Niște măști


25 Mar 2015

Uniunea simbiotică își are modelul biologic în relația dintre mama însărcinată și făt. Sunt aici două ființe și este totuși doar una. (…) Fătul este parte din mamă, de la ea primește tot ceea ce îi este necesar; mama este pentru el lumea întreagă, ea îl hrănește, ea îl protejează, dar, în același timp, viața ei este amplificată prin existența fătului. (…)

Forma pasivă a uniunii simbiotice este cea de subordonare ori, dacă folosim termenul clinic- de masochism. Persoana masochistă se eliberează de sentimentul insuportabil al izolării și separării transformându-se în parte integrantă a unei alte persoane, care îl dirijează, îl ghidează, îl protejează, care pentru el este însăși viața și oxigenul, parcă.

Puterea celui căruia i se subordonează este mult amplificată, fie că este o persoană, fie că este un zeu; acela este totul, eu nu sunt nimic, decât ca făcând parte din el. Ca parte a lui, am parte și eu de măreție, de putere, de certitudine.

Persoana maso­chistă nu are de luat decizii, nu-și asumă nici un risc, dar nu este nici independentă; nu are integritate; nu este încă pe deplin născută. În context religios, obiectul adulației se numește idol; iar în contextul laic al unei relații de iubire masochistă, principalul mecanism, cel al idolatrizării, este același.

Relația masochistă poate fi îmbinată cu dorința fizică, sexuală și, în acest caz, nu mai este vorba de o subordonare la care participă doar mintea, ci totodată întregul trup.

Există supunere masochistă la destin, la boală, la muzica rituală, la starea orgiastică produsă de droguri sau de transa hipnotică. În toate cazurile acestea, persoana renunță la integritatea sa, se transformă pe sine în instrumentul unei ființe sau al unui lucru exterior sieși și nu mai are nevoie să-și rezolve problema vieții prin propria sa activitate productivă.

Forma activă a fuziunii simbiotice este dominația sau, folosind terme­nul psihologic corespunzător masochismului- sadismul. Persoana sadică dorește să scape de însingurarea sa, și de simțământul încarcerării, transfor­mând o altă persoană în parte integrantă a sa. Se amplifică și se intensifică pe sine încorporând o altă persoană, care îl idolatrizează.

Persoana sadică este la fel de dependentă de persoana subordonată ca aceasta din urmă de prima; nici una nu poate trăi fără cealaltă. Diferența este doar că persoana sadică e cea care comandă, exploatează, rănește, umilește, pe când cea masochistă este comandată, exploatată, rănită, umilită. Această este o deosebire considerabilă în planul realității, dar pe un plan emoțional mai profund, diferența dintre ei este mai puțin importantă decât trăsătura ce o au în comun: fuziunea prin renunțare la integritate.

Dacă înțelegem acest lucru, nu ne va mai surprinde să constatăm că, de obicei, o persoană reacționează simultan atât sadic cât și masochist, de regulă față de obiecte diferite.

Hitler reacționa în mod sadic față de oameni, dar masochist față de destin, față de istorie, față de “forța superioară a naturii.” Sfârșitul pe care l-a avut – sinuciderea în mijlocul distrugerii gene­rale – îl caracterizează la fel de mult ca visul lui de succes, de dominație totală!

Contrar uniunii simbiotice, iubirea matură înseamnă uniune cu condiția păstrării propriei integrități, a propriei individualități. Iubirea este o putere activă în om; o putere care sparge zidul ce separă omul de semenul său, care îl unește cu alții; iubirea îl ajută pe om să depășească sentimentul izolării și separării, permițându-i totuși să rămână el însuși, să-și păstreze integritatea. În iubire apare paradoxul că două ființe devin una și rămân totuși două. (…)

1infidelitate

Cred că nu mai este necesar să subliniem faptul că facultatea de a iubi, ca un act de dăruire, depinde de gradul de dezvoltare a caracterului nostru. Facultatea aceasta presupune realizarea unei orientări predominant produc­tive; cu o astfel de orientare, omul a depășit dependența de alții, iluzia narcisistă a omnipotenței, dorința de a-și exploata semenii sau de a acapara și a căpătat încredere în forțele sale umane, precum și curajul de a se bizui pe propriile lui puteri în atingerea țelurilor sale. În măsura în care aceste calități îi lipsesc, omul se teme să se dăruiască și, deci, să iubească.

Dincolo de acest element al dăruirii, caracterul activ al iubirii devine evident prin faptul că implică întotdeauna câteva elemente de bază, comune tuturor formelor de iubire. Acestea sunt grija, responsabilitatea, respectul și cunoașterea.

Faptul că iubirea implică grijă pentru cel iubit iese cel mai clar în evidență în cazul iubirii mamei pentru copilul ei. Nici o asigurare în ce privește iubirea unei mame nu am considera-o sinceră dacă am vedea că ea nu are grijă de copilul ei, dacă ea ar uita să-l hrănească, să-l spele, să-i ofere confort fizic; suntem impresionași de iubirea unei mame tocmai pentru că vedem câtă grijă are de copilul ei. Același lucru îl putem spune în cazul grijii pentru animale sau flori. Dacă o femeie ne spune că iubește florile și vedem că ea uită să le ude, nu putem să credem în “dragostea” sa pentru flori.

Iubirea este grija activă pentru viața și dezvoltarea celui iubit. Acolo unde această grijă activă lipsește, nu există iubire…

Grija și preocuparea implică un alt aspect al iubirii, aspectul responsabilității. Responsabilitatea este înțeleasă azi, de cele mai multe ori, ca îndatorire, ca ceva impus cuiva din exterior.

Dar responsabilitatea, în adevăratul său sens, este un act în întregime voluntar; este răspunsul meu la nevoile, exprimate sau nu, ale unei alte ființe umane. A fi “responsabil” înseamnă a fi în stare și a fi gata “să răspunzi”.

Responsabilitatea ar putea degenera ușor, căpătând un caracter posesiv, de dominatie, dacă nu ar exista o a treia componentă a iubirii: respectul. Respectul nu este frică și veneratie; ci înseamnă, conform rădăcinii cuvântului (respicere =a privi la), capacitatea de a vedea o persoană așa cum este ea, de a fi coștient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă preo­cuparea ca cealaltă persoană să se dezvolte și să se desfășoare pe căile sale proprii.

Respectul implică, așadar, absența exploatării. Doresc ca persoana iubită să se dezvolte și să să desfășoare pentru propriul ei bine și pe propriile sale căi, și nu pentru a mă servi pe mine. Dacă iubesc acea per­soană, mă simt una cu el sau cu ea, dar așa cum este, nu așa cum aș avea eu nevoie să fie, pentru ca s-o pot folosi.

Este clar că respectul devine posibil numai dacă eu mi-am câștigat independența; dacă eu pot să exist și să mă mișc fără probleme, fără să am nevoie să domin sau să exploatez pe altcineva. Respect există numai pe baza libertății: “l’amour est l’enfant de la liberte”, așa cum spune un vechi cântec francez; iubirea este fiica libertății, niciodată a dominației.

Nu este posibil să respecți o persoană fără să o cunoști; grija și responsabilitatea ar fi oarbe dacă nu ar fi conduse de cunoaștere. Cunoaștere ar fi goală, dacă nu ar fi motivată de preocupare.

Există multe nivele ale cunoașterii; cunoașterea ca aspect al iubirii este o cunoaștere care nu rămâne la suprafață, ci pătrunde în miezul lucrurilor. Ea este posibilă numai dacă poți depăși preocuparea pentru tine însuți și poți vedea persoana cealaltă în propriii săi termeni. (…)

Cunoașterea mai are o legătură, o legătură fundamentală, cu problema iubirii. Nevoia profundă de fuziune cu o altă persoană spre a ieși din închisoarea propriei izolări se leagă strâns cu o altă dorință specific umană, cea de a cunoaște “taina omului”. Așa cum viața, sub aspectele sale biolo­gice este un miracol și un mister, omul sub aspectele sale umane este de asemenea o taină de nedezlegat pentru sine însuși și pentru semenul său.

Ne cunoaștem pe noi înșine și totuși, cu toate eforturile pe care le facem, nu ne cunoaștem. Ne cunoaștem semenul și totuși nu-l cunoaștem, pentru că nu suntem niște lucruri și semenul nostru nu este nici el un lucru. Cu cât mai adânc pătrundem în ființa noastră sau în ființa altcuiva, cu atât mai mult ne scapă ținta cunoașterii noastre. Și totuși, nu putem să nu dorim să pătrundem tainele sufletului uman, ale nucleului central care este “el”.

Există o cale, o cale disperată de a cunoaște taina: cea a puterii depline asupra unei alte persoane, putere care îl obligă să facă ce vrem, să simtă ce vrem, să gândească ce vrem, ceea ce o transformă într-un lucru. Într-un lucru al nostru, în proprietatea noastră.

Gradul ultim al acestei încercări de a cunoaște duce la extremul sadism, la dorința și capacitatea de a face o ființă umană să sufere, la a o tortura, la a o forța să-și mărturisească taina în suferința sa. Această dorință nebună de a pătrunde taina omului, taina celuilalt și deci propria noastră taină, constituie o motivație a adâncimii și intensității cruzimii și distructivității umane. (…)

La copii, întâlnim frecvent această cale spre cunoaștere, manifestându-se deschis. Copilul ia ceva și îl face bucăți ca să-l cunoască, ia un animal, de pildă, rupe cu cruzime aripile unui fluture ca să-l cunoască, ca să-i afle taina. Cruzimea în sine este motivată de ceva mai profund: de dorința de a afla secretul lucrurilor și al vieții.

Cealaltă cale de a cunoaște “taina” este iubirea. Iubirea este pătrunderea activă a persoanei celeilalte, dorința mea de a cunoaște fiind potolită prin uniune. În actul fuzionării te cunosc, mă cunosc, cunosc totul – și nu “cunosc” nimic. Cunosc în singurul mod în care cunoașterea unei ființe vii este posibilă pentru om, și anume prin trăirea uniunii.

Grija, responsabilitatea, respectul și cunoașterea sunt reciproc dependente. Ele constituie un sindrom de atitudini ce se regăsesc la persoana matură, adică la persoana care își dezvoltă propriile puteri productiv, care nu dorește să aibă decât lucrul pentru care a muncit, care a renunțat la visurile narcisiste de omnipotență și omniștiință, care a căpătat acea smerenie bazată pe forța interioară care nu poate proveni decât dintr-o autentică activitate productivă.

***extrase din cartea Arta de a Iubi– autor Erich Fromm (ed.Anima)

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Comments

  1. Mi-a placut la nebunie articolul!!!

    • Laura Andreșan Says: March 27, 2015 at 11:56 am

      Draga mea sunt extrase din cartea Arta de a Iubi- Erich Fromm, este o carte interesantă; unii colegi de ai mei …o numesc genială, eu am rețineri un pic, bine nu prea îl văd pe Fromm ca ..genial, și pe alocuri.. condeiul lui mi se pare un pic superficial (în explicații). Dar în fine, asta e părerea mea, ți-o recomand în schimb… pentru că dincolo de părerile și așteptările mele Arta de a Iubi a fost și este o lectură interesanta care te provoacă 🙂
      Zi aleasă…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + 2 =