Fritz

10 Jan 2016

Ideea de a-i lămuri pe copii în chestiunile sexuale câștigă constant teren. Educaţia introdusă de școli în numeroase locuri urmărește să protejeze copiii, la vârsta pubertății, de pericolele tot mai mari ale ignoranței și tocmai din această perspectivă.. ideea a câștigat cea mai multă aprobare și susținere.

Cunoștinţele obţinute de psihanaliză indică însă necesitatea dacă nu de a-i “lămuri“ pe copii, cel puţin de a-i crește de la vârsta cea mai fragedă într-o manieră care să facă inutilă orice lămurire specială, din moment ce urmărește cea mai deplină și mai firească edificare compatibilă cu ritmul dezvoltării copilului. Concluziile irefutabile extrase din experienţa psihanalitică cer protejarea copiilor, ori de câte ori este posibil, de refularea excesiv de puternică și, prin aceasta, de boli sau de o dezvoltare dezavantajoasă a caracterului. Prin urmare, pe lângă intenţia cu siguranţă înţeleaptă de a contracara prin informaţii pericolele reale și vizibile, analiza urmărește să evite pericole la fel de reale, chiar dacă nu vizibile (pentru că nu sunt recunoscute drept pericole), însă care sunt mult mai frecvent întâlnite, mult mai profunde și, ca atare, cer mult mai imperativ să fie observate.

Rezultatele psihanalizei, care identifică de fiecare dată, în fiecare caz individual, refulările sexualităţii infantile drept cauze ale bolilor ulterioare sau ale elementelor patogene ori ale inhibiţiilor mai mult sau mai puţin active prezente chiar și în orice psihic normal, indică limpede calea de urmat. Putem cruţa copilul de refulare inutilă eliberând — în primul rând și cel mai important în noi înșine — întreaga sferă cuprinzătoare a sexualităţii de vălurile groase ale secretului, falsităţii și pericolului, ţesute de o civilizaţie ipocrită, pe o temelie a afectivului și a lipsei de informare.

Ar trebui să-l lăsăm pe copil să achiziţioneze atâtea informaţii de natură sexuală cât cere dezvoltarea dorinţei sale de cunoaștere, privând imediat pe această cale sexualitatea de misterul ei și de o bună parte a periculozităţii.

Aceasta ne asigură că dorinţele, gândurile și sentimentele nu vor fi în parte refulate și, în parte, în măsura în care refularea eșuează, suportate sub povara falsei rușini și a suferinţei nervoase — cum ni s-a întâmplat nouă.

Mai mult, evitând această refulare, această povară a suferinţei superflue, punem bazele sănătăţii, ale echilibrului psihic și ale dezvoltării favorabile a caracterului. Totuși, acest rezultat incalculabil de valoros nu este singurul avantaj care ne putem aștepta să rezulte, pentru individ și pentru evoluţia omenirii, dintr-o educaţie întemeiată pe sinceritate fără rezerve. Ea are și o altă consecinţă, nu mai puţin însemnată: o influenţă decisivă asupra dezvoltării forţelor intelectuale.

Adevărul acestei concluzii extrase din experienţele și învăţăturile psihanalizei a fost sprijinit clar și irefutabil de dezvoltarea unui copil de care se întâmplă să mă ocup foarte mult.

Copilul în chestiune este un băiat, micul Fritz, fiul unor rude care locuiesc foarte aproape de mine. Acest lucru mi-a dat prilejul de a mă afla deseori în compania copilului, fără nici o limitare. În plus, întrucât mama lui îmi urmează toate recomandările, sunt capabilă să exercit o mare influenţă asupra creșterii copilului.

Băiatul, care are acum cinci ani, este un copil sănătos și puternic, cu o dezvoltare mentală normală, dar înceată. A început să vorbească abia la doi ani și doar după vârsta de trei ani și jumătate a putut să se exprime cursiv. Nici măcar atunci n-au fost observate spuse deosebit de remarcabile, cum pot fi auzite uneori de la copiii înzestraţi la o vârstă foarte fragedă. În ciuda acestui lucru, dădea impresia, atât prin înfăţișare, cât și prin comportament, că e un copil atent și inteligent. A ajuns să stăpânească, foarte încet, câteva idei individuale. Trecuse deja de patru ani când a învăţat să diferenţieze culorile și avea aproape patru și jumătate când s-a familiarizat cu conceptele de ieri, azi și mâine. În chestiunile practice se afla vizibil în urma altor copii de vârsta lui. Cu toate că era luat deseori la cumpărături, părea (din întrebările pe care le punea) că-i este imposibil să înţeleagă că n-ar trebui să le cumperi oamenilor cadou obiecte pe care le au deja și cu foarte mare greutate a fost făcut să înţeleagă că obiectele trebuie plătite, și cu preţuri diferite, în funcţie de valoarea lor.

Pe de altă parte, avea o memorie remarcabilă. Își amintea și își amintește lucruri relativ îndepărtate, cu toate detaliile, iar odată ce ajunge la idei și fapte, le stăpânește pe deplin. În general vorbind, pune foarte puține întrebări. Când avea în jur de patru ani și jumătate a apărut o dezvoltare mentală mai rapidă și, de asemenea, un impuls mai puternic de a pune întrebări. Tot atunci sentimentul omnipotenței (ceea ce Freud a numit-credința în omnipotența gândirii) a devenit foarte pronunțat. Despre orice s-ar fi vorbit, orice aptitudine sau îndemânare, Fritz era convins că o poate executa la perfecție (…) … afirma chiar și sub presiunea dovedirii contrariului: dacă mi se arată o singură dată, o pot face foarte bine. Așadar, în ciuda tuturor dovezilor contrare, era convins că poate să gătească, să citească, să scrie și să vorbească franceză la perfecție.

La vârsta de 4 ani și nouă luni au apărut întrebările legate de naștere … a survenit o creștere izbitoare a nevoii sale de a pune întrebări în general. În acest punct aș vrea să remarc că la întrebările puse de băiețel (cu care venea de cele mai multe ori la mama lui sau la mine) se răspundea întotdeauna cu o sinceritate absolută și, la nevoie, pe o bază științifică adecvată înțelegerii sale, însă cât mai succint cu putință.

La întrebările care primiseseră răspuns nu se mai revenea niciodată și nici nu se aborda vreun subiect nou decât dacă repet aborda el unul sau dacă punea în mod spontan o nouă întrebare. După ce a pus o dată întrebarea -unde eram înainte să mă nasc?- (prilejuită de remarcile întâmplătoare ale unui frate mai mare și ale unei surori mai mari), ea a reapărut sub forma -cum se face o persoană?- și a revenit aproape zilnic în această manieră stereotipă. Era clar că reapariția constantă a acestei întrebări nu se datorau lipsei de inteligență, fiindcă a înțeles în mod evident, pe deplin explicațiile care i s-au dat cu privire la corpul mamei (despre rolul jucat de tată nu s-a vorbit, întrucât la acel moment nu s-a interesat în mod direct de el). Faptul că factorul determinant al repetării frecvente a întrebării îl constituia o anumită durere, un anumit refuz de a accepta (cu care se lupta dorința de a ști adevărul) era dovedit de purtarea lui— de comportamentul absent, întru câtva stânjenit când conversația abia începuse, și de încercarea vizibilă de a scăpa de subiectul pe care chiar el îl abordase.

A încetat o vreme să adreseze această întrebare mamei sale și mie și s-a dus cu ea la dădacă și la fratele mai mare. Răspunsurile acestora, cum că barza aduce bebelușii și că Dumnezeu a făcut oamenii, l-au mulțumit însă doar timp de câteva zile, iar după aceea, când s-a întors la mama lui cu întrebarea –cum se face o persoană?- a părut în sfârșit mai dispus să accepte răspunsul ei drept adevărul adevărat.

La întrebarea –cum se face un om?- mama lui a repetat explicația pe care i-o dăduse deseori. De astă dată a devenit mai vorbăreț și i-a spus mamei că guvernanta i-a spus (părea să fi auzit acest lucru și de la altcineva) că barza aduce bebelușii.

‘Asta e doar o poveste’, a zis mama lui.

Fritz-Copiii familiei L mi-au spus că iepurele de Paște nu a venit de Paște, ci guvernanta a fost aceea care a ascuns lucrurile în grădină.

Aveau dreptate- a răspuns ea.

Fritz- Iepurele de Paște nu există, nu-i așa? Asta e doar o poveste?

Mama băiatului- Desigur

Fritz- Dar cine aduce și aranjează bradul?

Mama băiatului- Părinții

Fritz- Și nu există nici îngeri, și asta e tot doar o poveste?

Mama băiatului- Nu, nu există îngeri, asta e tot o poveste.

În mod evident, aceste informații, nu au fost asimilate cu ușurință, căci la încheierea conversației a întrebat, după o pauză scurtă: Dar lăcătușii există nu-i așa? Ei sunt reali. Căci altfel cine ar face cutii? (…)

A două zi m-a întrebat- cum cresc oamenii? Când am luat drept exemplu un copil mic pe care-l cunoștea și, ca alte exemple ale diferitelor stadii ale creșterii, pe el însuși, pe fratele și pe tatăl lui, a spus: știu toate astea, dar până la urmă cum crești?

Seara fusese mustrat pentru neascultare, lucru care l-a amărât, astfel că a încercat să-și împace mama. A spus: voi fi ascultător mâine și ziua următoare și ziua de după…Îndreptându-se dintr-o dată de spate, s-a gândit o clipă și a întrebat: mama, spune-mi te rog cât timp continuă să vină ziua de poimâine? Când ea l-a întrebat ce anume vrea să spună cu asta, a repetat- cât timp continuă să vină o nouă zi? Mama nu-i așa că noaptea aparține de fiecare dată zilei dinainte și dimineața devreme este iar o nouă zi?

Mama lui s-a dus să aducă ceva, iar când s-a întors în cameră l-a găsit cântând pentru sine. La intrarea ei în cameră s-a oprit din cântat, s-a uitat la ea cu atenție și a întrebat- dacă ai spune acum că n-am voie să cânt ar trebui să mă opresc din cântat. Când ea i-a explicat că n-ar spune niciodată așa ceva, pentru că el poate să facă oricând ceea ce dorește, mai puțin atunci când nu i se poate îngădui dintr-un motiv sau altul, și i-a dat exemple, a părut mulțumit.

În ziua următoare a plouat. Fritz a regretat acest lucru, fiindcă voia să se joace în grădină, și a întrebat-o pe mama lui –Dumnezeu știe precis cât va lăsa ploaia să dureze? Ea i-a răspuns că nu Dumnezeu a făcut ploaia, că ploaia a venit din nori, și i-a explicat chestiunea. A doua zi dimineața a întâmpinat-o iarăși cu o întrebare la care se renunțase… cum se face un om? Mama a încercat să descopere ce anume nu a înțeles din explicațiile anterioare și copilul a spus- cum e cu creșterea? Când ea a încercat să-i explice din nou cum cresc căpșorul și membrele etc, a replicat: dar mama, te rog cum.. de unde vin burtica, căpșorul și tot restul? La răspunsul ei că sunt deja prezente, foarte mici, înăuntrul micului ou, ca mica floare în boboc, n-a mai întrebat nimic. (…) Între timp, mama îl îmbrăcase. El a întrebat spontan- nu Dumnezeu face ploaia? Toni (servitoarea) a spus că Dumnezeu a făcut ploaia. După răspunsul ei a întrebat- este doar o poveste că Dumnezeu face ploaia? La răspunsul ei afirmativ a continuat- dar Dumnezeu există cu adevărat?

Mama lui a replicat, puțin evaziv, că nu l-a văzut niciodată.

Fritz- Nu poate fi văzut, dar e cu adevărat sus în cer?

Mama băiatului- În cer există doar aer și nori.

Fritz- Dar Dumnezeu există cu adevărat?

Neavând scăpare, ea a luat o hotărâre și a spus nu, copilul meu, el nu este real.

Fritz- Dar mama, dacă o persoană adultă și reală spune că Dumnezeu există și locuiește în cer—nu este adevărat nici atunci?

Ea a răspuns că mulți oameni adulți nu știu adevărul despre diferite lucruri. Între timp, el își terminase micul dejun și stătea la ușa ce dădea spre grădină privind afară. Era îngândurat. Pe neașteptate a spus- mama, văd ce este și ce văd chiar există, nu-i așa? Văd soarele și grădina, dar nu pot vedea casa mătușii Marie, și există și ea, nu-i așa? Ea i-a explicat de ce nu poate să vadă casa mătușii, iar el a întrebat- mama, nici tu nu poți vedea casa ei?; și și-a arătat mulțumirea când ea a răspuns că nu. Însă imediat după aceea s-a interesat- mama, cum a ajuns soarele tocmai acolo sus?, iar când ea a răspuns, puțin meditativ ‘știi se află acolo de foarte, foarte mult timp…’, a insistat..

Fritz- Dar de cât timp, și cum a ajuns acolo sus?

fritz1

Trebuie să explic aici comportamentul întru câtva nesigur al mamei față de copil în chestiunea existenței lui Dumnezeu. Mama este atee. Totuși, convingerile ei n-au fost puse în practică în creșterea copiilor mai mari. E adevărat, copiii au fost crescuți independent de confesional și, de asemenea, li s-a spus foarte puțin despre Dumnezeu, însă Dumnezeul pe care li l-a prezentat gata format mediul (școala, etc) n-a fost respins de ea niciodată; așadar chiar dacă se vorbea puțin despre el, era prezent în mod implicit pentru copii și ocupa un loc în concepțiile fundamentale din mintea lor. Soțul care avea o concepție panteistă despre divinitate, aproba introducerea ideii de Dumnezeu în educația copiilor, însă cei doi nu luaseră nici o decizie clară în acest sens. S-a întâmplat accidental ca în ziua respectivă, ea să nu aibă prilejul de a discuta situația cu soțul ei, astfel că atunci când, seara, mezinul și-a întrebat pe neașteptate părintele…

Fritz- Tata, Dumnezeu există cu adevărat?

Acesta a răspuns simplu ‘da’.

Fritz- Dar mama a spus că Dumnezeu nu există cu adevărat.

Tocmai în clipa aceea mama a intrat în cameră și el a întrebat-o imediat..

Fritz- Mama, tata spune că Dumnezeu există cu adevărat. Dumnezeu chiar există?

Firește ea a fost surprinsă și a răspuns ‘eu nu l-am văzut niciodată și nici nu cred că Dumnezeu există’. În acest punct, soțul i-a venit în ajutor și a salvat situația spunând- ‘uite Fritz, nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu și unii oameni cred că există, alții că nu există. Eu cred că există însă mama ta crede că nu există’. Fritz care se uitase când la unul când la altul cu multă neliniște… s-a înveselit și a explicat: și eu cred că nu există. După o vreme a părut să aibă totuși îndoieli și a întrebat- mama… dacă există, Dumnezeu locuiește în cer? Ea a repetat că în cer există numai aer și nori, la care el a repetat vesel și categoric: și eu cred că nu există Dumnezeu. (…)

Această rezolvare neprevăzută și improvizată a problemei divinității a avut, poate avantajul că a fost adaptată pentru a reduce autoritatea excesivă a părinților, pentru a slăbi ideea omnipotenței și omniscienței lor, întrucât i-a permis copilului să se convingă—lucru care nu se mai întâmplase anterior— că tatăl și mama lui au opinii diferite cu privire la o problemă importantă. Se poate ca această slăbire a autorității să fi stimulat la copil un anumit sentiment de nesiguranță, dar acesta a fost învins ușor, cred, deoarece s-a păstrat un grad de autoritate suficient pentru a-i permite sentimentul că are sprijin (…) Totuși, o mică remarcă făcută cam după două săptămâni se poate să fi avut o anumită legătură cu asta. În timpul unei plimbări, sora lui i-a cerut să întrebe pe cineva cât este ceasul…

Fritz- Pe un domn sau pe o doamnă?

I s-a răspuns că nu are importanță, la care a întrebat gânditor…

Fritz- Dacă domnul spune douăsprezece și o doamnă spune unu și un sfert?

Cele șase săptâmâni ulterioare acestei conversații despre Dumnezeu mi-au părut să formeze într-o anumită măsură încheierea și apogeul unei perioade definite. Constat că dezvoltarea intelectuală a băiatului în această perioadă și după aceea a fost atât de stimulată și atât de schimbată, în ce privește intensitatea și, totodată, direcția și tipul dezvoltării (comparativ cu situațiile anterioare) încât mi-a permis să diferențiez până aici trei perioade în dezvoltarea lui psihică, de când a dobândit capacitatea de a se exprima fluent: perioada ce a precedat apariția întrebărilor despre naștere, a doua perioadă începând cu aceste întrebări și terminându-se cu clarificarea ideii despre divinitate, și a treia perioadă, ulterioară, care tocmai începuse. Aici nevoia de a pune întrebări, care a fost atât de pronunțată în a doua perioadă, nu s-a redus, ci a urmat un curs întru câtva diferit. Desigur, chiar și acum, Fritz revine deseori la subiectul nașterii, dar într-o manieră care arată că a încorporat deja aceste cunoștințe în ansamblul gândirii sale (…) De exemplu- un câine este făcut și el crescând înăuntrul mamei lui? (…)

Din întrebarea- cum este făcută o persoană?, care nu mai este pusă sub această formă, s-a dezvoltat un interes față de existență în general. (…) Cum cresc dinții? Cum stau ochii? (…) Cum cresc florile? (…) dacă la cireașă codița crește împreună cu ea de la început? (…)

La întrebările mai concrete ale lui Fritz—cum poate să se miște o persoană? (…) Cum apare pielea? (…)— și, de asemenea, în modul în care-și urmează investigațiile, precum și în nevoia constant exprimată de a vedea cum sunt făcute lucrurile, de a ajunge să le cunoască mecanismele interne (dulap, țevi, etc) – în toată această curiozitate îmi pare că există deja nevoia de a examina până la capăt ceea ce îl interesează, de a pătrunde în profunzimi. Curiozitatea inconștientă față de rolul tatălui în nașterea copilului (pe care încă nu a exprimat-o direct) se poate să fi fost parțial răspunzătoare de această intensitate și profunzime. (…) La vremea respectivă a apărut în mod repetat întrebarea dacă mama lui, eu și surorile lui am fost întotdeauna fete? (…) dacă el nu a fost niciodată fată? … dacă tatăl lui a fost băiat când a fost mic?… dacă toți tații au fost mici la început? (…)

Interesul plin de afecțiune față de fecale, urină și tot ce avea legătură cu ele, interes pe care-l manifestase întotdeauna, a rămas foarte activ (…) O vreme i-a dat cucului (penisului ) său, la care ținea foarte mult, un nume de alint numindu-l pipatș (…) Odată i-a spus tatălui său, ținând între picioare bastonul acestuia..uite tata ce cuc mare am. O vreme a vorbit frecvent despre frumoasele lui cachi (fecale), uneori contemplându-le îndelung forma, culoarea și cantitatea (…)

Odată cu debutul perioadei întrebărilor, simțul practic a lui Fritz s-a îmbunătățit mult. (…) Acest lucru a apărut în prim plan după încheierea celei de-a doua perioade, mai ales încercarea lui de a investiga realitatea și dovada unor lucruri care-i erau mult familiare, a unor activități pe care le efectuase și le observase de nenumărate ori și a unor lucruri pe care le știa de o veșnicie. Pe această cale obține judecăți independente, proprii, pe baza cărora poate face apoi propriile deducții. (…)

Puternica stimulare și dezvoltare a simțului realității care au apărut la Fritz în a doua perioadă s-au menținut în perioada a treia, fără să se reducă însă, fără îndoială ca rezultat al volumului mare de fapte proaspăt achiziționate (…)

Își manifesta de asemenea foarte vizibil nevoia de a i se defini clar limitele drepturilor și ale puterii sale. A început să facă asta în seara când a pus întrebarea-cât timp continuă să vină o nouă zi?(…)

Declinul sentimentului omnipotenței, care fusese vizibil în mod atât de remarcabil cu câteva luni înainte, mi-a părut intim asociat cu importanța dezvoltării simțului realității, care apăruse deja în a doua perioadă, însă de atunci progresa remarcabil. (…)

Title

Perspective didactice și psihologice

Mi se deschid noi și ample perspective când îmi compar observațiile asupra capacităților mentale ale acestui băiat, multe sporite sub influența cunoștințelor sale nou dobândite, cu observațiile și experiențele anterioare din cazuri de dezvoltare mai mult sau mai puțin nefavorabilă.

Onestitatea față de copii, răspunsurile sincere la toate întrebările lor și libertatea internă pe care o determină aceste lucruri influențează profund și benefic dezvoltarea psihică. Ele feresc gândirea de tendința de refulare, care este principalul pericol ce o afectează, adică o feresc de retragerea energiei pulsionale ce însoțește o parte din sublimare și în plus de refularea asociațiilor de idei legate de complexele refulate, prin care este distrus șirul de gânduri. (…)

În cazul în care curiozitatea firească și impulsul de a cerceta necunoscutul, precum și faptele și fenomenele deja presupuse, întâlnesc opreliști, investigațiile mai profunde (în care copilul se teme inconștient că ar putea să întâlnească lucruri interzise, păcătoase) sunt refulate și ele. Simultan însă, toate impulsurile de a investiga chestiuni mai profunde în general ajung să fie la rândul lor inhibate. Astfel ia naștere dezgustul față de investigarea minuțioasă în sine și pentru sine, și drept urmare, se deschide calea pentru ca plăcerea înnăscută, irepresibilă, de a pune întrebări să acționeze doar la suprafață …Tot în această categorie intră și tipul de persoană adaptabilă, practică și deșteaptă, capabilă să aprecieze realitățile superficiale, însă oarbă față de cele…profunde.

Dacă însă refularea afectează impulsul cunoașterii în așa manieră încât, pornind de la aversiunea față de lucrurile ascunse și repudiate, plăcerea neinhibată de a pune întrebări despre aceste lucruri interzise este “legată” adică este afectată în dimensiunea amplitudinii ei, apare precondiția unei lipse ulterioare a intereselor. (…)

Se întâmplă deseori ca acei copii care arată prin remarcile lor capacități mentale excepționale și par să justifice speranțe mari privind viitorul lor să rămână ulterior în urma și, în ultimă instanță, deși probabil inteligenți la vârsta adultă, nu dovedesc prin nimic un intelect peste medie. Între cauzele acestui eșec de dezvoltare s-ar include o vătămare mai însemnată sau mai redusă a uneia sau alteia dintre dimensiunile minții. Faptul că gândirea—fie afectată ca întreg, fie într-una din dimensiuni— nu s-a putut extinde în toate direcțiile a împiedicat dezvoltarea intelectuală însemnată căreia îi păreau destinați în copilărie.

Cauzele importante ale vătămării impulsului de cunoaștere și simțului realității, repudierea și negarea a ceea ce este de natură sexuală și a ceea ce este primitiv pun în funcțiune refularea prin disociere. În același timp însă, impulsul cunoașterii și simțul realității sunt amenințate și de un alt pericol iminent—nu o retragere, ci o impunere forțată a ideilor gata confecționate, care sunt oferite în așa manieră, încât cunoașterea copilului cu privire la realitate nu îndrăznește să se revolte și nici măcar nu încearcă vreodată să formuleze deducții sau să tragă concluzii, fiind prin aceasta afectată definitiv, în mod negativ. (…)

Conflictul pe care simțul realității, aflat în dezvoltare, trebuie să îl aibă cu tendința înnăscută la refulare, procesul prin care cunoașterea trebuie dobândită în mod dureros de către indivizi (la fel ca și în cazul achizițiilor științei și culturii în istoria omenii), împreună cu piedicile inevitabile întâlnite în lumea externă, toate acestea sunt mai mult decât suficiente ca substitute ale opoziției presupuse a acționa ca stimulent al dezvoltării, fără să-i pericliteze independența. Oricare alt lucru în copilărie ce trebuie depășit—fie ca opoziție, fie ca supunere—orice rezistență externă suplimentară este cel puțin superfluă, dar cel mai des vătămătoare, fiindcă acționează ca o limitare și ca o barieră. (Deși se poate găsi deseori o mare capacitate intelectuală alături de inhibiții ce pot fi identificate clar, acea capacitate intelectuală nu va fi fost însă afectată de influențe dăunătoare și limitatoare la începuturile activității ei)(…)

(…) chiar dacă ulterior individul adult este capabil, în aparență, să depășească barierele puse în fața gândirii sale de copil, chiar și așa, maniera în care se confruntă—prin sfidare sau prin frică— cu propriile limitări intelectuale, oricare ar fi ele, rămâne baza întregii orientări și a modului său de gândire, fără a fi afectată de cunoașterea dobândită ulterior.

fritz2

Permanenta supunere față de principiul autorității, permanenta dependență și limitare intelectuală mai mare sau mai mică au la bază prima și cea mai însemnată experiență a autorității—relația dintre părinți și copilul mic. Efectul ei este întărit și sprijinit de masa ideilor etice și morale care-i sunt înfățișate copilului într-o formă completă și care alcătuiesc tot atâtea bariere în fața libertății gândirii lui: Chiar și așa —deși îi sunt prezentate drept infailibile—un intelect mai înzestrat de copil, a cărui capacitate de rezistență a fost mai puțin vătămată, poate deseori să se lupte cu ele, cu mai mult sau mai puțin succes. Căci, deși maniera autoritară în care au fost prezentate le apără, aceste felurite idei trebuie să-și demonstreze ocazional adevărul și, în astfel de momente, copilului mai atent nu-i scapă faptul că toate lucrurile care sunt așteptate din partea lui ca fiind firești, bune, corecte și adecvate nu sunt privite întotdeauna în aceeași lumină, raportat la ei înșiși, de către adulții care i le cer. Ca urmare aceste idei oferă întotdeauna puncte de atac asupra cărora poate fi inteprinsă o ofensivă, cel puțin sub forma îndoielii.

Însă atunci când inhibițiile anterioare fundamentale au fost învinse mai mult sau mai puțin, prezentarea de idei imposibil de verificat, supranaturale aduce un nou pericol pentru gândire. Ideea unei zeități invizibile, omnipotente și omnisciente este copleșitoare pentru copil, mai ales că două lucruri îi favorizează în mod marcant forța eficace. Primul este nevoia înnăscută de autoritate. (…) Întrucât copilul repetă dezvoltarea omenirii, această idee a divinității vine în sprijinul nevoii sale de autoritate.

Însă și sentimentul înnăscut de omnipotență “credința în omnipotența gândirii”, care, așa cum am aflat de la Freud și Ferenczi, are rădăcini atât de adânci și, ca urmare, este permanentă la om, sentimentul propriei omnipotențe, primește cu brațele deschise ideea de Dumnezeu. Propriul sentiment al omnipotenței îl determină pe copil să presupună că aceeași omnipotență este valabilă și pentru mediul lui. Prin urmare, ideea de Dumnezeu, care înzestrează autoritatea cu omnipotența cea mai deplină, vine în întâmpinarea sentimentului de omnipotență al copilului, ajutând la consolidarea acestui sentiment și, totodată, la preîntâmpinarea declinului lui. Știm că în această privință este important complexul parental și că maniera în care sentimentul omnipotenței este întărit sau distrus de prima afecțiune serioasă a copilului îi determină dezvoltarea ca optimist sau pesimist, precum și spiritul întreprinzător sau scepticismul anormal de limitator al mentalității lui.

Pentru ca rezultatul dezvoltării să nu fie gândirea utopică și fantasmatică fără limite, ci optimismul, gândirea trebuie să administreze o corecție la momentul oportun. “Puternica inhibiție religioasă a gândirii”- cum o numește Freud, împiedică corectarea fundamentală a sentimentului omnipotenței de către gândire, la momentul oportun.

Dezvoltarea deplină a principiului realității ca gândire științifică depinde însă în mod intim de aventurarea timpurie a copilului în demersul de a decide între principiul realității și principiul plăcerii, demers pe care trebuie să-l inteprindă singur. Dacă acest proces de decizie este realizat cu succes, sentimentul omnipotenței va fi plasat pe o anumită bază a compromisului în ce privește gândirea, iar dorința și fantasma vor fi recunoscute ca aparținând acestui sentiment, în timp ce principiul realității va guverna în sfera gândirii și a faptelor dovedite.

Ideea de Dumnezeu joacă însă în rolul unui foarte mare aliat al sentimentului omnipotenței, aliat aproape invincibil, fiindcă mintea copilului.. nu îndrăznește nici măcar o luptă sau o îndoială la adresa ei. Faptul că mintea poate eventual să învingă ulterior, la un moment dat chiar și această limitare—deși mulți gânditori și oameni de știință n-au depășit niciodată această barieră și, ca urmare, munca lor s-a oprit la ea—nu anulează totuși vătămarea produsă.

extrase din lucrarea Dezvoltarea unui Copil, cartea Iubire, Vinovăție și Reparație și alte Opere autor Melanie Klein.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *