată, așa cum spunem noi: aliată, cu o anumită cantitate din cealaltă parte, care își modifică scopul.(…) Pulsiunea de iubire îndreptată asupra obiectelor are nevoie de adaos din partea pulsiunii de înstăpânire, dacă vrea să posede obiectul său. (…) Foarte rar, activitatea este opera unei singure mișcări pulsionale (…)

Evit să abuzez de interesul dumneavoastră, care este axat pe prevenirea războiului, și nu pe teoriile noastre. Totuși aș vrea să mai întârzii încă o clipă la pulsiunea noastră de distrugere (…) Cu puțină speculație, am ajuns tocmai la ideea că această pulsiune lucrează în interiorul fiecărei ființe vii și apoi are tendința să o destrame, să ducă viața înapoi în materie nevie. Această pulsiune merită în sensul cel mai serios numele de pulsiune de moarte, în timp ce pulsiunile erotice reprezintă tendința spre viață. Pulsiunea de moarte devine pulsiune de distrugere prin aceea că se exercită în afară, asupra obiectelor, cu ajutorul anumitor organe.

Ființa vie își apără viața, ca să spunem așa, prin faptul că distruge ceea ce îi este străin. O parte din pulsiunea de moarte rămâne însă activă în interiorul ființei vii (…) Observați că nu este deloc fără risc când acest proces se împlinește într-o măsură prea mare, el este direct nesănătos, în timp ce întoarcerea acestor forțe pulsionale către distrugere în lumea exterioară despovărează ființa vie, trebuie să funcționeze benefic. Aceasta servește drept disculparea biologică a tuturor tendințelor urâte și periculoase împotriva cărora luptăm. Trebuie să fim de acord că ele sunt mai aproape de natură decât rezistențele noastre împotriva lor (…)

Nu este de altfel vorba, după cum dumneavoastră înșivă observați, despre eliminarea deplină a tendințelor agresive umane; se poate încerca să fie deviate atât de mult, încât să nu trebuiască să-și găsească expresia în război.

În teoria mitologică despre pulsiuni găsim cu ușurință o formulă pentru căile indirecte de combatere a războiului. Dacă disponibilitatea pentru război a derivat din pulsiunea distructivă, rezultă că împotriva ei trebuie evocat oponentul acestei pulsiuni distructive, Eros.

Tot ceea ce stabilește legături afective între oameni trebuie să acționeze împotriva războiului. Aceste legături pot fi de două feluri. Mai întâi, legături asemănătoare celor cu un obiect al iubirii, chiar dacă fără scopuri sexuale. (…) Celălalt tip de legătură afectivă este cea prin identificare. Tot ceea ce stabilește importante elemente comune între oameni provoacă astfel sentimente comune, identificări. Pe ele se întemeiază în mare parte structura societății umane.

Dintr-o plângere a d-voastră despre abuzul de autoritate, eu extrag o a doua indicație spre combaterea indirectă a tendinței de război. Faptul că oamenii se împart în conducători și supuși este o parte din inegalitatea lor înăscută și de neînlăturat. Ultimii sunt covârșitoarea majoritate; ei au nevoie de o autoritate care le impune hotărâri, cărora ei li se supun de cele mai multe ori necondiționat. Aici ar fi de adăugat că ar trebui să avem mai multă grijă pentru a educa o pătură superioară de oameni care gândesc independent, care nu cedează intimidărilor, care sunt sensibili la adevăr, cărora li s-ar cuveni ghidarea maselor lipsite de independență. Faptul că abuzurile forței de stat și interdicția de a gândi instaurată de biserică nu sunt favorabile unei astfel de tentative nu necesită să fie dovedit.

Starea ideală ar fi bineînțeles o comunitate a oamenilor care au supus viața lor pulsională dictaturii rațiunii. (…) Dar, destul de probabil, aceasta este o speranță utopică. (…)

Aș dori însă să mă mai ocup de o problemă, pe care d-voastră nu o puneți în scrierea d-voastră și care mă interesează în mod deosebit. De ce ne revoltăm atât de mult împotriva războiului, d-voastră și eu, și mulți alții, de ce nu îl suportăm ca pe încă una dintre multele nenorociri ale vieții? Pare totuși mai bine întemeiat din punct de vedere natural, biologic, aproape de neevitat din punct de vedere practic.

Răspunsul va suna astfel: pentru că fiecare om are dreptul la viață, pentru că războiul distruge vieți umane pline de speranță, îl pune pe individ în poziție degradantă, îl constrânge să-i ucidă pe alții (…) distruge valori materiale prețioase rezultate ale muncii umane și încă altele. (…) Aceasta este în întregime adevărat și pare atât de indiscutabil încât ne mirăm numai că războiul nu a fost încă reprobat pe baza unei convenții general umane. (…) Dar vrem să trecem repede peste aceasta, nu este discuția la care d-voastră m-ați provocat. Țintesc către altceva; cred că motivul principal pentru care ne revoltăm împotriva războiului este că nu avem încotro. Noi suntem pacifiști pentru că trebuie să fim astfel (…)

Asta nu se poate înțelege fără explicații. Mă refer la faptul că din timpuri străvechi în umanitate se desfășoară procesul dezvoltării culturale (știu că alții l-ar numi mai bine: civilizație). Acestui proces îi datorăm ce este mai bine din ceea ce am devenit și o bună parte din sursele suferinței noastre. Mobilurile și începuturile sale sunt obscure, rezultatul nesigur, unele dintre trăsăturile sale ușor evidente. Poate că el duce la stingerea speciei umane (…) Poate că acest proces este comparabil cu domesticirea anumitor specii de animale; fără îndoială aduce cu el transformări corporale;(…)

Transformările psihice care au loc alături de procesul cultural sunt evidente și neîndoielnice. Ele constau într-o deplasare progresivă a scopurilor pulsionale și o limitare a mișcărilor pulsionale. Senzații care fuseseră plăcute strămoșilor noștri au devenit pentru noi indiferente sau insuportabile; (…)

Dintre trăsăturile psihologice ale culturii două par cele mai importante: fortificarea intelectului, care începe să domine viața pulsională, și interiorizarea tendinței agresive, cu toate urmările lor avantajoase și periculoase. Atitudinele psihice la care ne obligă procesul cultural le contrazice însă războiul în maniera cea mai stridentă, de aceea trebuie să ne revoltăm împotriva lui, nu îl mai suportăm pur și simplu, nu este doar un refuz intelectual și afectiv, ci la noi, pacifiștii, el este o intoleranță constituțională, o idiosincrazie parcă în cel mai înalt grad…

Cât de mult mai trebuie să așteptăm oare până când și ceilalți vor deveni pacifiști? Nu se poate spune, dar poate că nu este utopică speranța, că influența ambilor factori, atitudinea culturală și angoasa justificată față de efectele unui viitor război, va pune capăt războaielor, într-un timp nu prea îndepărtat. Nu putem ghici dacă va fi într-un fel sau altul. Între timp putem să spunem: tot ceea ce promovează dezvoltarea culturală lucrează și împotriva războiului.

Vă salut călduros și vă rog să mă iertați dacă rândurile mele v-au dezamăgit.

Al dumneavoastră,

Sigm. Freud”

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.