O binecuvântată invidie de “organul profesorului”


23 Apr 2015

Vă amintiți de momentele de la școală când simpla prezență a vreunui profesor, sau a unei profesoare, vă speria, sau poate din contră vă provoca fluturi în stomac?

Eu trăiesc azi o situație asemănătoare. Nu, nu sunt îndrăgostită dar am la facultate un profesor care mă inhibă pur și simplu. Îl respect enorm atât ca om, cât și munca sa academică, și culmea cu dânsul mi-am propus să mă pregătesc pentru examenul de licență, asta înainte să fiu conștientă cât de puternica mi-e inhibiția trezită de prezența sa.

Inițial am presupus că sursa inhibiției mele ar fi frica de o respingere ce avea în compoziție și un pic din nesiguranța cum că ideea mea de cercetare pentru care i-am solicitat ajutorul ar fi penibilă. Ei bine, presupunerea n-a rămas în picioare, iar după ce colaborarea noastră a început să prindă contur, sau mă rog, o direcție… inhibiția mea s-a accentuat, fapt ce n-a mai fost doar deranjant psihic, ci deja mă limita, inclusiv în acțiune și comportament în ceea ce privește efortul depus pentru studiu.

Ori eu sunt acel gen de student extrem de pasionat de ce învață, acel ucenic care niciodată nu termină de citit, de cercetat, adesea adorm desenând diferite regiuni ale creierului sau/și vreo idee freudiană ce o pătrund mai greu, și peste toate sunt foarte curioasă; așadar mi-e evident că am nevoie de energie să îmi ating țelul intelectual pe care mi l-am propus, nicidecum de limitări și obstacole.

Cât despre inhibiții, în special cele intelectuale și care privesc traseul meu de studiu (psihanaliză și neuropsihologie)… cine interacționează cu mine nu m-ar caracteriza în vecii vecilor ca o persoană cu inhibiții. Adevărul este că până să îmi conștientizez aceste limitări, nici eu n-aș fi zis vreodată despre mine că sunt inhibată intelectual. Oricum, în general, nu mă inhibă chiar așa oricine, indiferent de titlu ce-l are, funcția academică, sau whatever. Cu o excepție, se pare…

De fiecare dată când mă aflu în fața aceste excepții, ba mă fâstâcesc, mă bâlbâi, sau amuțesc de tot, iar dacă reușesc să verbalizez ceva spun în general prostii, și mă simt exact ca o gâscă retardă.

Psihanalitic…. am privit spre frica de castrare, conflictul inconștient al etapei oedipiene, care, în general, stă la baza inhibițiilor din sfera intelectului, dar și a sexualității. Bineînțeles că lucrurile s-au relaxat după ce m-am analizat în această direcție, implicit diferite blocaje intelectuale și sexuale (confirmându-se din nou teoria psihanalitică, la naiba). Dar ce să vezi, mare surpriză? Inhibiția mea față de profesor nu s-a relaxat deloc, iar recent tot ca o gâscă m-am simțit în fața dânsului, e drept una mai puțin retardă pentru că am reușit să tac nu să spun tâmpenii, și să îmi conștientizez și implicit să observ blocajul în timp ce era activ, să zic așa.

freud10

M-am reîntors cu analiza pe frica de castrare, de această dată și cu frustrarea că poate chiar sunt proastă și n-am înțeles nimic de prima oară când am analizat acest conflict și de aia nu s-a relaxat.

Din fericire mi s-a confirmat (din nou) că proastă nu sunt, doar încă neatentă (dar cică azi sunt varianta prelucrată, vorba unei colege). Cu alte cuvinte… nu vedeam cauza inhibiției, pentru că nu priveam atent în mine. Nu frica de castrare era cauza, oricum nu cauza nucleu a inhibiției, ci altă constelație psihică, susținută de conflicte inconștiente, definită în literatura de specialitate prin conceptul Invidia de Penis. Da, aceea invidie despre care a vorbit Freud încă de acum 100 de ani.

Să explic pe scurt: practic, inconștientul meu are un scop, iar pentru atingerea lui are nevoie de ceva, un organ. Acest ceva este în viața reală o anumită pregătire didactică, anumite cunoștințe pe care mi-am propus să le asimilez, care evident se oglindesc în preferința și atracția mea conștientă (trăită în realitate)  pentru anumite domenii de studiu. “Problema” a fost însă că mintea inconștientă a văzut că cineva, și anume profesorul, are exact acest ceva pe care eu azi doar sper să îl dobândesc, deci asta înseamnă că nu îl am, nu? Și uite cum s-a trezit demonul invidiei.

Știu că sună psychobullshit, dar pentru Sinele inconștient cunoașterea profesorului-penisul-organul au același sens/înțeles, și asta pentru că sufletul în teritoriul inconștient ia cuvintele ca și lucruri, nu ca simboluri. Logica, moralitatea din partea conștientă, nu guvernează Sinele inconștient.

În cazul meu nu frica de castrare (vrei penisul/copilul și actul sexual cu tata și mai în adâncime cu mama-si la fete- dar ți-e teamă de posibila pedeapsă pentru această dorință), teama că profesorul m-ar putea vătăma și mi-ar produce implicit durere și deficit … mi-a provocat inhibiția, ci invidia inconștientă pe organul său.

Ce ți-e și cu sufletul ăsta, nu? Din fericire o dată lucrurile înțelese și integrate în conștient, inhibițiile/limitările nu doar că se relaxează, se dizolvă (unele imediat, altele se scurg cumva și necesită un pic de timp, de conștientizări repetate, etc) dar se mai întâmplă un lucru minunat – inconștientul ce a devenit conștient, ceea ce practic mă bloca și mă ținea în loc, s-a transformat în sursă de energie și astfel vulnerabilitatea a devenit forță/putere– aș vrea să îmi asum eu vorba asta, dar la naiba… a zis-o Freud.

Ce ți-e și cu sufletul ăsta, nu?

Apropos, mă gândesc serios ca după ce o să închei primele stadii din formarea mea ca psiholog, să încep și o pregătire în medicină. Oare asta înseamnă că vreau un penis mai mare?

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 + 7 =