Sânii Mamei. Binele și Răul. Înțărcarea


22 Mar 2018

Una dintre cele mai influente descoperiri fundamentale făcute în istoria omenirii a fost descoperirea de către Freud a faptului că există o parte inconștientă a psihicului și că nucleul acestui psihic inconștient se formează în cea mai fragedă pruncie.

Sentimentele și fantasmele infantile își lasă amprentele, ca să spunem așa, asupra psihicului, amprente ce nu se șterg, ci sunt depozitate, rămân active și exercită o influență continuă și puternică asupra vieții emoționale și intelectuale ale individului. Cele dintâi sentimente sunt trăite în legătură cu stimulii externi și interni.

Prima gratificare obținută de copil în lumea externă este satisfacția resimțită când e hrănit. Analiza a arătat că doar o parte din această satisfacție rezultă din potolirea foamei și că o altă parte, la fel de importantă, rezultă din plăcerea trăită de sugar când gura îi este stimulată de suptul la sânul mamei. Această gratificare constituie o parte esențială a sexualității copilului și, într-adevăr, este expresia ei inițială. (…)

Bebelușul reacționează la stimuli neplăcuți și la frustrarea plăcerii sale prin sentimente de ură și agresivitate. Aceste sentimente de ură se îndreaptă spre aceleași obiecte ca și sentimentele plăcute, anume sânii mamei. Activitatea analitică a arătat că sugarii de câteva luni se dedau la construirea de fantasme. Cred că aceasta este cea mai primitivă activitate psihică (…) Se pare că la fiecare stimul care-l receptează, copilul răspunde imediat prin fantasme— la stimulii neplăcuți, inclusiv simpla frustrare, prin fantasme de tip agresiv, iar la stimuli gratificatori, prin cele care se concentrează asupra plăcerii.

Așa cum am mai spus, obiectul tuturor acestor fantasme este în primă instanță sânul mamei. Poate părea curios că interesul copilului foarte mic se limitează la o parte dintr-o persoană, în loc să vizeze persoana întreagă, dar trebuie să nu uităm că, în primul rând, copilul are o capacitate fizică și mentală de percepție extrem de slab dezvoltată în acest stadiu și apoi trebuie să ne amintim faptul extrem de important că pe copilul foarte mic îl preocupă doar gratificarea imediată sau lipsa acesteia; Freud a numit acest lucru principiul plăcere-durere. Astfel, sânul mamei, care oferă gratificare sau o refuză, devine în mintea copilului saturat cu caracteristicile binelui și răului. Ceea ce am putea numi sânii “buni” devin prototipul a ceea ce este perceput de-a lungul vieții ca fiind bun și benefic, în timp ce sânii “răi” reprezintă tot ce este rău și persecutor. Motivul poate fi explicat prin faptul că atunci când își îndreaptă ura spre sânul care refuză, sânul “rău”, copilul îi atribuie sânului însuși toată ura activă pe care o simte față de el- proces numit proiecție.

Dar în același timp se desfășoară încă un proces de mare importanță, și anume cel de introiecție, adică activitatea psihică a copilului prin care acesta ia în el, în fantasmă, tot ce percepe în lumea externă. Știm că în acest stadiu, copilul își obține principala satisfacție prin intermediul gurii, care devine deci principala cale prin care se ia în interior nu doar hrana, ci și, în fantasmă, lumea exterioară lui. Nu doar gura, ci într-o anumită măsură întregul corp, cu toate simțurile și funcțiile sale, desfășoară acest proces de ‘a lua în interior’.

În primă instanță, sânul mamei este obiectul dorinței sale constante și, ca urmare, e primul lucru de introiectat. În fantasmă, copilul absoarbe sânul în sine, îl mestecă și-l înghite; ca urmare simte că îl are cu adevărat înauntru, că posedă înăuntrul lui sânul mamei, atât cu aspectele sale bune cât și cu cele rele. (…) Lumea obiectelor copilului aflat în primele două sau trei luni de viață ar putea fi descrisă ca fiind alcătuită din părți sau fragmente gratificatoare sau ostile și persecutoare ale lumii reale. Cam la această vârstă, copilul începe să-și vadă mama și pe alți oameni din preajma lui drept “întregi”, percepția realistă cu privire la ea (și ei) formându-se treptat, pe măsură ce face legătura între figura ei care-l privește, mâna care-l mângâie și sânul care-l satisface, iar capacitatea de a percepe ‘întreguri’… se extinde asupra lumii externe dincolo de mamă. (…)

Am vorbit despre fantasmele și fricile timpurii de persecuție legate de sânii ostili și am explicat ce legătură au cu relațiile de obiect fantasmate ale copilului foarte mic. Cele mai timpurii trăiri legate de stimuli externi și interni dureroși oferă o bază pentru fantasmele despre obiecte interne și externe ostile și contribuie în mare măsură la crearea acestor fantasme.

În cel mai timpuriu stadiu al dezvoltării, fiecare stimul neplăcut pare să fie legat, în fantasma bebelușului, cu sânii “ostili” sau care refuză, iar fiecare stimul plăcut, pe de altă parte, cu sânii “buni”, gratificatori. Se pare că avem aici două cercuri, unul binevoitor și celălalt vicios, ambele fiind bazate pe interacțiunea între factori externi sau de mediu și factori interni psihici; așadar orice reducere a cantității sau intensității stimulilor dureroși sau orice creștere a capacității de adaptare la ei ar trebui să ajute la scădererea forței fantasmelor cu caracter înfricoșător, iar reducerea fantasmelor înfricoșătoare, la rândul ei, îi permite copilului să se apropie de o ajustare mai bună la realitate, ceea ce ajută la reducerea fantasmelor înfricoșătoare.

Este important pentru dezvoltarea corespunzătoare a psihicului ca bebelușul să intre sub influența cercului benefic pe care tocmai l-am descris; când se întâmplă, acest lucru îl ajută foarte mult să alcătuiască o imagine a mamei ca persoană; această percepție tot mai clară a mamei ca întreg presupune schimbări foarte importante nu doar în dezvoltarea intelectuală a copilului, ci și în dezvoltarea emoțională.

Am menționat deja că fantasmele și sentimentele cu caracter agresiv și cele cu caracter gratificator, erotic, care sunt în mare măsură intricate (intricare numită sadism), joacă un rol dominant la începutul vieții copilului. Ele se concentrează inițial asupra sânilor mamei, dar treptat se extind asupra întregului ei corp. Lăcomia, fantasmele și sentimentele erotice și distructive au drept obiect interiorul corpului mamei. În imaginație, copilul îl atacă, jefuindu-l de tot ce conține și devorându-l.

La început, fantasmele distructive au mai mult caracterul suptului. Ceva din acest lucru se vădește în maniera plină de forță în care sug unii copii, chiar și atunci când există lapte din abudență. Cu cât copilul se apropie mai mult de vârsta apariției dinților, cu atât fatasmele capătă mai mult natura mișcării, sfâșierii, mestecării și distrugerii pe această cale a obiectului. Numeroase mame constată că tendințele de a mușca se fac văzute cu mult înaintea apariției dinților. Experiența analitică a dovedit că aceste tendințe merg în paralel cu fantasme cu caracter canibalic. Așa cum aflăm din analiza copiilor mici, caracterul distructiv al tuturor acestor fantasme și sentimente sadice este prezent pe deplin când copilul începe să-și perceapă mama drept persoană întreagă.

În același timp la copil se produce o schimbare a atitudinii afective față de mamă. Atașamentul plăcut față de sân se transformă în sentimente față de mamă ca persoană. Astfel, el trăiește deopotrivă sentimente cu caracter distructiv și sentimente cu caracter iubitor față de una și aceeași persoană, ceea ce dă naștere la conflicte profunde și perturbatoare în mintea lui.

După părerea mea este foarte important pentru viitorul copilului ca el să poată trece de la fricile timpurii de persecuție și o relație de obiect fantasmată la relația cu mama ca persoană întreagă și ca ființă iubitoare. Însă când reușește să facă acest lucru, apar sentimente de vinovăție în contextul impulsurilor distructive ale copilului, care se tem acum că reprezintă un pericol pentru obiectul iubirii sale. Faptul că în acest stadiu al dezvoltării copilul este incapabil să-și controleze sadismul, care iese la suprafață la orice frustrare, agravează și mai mult conflictul și preocupările lui față de persoana iubită. Iarăși, este foarte important ca bebelușul să se confrunte în manieră satisfăcătoare cu sentimentele conflictuale— iubire, ură, vinovăție— stârnite în această situație nouă. Dacă, conflictele se dovedesc insuportabile, copilul nu poate forma o relație fericită cu mama și se deschide calea multor eșecuri în dezvoltarea ulterioară. (…)

Dar să ne ocupăm acum de ceea ce se întâmplă când copilul gestionează cu succes sentimentele de vinovăție și frică de moarte mamei (de care se teme ca urmare a dorințelor de moarte inconștiente la adresa ei). Aceste sentimente au, cred, efecte însemnate asupra stării de bine viitoare a copilului, asupra capacității sale de a iubi și asupra dezvoltării sociale. Din ele izvorăște dorința de a restaura, care se exprimă prin numeroase fantasme de a o salva pe mamă și de a o repara în diferite moduri. Am constatat în analiza copiilor foarte mici că aceste tendințe de reparație sunt forțele motrice ale tuturor activităților și intereselor constructive ale dezvoltării sociale. Le găsim acționând în primele activități de joc și la baza satisfacției trăite de copil ca urmare a realizărilor sale, chiar și a celor mai simple, de exemplu așezarea unui cub de construit deasupra altuia, sau stabilizarea unui cub în poziție verticală după ce a fost dărâmat —toate acestea derivă parțial din fantasma inconștientă de a restaura într-un fel sau altul o persoană sau mai multe persoane, pe care le-a vătămat în fantasmă.(…)

Analiza copiilor foarte mici… arată că sugarii de câteva luni își asociază fecalele și urina cu fantasme în care acestea sunt considerate cadouri. Pe lângă faptul că sunt cadouri și, ca atare, indicii de iubire față de mamă sau dădacă, în plus sunt considerate capabile să realizeze o restaurare. Pe de altă parte, când domină sentimentele distructive, în fantasmă, bebelușul va defeca și va urina din furie, ură și-și va folosi excrețiile ca agenți ostili. (…)

Am menționat deja că bebelușul ia în el însuși —introiectează— lumea externă atât cât o poate percepe. Mai întâi introiectează sânul bun și pe cel rău, dar treptat ajunge să o ia în el pe mama întreagă (iarăși concepută ca fiind mamă bună și mamă rea). În paralel sunt asimilați, de asemenea, tatăl și alți oameni din preajma copilului, la început în măsură mai mică, dar în aceeași manieră ca în relație cu mama; cu timpul, aceste figuri capătă importanță tot mai mare și dobândesc independență în mintea copilului.

Dacă reușește să consolideze în el o mamă bună și care-l ajută, această mamă internalizată se va dovedi a fi o influență deosebit de benefică pe tot parcursul întregii sale vieți.

Deși caracterul acestei influențe se va schimba în mod firesc pe parcursul dezvoltării psihicului, ea este comparabilă cu locul de o importanță vitală ocupat de mama reală în existența copilului foarte mic. Nu vreau să spun că părinții buni internalizați vor fi resimțiți conștient ca atare… ei nu sunt percepuți conștient ca aflându-se acolo, ci drept ceva din personalitate având caracterul bunătății și înțelepciunii; aceasta duce la încredere în propria persoană și ajută la combaterea și depășirea fricii de a avea înăuntru figuri rele și de a fi guvernat de propria ură incontrolabilă; și, în plus, duce la încrederea în oamenii din lumea externă, dincolo de cercul familial.

După cum am arătat mai sus, copilul resimte foarte acut orice frustrare; deși în mod normal se produc permanent unele progrese în direcția adaptării la realitate, viața emoțională a copilului pare dominată de ciclul gratificării și frustrării; dar sentimentele de frustrare au o natură foarte complicată. Dr Ernest Jones a constatat că frustrarea este resimțită de fiecare dată ca privațiune: dacă nu poate obține lucrul dorit, copilul simte că i-l refuză mama cea afurisită, care are putere asupra lui.

Ajungând la problema noastră principală, constatăm că atunci când sânul este dorit, dar lipsește, copilul simte că l-a pierdut pentru totdeauna; cum concepția despre sân se extinde asupra celei despre mamă, senzația că a pierdut sânul duce la frica de a o fi pierdut pe mama iubită cu totul, și asta înseamnă nu doar mama reală ci și mama bună dinăuntru.

Din experiența mea această frică de pierdere totală a obiectului bun (internalizat și extern) este împletită cu sentimente de vinovăție pentru că a distrus-o (a devorat-o), și atunci copilul simte că pierderea mamei este pedeapsa pentru fapta lui cea groaznică; astfel cele mai tulburătoare și mai conflictuale sentimente ajung să fie asociate cu frustrarea și ele sunt cele care fac ca durerea a ceea ce pare a fi o simplă piedică să fie atât de ascuțită. Experiența propriu-zisă a înțărcării întărește foarte mult aceste sentimente dureroase sau tinde să confirme aceste temeri; dar întrucât sugarul nu a posedat niciodată sânul fără întrerupere și se află în repetate rânduri în stare de a-i lipsi, am putea spune că, într-un fel se află într-o stare constantă de a fi înțărcat sau cel puțin într-o stare ce duce la înțărcare. Chiar și așa, punctul crucial este atins cu prilejul înțărcării propriu-zise, când pierderea este completă și sânul sau biberonul dispare irevocabil. (…)

Este evident că o relație umană bună între copil și mamă în perioada când apar și sunt perlaborate în mare măsură aceste conflicte elementare are cea mai mare valoare. Trebuie să nu uităm că în momentul critic al înțărcării, copilul își pierde, ca să spunem așa, “obiectul bun”, adică pierde ceea ce iubește cel mai mult. Orice lucru care face ca pierderea unui obiect extern bun să fie mai puțin dureroasă și reduce frica de pedeapsă îl va ajuta pe copil să-și păstreze credința în obiectul bun intern. În același timp, pregătește terenul care-i va permite copilului ca, în ciuda frustrării, să-și păstreze o relație fericită cu mama și să stabilească relații agreabile cu alți oameni în afara părinților. Și atunci va reuși să obțină satisfacții care o vor înlocui pe cea de maximă importanță, pe care e pe cale să o piardă.

Ce putem face pentru a-l ajuta pe copil în această sarcină dificilă? Pregătirile pentru acest lucru încep de la naștere. Mama trebuie să facă de la bun început tot ceea ce poate să-l ajute pe copil să stabilească o relație bună cu ea. Foarte des constatăm că mama face tot ce-i stă în puteri cu privire la starea fizică a copilului; se concentrează asupra acestui lucru ca și cum copilul ar fi un obiect material ce necesită întreținere permanentă, ca o mașinărie valoroasă și nu ca o ființă umană. Aceasta este atitudinea multor medici pediatri, care se preocupă dominant de dezvoltarea fizică a copilului, iar reacțiile emoționale îi interesează doar în măsura în care arată ceva despre starea sa fizică sau intelectuală. De multe ori mamele nu-și dau seama că un bebeluș mititel e deja o ființă umană a cărei dezvoltare emoțională are cea mai mare importanță (…)

Există multe ocazii, în afara celei de la sân, când sugarul va simti și înregistra inconștient iubirea, răbdarea și înțelegerea mamei— sau opusul. Așa cum am arătat deja, cele mai timpurii sentimente sunt trăite în conexiune cu stimuli interni și externi —plăcuți sau neplăcuți— și sunt asociate cu fantasme.

Felul în care este manevrat copilul chiar din momentul ieșirii din uter va lăsa negreșit amprente asupra minții sale.

Deși în cel mai timpuriu stadiu al dezvoltării sale sugarul încă nu poate să raporteze senzațiile plăcute (pe care i le trezesc îngrijirea și răbdarea mamei) la mama ca “persoană întreagă”, trăirea acestor senzații plăcute și a sentimentului încrederii are o importanță vitală. Tot ce-l face pe bebeluș să simtă că e înconjurat de obiecte prietenoase —deși la început acestea sunt, în general, concepute ca ‘sâni buni’ — pregătește terenul pentru construirea unei relații fericite cu mama și, mai târziu, cu alți oameni din jurul lui și contribuie la aceasta. (…)

Este foarte valoros pentru relația viitoare între mamă și copil ca aceasta nu doar să-și hrănească …copilul, ci să-l alăpteze la sân. În cazul în care o împiedică circumstanțele, tot poate să stabilească o legătură puternică între ea și copil, dacă înțelege mentalitatea bebelușului.

Bebelușul se poate bucura de prezența mamei în nenumărate feluri. Deseori se joacă puțin cu sânul ei după alăptat, îi face plăcere când ea îl privește, îi zâmbește, se joacă cu el și-i vorbește, cu mult înainte să înțeleagă sensul cuvintelor. Va ajunge să-i cunoască vocea și să-i placă, iar mama cântându-i poate rămâne o amintire plăcută și stimulatoare în inconștientul lui. (…)

Relația fericită între mamă și copil poate fi stabilită doar atunci când alăptarea și hrănirea sugarului nu sunt pentru mamă o datorie, ci o plăcere reală. Dacă ea se poate bucura la maxim de acest lucru, copilul îi va recepta inconștient plăcerea și această fericire împărtășită va duce la o înțelegere emoțională deplină între mamă și copil.

Însă tabloul mai are o latură. Mama trebuie să realizeze că bebelușul nu este, în realitate, posesiunea ei și că, deși e atât de mic și complet dependent de ajutorul ei, e o entitate distinctă și trebuie tratat ca o ființă umană individuală; nu trebuie să-l lege de ea prea mult, ci să-l ajute să crească și să devină independent. Cu cât poate adopta mai devreme această atitudine, cu atât mai bine; astfel nu doar că-l va ajuta pe copil, ci se va feri și pe sine de dezamăgiri ulterioare.

În dezvoltarea copilului nu trebuie să intervenim în mod necuvenit. Una este să-i privești cu bucurie creșterea psihică și fizică și s-o înțelegi, și alta e să încerci s-o accelerezi. (…)

Acum aș vrea să spun câte ceva despre procesul propriu-zis al înțărcării de la sân. Consider că este foarte important ca ea să se facă treptat și cu blândețe. Dacă se vrea ca sugarul să fie complet înțărcat, să spunem, la opt sau nouă luni… pe la cinci, șase luni un alăptat ar trebui înlocuit cu biberonul și în fiecare lună după aceea biberonul ar trebui să înlocuiască un alăptat. În același timp ar trebui introduse alimente adecvate, iar când copilul s-a obișnuit cu ele putem începe să-l înțărcăm de biberon, care va fi înlocuit în parte de alimente și în parte de lapte băut din pahar.

Înțărcarea va fi ușurată foarte mult dacă se face uz de răbdare și blândețe în obișnuirea copilului cu alimentele noi. Copilul nu trebuie obligat să mănânce mai mult decât vrea să mănânce, sau să mănânce alimente care-i displac… iar manierele la masă nu trebuie să joace nici un rol în această perioadă.

Până aici nu am spus nimic despre situația în care copilul nu este alăptat la sân. Nădăjduiesc că am arătat clar marea importanță psihologică a alăptării copilului de către mamă; să ne ocupăm acum de eventualitatea că mama nu poate face acest lucru.

Biberonul este un substitut pentru sânul mamei, fiindcă îi permite copilului să aibă plăcerea suptului și, astfel, să stabilească într-o anumită măsură relația sân-mamă în raport cu biberonul dat de mamă sau de dădacă.

Experiența arată că deseori, copiii care nu au fost alăptați la sân se dezvoltă bine. Totuși, în analiză vom descoperi de fiecare dată la astfel de oameni o dorință profundă față de sân care n-a fost împlinită niciodată și, deși relația sân-mamă a fost stabilită într-o anumită măsură, este extrem de important pentru dezvoltarea psihică faptul că gratificarea cea mai timpurie și fundamentală a fost obținută de un substitut, și nu de la originalul dorit.

Putem spune că deși copiii se dezvoltă bine fără a fi fost alăptați la sân, dezvoltarea ar fi fost diferită și mai bună într-o privință sau alta dacă ar fi fost alăptați cu succes. Pe de altă parte, deduc din experiența personală că copiii a căror dezvoltare merge prost, chiar dacă au fost alăptați, ar fi fost mai bolnavi fără aceasta.

Să rezum: alăptatul la sân cu succes este întotdeauna important pentru dezvoltare; unii copii se dezvoltă foarte bine fără el, deși le-a lipsit această influență fundamental favorabilă.

Am discutat metodele care ar putea contribui la reușita perioadei alăptatului și la cea a înțărcării; acum mă aflu în poziția dificilă de a trebui să vă spun că ceea ce poate părea a fi un succes nu este neapărat unul deplin. Deși unii copii par să fi trecut cu bine prin înțărcare și chiar progresează satisfăcător o vreme, în adâncul sufletului n-au reușit să gestioneze dificultățile născute din această situație. Această adaptare exterioară rezultă din impulsul copilului de a-i mulțumi pe cei din jur, de care depinde atât de mult, și din dorința de a fi în termeni buni cu ei. (…) Există încă un motiv important al acestei adaptări predominant exterioare, și anume că ea slujește ca evadare din conflictele interne profunde pe care copilul nu le poate gestiona. În alte cazuri există semne mai vizibile de nereușită a adaptării eficiente; de exemplu numeroase defecte de caracter, gelozia, lăcomia și resentimentele. (…) Cunoaștem cu toții oameni care trec prin viață având mereu a se plânge de ceva (…)

Am încercat să vă arat astfel că frustrarea e atât de greu de suportat pentru sugar din cauza conflictelor interne profunde asociate cu ea.

Înțărcarea cu adevărat reușită presupune că bebelușul nu doar s-a obișnuit cu alimentele noi, ci a și făcut primii pași, fundamentali, în direcția gestionării conflictelor interne și fricilor și că astfel ajunge să se ajusteze la frustrare în adevăratul sens.

Dacă s-a produs această ajustare, înseamnă că putem aplica aici înțărcatul în sensul demodat al cuvântului. Înțeleg că în engleza veche cuvântul “înțărcat” este folosit nu doar în sensul de “înțărcat de la”, ci și în cel de “înțărcat spre”. Aplicând cele două sensuri ale cuvântului, putem spune că atunci când s-a produs adaptarea reală la frustrare, individul nu e doar înțărcat de la sânul mamei, ci și spre substitute —spre toate acele surse de gratificare și satisfacție care sunt necesare pentru a construi o viață plină, bogată și fericită-

***text preluat din prelegerea Înțărcarea de Melanie Klein, cartea Iubire, Vinovăție și Reparație și Alte Opere– editura Trei.

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 + 9 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.