Viața, o eternitate

26 Aug 2015

Când mergi printr-o pădure sălbatică, virgină, una care nu a fost marcată şi în care nu a intervenit omul, vei vedea nu numai viaţă luxuriantă în jurul tău, dar vei întâlni de asemenea şi copaci căzuţi, bușteni putreziți, frunze moarte şi materie în descompunere la fiecare pas. Oriunde te-ai uita, vei găsi moarte, așa cum vei găsi şi viaţă.

Însă la o privire mai atentă vei descoperi că trunchiurile de copaci aflaţi în descompunere şi frunzele moarte.. nu numai că dau naştere unei noi vieţi, dar sunt chiar ele pline de viaţă. Microorganismele sunt la lucru. Moleculele se rearanjează. Aşa că moartea nu poate fi găsită nicăieri. Există numai metamorfoză formelor de viață.

Ce poţi învăţa din aceasta? Că moartea nu este opusul vieţii. Viaţa nu are opus. Opusul morţii este naşterea. Viaţa este eternă. (…)

Desigur că tu ştii că o să mori, dar aceasta rămâne doar un simplu concept mental până când întâlneşti “față în față” cu moartea pentru prima dată: prin intermediul unei boli foarte grave sau printr-un accident care ţi se petrece ţie sau cuiva apropiat sau prin dispariţia unei persoane iubite, moartea intră în viaţa ta ca o conştientizare a propriei mortalităţi.

Cei mai mulţi oameni fug de ea de frică, dar dacă tu nu dai înapoi şi înfrunţi faptul că.. da! trupul tău este fragil şi s-ar putea dizolva în orice moment, are loc în oarecare măsură o ușoară disociere față de forma ta fizică și psihică, față de “eu”. Când vezi şi accepţi natura trecătoare a tuturor formelor de viaţă, un straniu sentiment de pace te învăluie.

Prin înfruntarea morţii, conştiinţa ta este eliberată într-o oarecare măsură de identificarea cu formă. De aceea în anumite tradiţii budiste, călugării vizitează în mod regulat morga pentru a sta şi a medita printre trupurile moarte.

Există încă o răspândită negare a morţii în culturile occidentale. Chiar şi oamenii în vârstă încearcă să nu vorbească sau să nu se gândească la ea, iar cadavrele sunt ascunse.

O cultură care neagă moartea inevitabil devine superficială, preocupată doar de forma exterioară a lucrurilor. Când moartea este negată, viaţa îşi pierde profunzimea (…)

Dacă poţi învăţa să accepţi şi chiar să primeşti cu bucurie finalurile în viaţa ta, poţi descoperi că acel gol, care iniţial era inconfortabil, se transformă într-un sentiment de spațiu interior care te liniștește. A învăța să mori în fiecare zi înseamnă să te deschizi vieții.

spring4

Pare de neînchipuit şi înfricoşător că “eu” pot înceta să exist. Dar tu confuzi acel preţios “eu” cu numele, forma şi povestea asociată lui. Acel “eu” nu este decât o formaţiune temporară în câmpul conştiinţei. Atât timp cât te identifici cu forma, nu ești conștient de faptul că ceea ce este realmente important este interioritatea, cel mai intim sentiment de Eu Sunt, care este însăși conștiința. Este eternitatea din interiorul tău și acesta este unicul lucru pe care nu-l poți pierde.

Oricând are loc orice fel de pierdere importantă în viaţa ta – precum pierderea posesiunilor, a casei, a unei relaţii strânse sau pierderea reputaţiei, a serviciului sau a abilităţilor fizice – ceva în interiorul tău moare.

Te simţi diminuat în simţul a cine eşti tu, diminuat ca prezență. De asemenea, poate să apară şi o anumită dezorientare. “Fără asta…cine sunt eu?” Pierderea sau dizolvarea unei forme cu care te-ai identificat inconștient poate fi extrem de dureroasă. Ea lasă o gaură… un gol, ca să zicem aşa, în ţesătura existenţei tale.

Când se întâmplă acest lucru, nu nega sau ignora durerea sau tristeţea, nu nega ce simţi. Acceptă că este acolo. Păzeşte-te de tendinţa minţii de a construi o poveste în jurul acelei pierderi în care tu ai rolul de victimă.(…)

Fii conştient de ceea ce se află în spatele acestor emoţii precum şi în spatele poveştii construite de minte: acea gaură, acel spaţiu gol. Poţi înfrunta şi accepta acel straniu simţ al golului?

Dacă da, vei descoperi că nu mai este un loc înspăimântător. Vei fi chiar surprins să descoperi pacea care veghează asupra acestei clipe.

Oricând survine moartea, oricând o formă de viaţă se dizolvă, Dumnezeu, cel fără de formă şi nemanifestat, străluceşte prin deschizătura lăsată de forma dizolvată. De aceea cel mai sacru lucru în viaţă este moartea.

Faptul că tu eşti conştient şi poţi observa natura trecătoare a tuturor formelor, inclusiv a ta, nu înseamnă că există ceva în tine care nu este subiect al decăderii?

Când ai 20 de ani, eşti conştient de corpul tău ca fiind puternic şi viguros; 60 de ani mai târziu, eşti conştient de corpul tău ca fiind slăbit şi bătrân. Şi gândirea ta s-a schimbat probabil de când aveai 20 de ani, dar conștiința care ştie că trupul tău este tânăr sau bătrân, sau că gândirea ta s-a schimbat, ea nu a suferit nici o modificare.

Conştiința este eternul din tine. Este Viaţa Unică cea fără de formă. O poți pierde? Nu, deoarece tu eşti Ea..

Unii oameni devin profund împăcaţi şi aproape luminoşi chiar înainte să moară, ca şi cum ceva ar străluci prin forma care se dizolvă.

Uneori se întâmplă ca oameni foarte bolnavi sau bătrâni să devină aproape “transparenţi”, ca să zicem aşa, în ultimele câteva săptămâni, luni sau chiar ani ai vieţii lor.

Când te privesc, poţi vedea o lumină care străluceşte prin ochii lor. Nu mai există acolo suferinţa psihologică. Ei au capitulat şi astfel persoana, “eul” egotic creat de minte a fost deja dizolvat. Ei “au murit înainte să moară” şi au găsit pacea interioară profundă care este realizarea eternității care există în ei înşiși, în mine, în tine, pretutindeni. (…)

Moartea nu este o anomalie sau cel mai îngrozitor eveniment… ci este cel mai natural lucru din lume, inseparabil de şi la fel de natural precum celălalt pol al vieții– naşterea.

*** extrase din Liniștea Vorbește- autor Eckhart Tolle, ed. Curtea Veche.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 + 1 =