Câteva întrebări


29 Apr 2015

Ți-am pregătit o provocare, una ce este construită din câteva întrebări. Dacă te încumeți să răspunzi, te sfătuiesc să intri atât în poziția de subiect cât și în cea de observator care urmărește discursul celui care vorbește.

Așadar răspunde cu voce tare….

Cum este (a fost) să crești în familia ta? Cine a făcut (face) parte din familia ta? Care a fost (este) filosofia părinților tăi în ceea ce privește creșterea copiilor? Ce ți-a plăcut (îți place) sau nu ți-a plăcut (nu îți place) din educația pe care ai primit-o în familia ta. Ți-ai crește (îți crești) proprii copii într-un mod asemănător sau diferit.

Te-ai înțeles (te înțelegi) bine cu părinții și cu alți membri ai familiei tale? Cum se înțelegeau (se înțeleg) între ei membrii familiei tale? Cum s-au schimbat relațiile din familia ta de-a lungul timpului.

Dacă ai doi părinți care au fost (sunt) asemănările și diferențele dintre ei? Enumeră câteva cuvinte care descriu relația cu fiecare părinte în primii ani de viață.

Există vreo situație în care ai încercat să fii sau să nu fii ca vreunul dintre părinții tăi? Există alte persoane în viața ta care au jucat rolul de figuri parentale și de care te simți atașat? Dacă da răspunde la întrebările de mai sus raportându-te la respectiva persoană (sau persoane).

Îți amintești prima dată când ai fost separat de părinții tăi? Cum te-ai simțit și ce efect a avut evenimentul asupra ta și a părinților tăi.

Cum au reacționat (reacționează) părinții la comportamentul tău și ce modalități au folosit pentru a te educa?

Părinții tăi au folosit (folosesc) pedepse pentru a te educa? Cum au influențat aceste strategii de disciplinare dezvoltarea ta?

Te-ai simțit vreodată amenințat de părinții tăi? Te-ai simțit vreodată respins de ei? Ai mai trăit și alte experiențe pe care le-ai simțit copleșitoare? Care au fost acestea și cum simți că ți-au influențat viața? Simți că în prezent există vreo experiență trecută care încă mai joacă un rol important în viața ta?

Ai pierdut vreo persoană semnificativă din viața ta? Există vreo persoană semnificativă din viața ta care te-a părăsit? Ce impact au avut aceste pierderi asupra ta și a familiei tale? Cum te afectează aceste pierderi în prezent.

Cum comunicau (comunică) părinții cu tine atunci când erai (ești) fericit sau entuziasmat? Ce se întâmpla atunci când te simțeai nefericit, trist sau erai bolnav? Părinții tăi răspundeau (răspund) după aceleași tipare emoționale de conexiune atunci când emoțiile tale erau (sunt) puternice? Cum comunici cu ceilalți atunci când emoțiile tale sunt foarte puternice?

Există (au existat) relații sau locuri către care să te poți (puteai) îndrepta, și în care să te simți sprijinit în momentele dificile? Au existat astfel de locuri sigure atunci când erai copil?

Cum simți că te afectează (te-au afectat) sursele de siguranță din viața ta?

Te simți (te-ai simțit) văzut, în siguranță și alinat de părinții tăi?

Cum te sprijineau (te sprijină) părinții să explorezi mediul înconjurător în lipsa lor sau atunci când te aflai în afara casei?

Cum sunt (erau) interesele pe care părinții tăi le sprijină? Când erai copil te simțeai în siguranță să explorezi lumea?

Cum este relația ta cu părinții în prezent? De ce crezi că părinții tăi se poartă (se purtau) așa cum o fac (o făceau)? Încerci să eviți anumite lucruri care urmare a modului în care părinții se poartă (se purtau) cu tine?

În timp ce reflectezi la aceste experiențe, cum crezi că influențează acestea modurile în care relaționezi cu ceilalți?

Ce influență crezi că au avut toate lucrurile pe care le-am explorat până acum asupra personalității tale din prezent? Cum ai ajuns cine ești acum? Ce așteptări ai de la tine în relațiile viitoare?

mb1

Cum te-ai simțit răspunzând la aceste întrebări? De multe ori poate fi extenuant să reflectezi asupra lor. Uneori ceea ce descoperi este surprinzător sau poate chiar șocant. Alteori știi deja răspunsul și nu se întâmplă mare lucru.

Acum este important însă să-ți analizezi discursul, și-ți vei identifica trăsăturile modelului tău de atașament, adică a felului în care oferi și accepți iubire, modul în care o trăiești. Înainte să intrăm în detalii despre ce anume trebuie să urmărești în discurs, și cum să îl interpretezi, dă-mi voie să reamintesc că…

Experiențele din prima copilărie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru- și sunt deci, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară. Relațiile pe care le avem cu părinții și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină în modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma.

Conectarea cu ceilalți, relațiile noastre iau multe forme. Legăturile importante cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc se numesc relații de atașament.

Purtăm în noi, mai departe, câteva relații de atașament în ceea ce poartă numele de modele de atașament. Termenul model se referă, în linii mari, la schema mentală modelată de tipare de stimulare a creierului, pe care o construim de-a lungul experiențelor noastre și prin care generăm o schemă ce ne permite să anticipăm ceea ce urmează să se întâmple, cum trebuie să reacționăm, ce emoții urmează să avem și cum urmează să ne raportăm la percepțiile noastre. Modelele influențează adesea fără știrea noastră percepțiile și modurile de a fi în lume.

Un model de atașament este, practic, modul în care creierul își amintește relațiile de atașament pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem și calea prin care ne-am adaptat la aceste experiențe formatoare. Modelele pe care le purtăm în mintea noastră influențează foarte puternic modul în care ne simțim, gândim, ne comportăm și relaționăm cu prietenii, cu profesorii, și mai târziu, cu partenerii romantici. (…)

Modelele noastre de atașament se activează în situații specifice, care se aseamănă cu o anumită relație de atașament din trecut, conturând modul în care vom interacționa în momentul prezent.

minte

Să revenim acum asupra discursului, și cum se interpretează felul în care îți amintești aspecte legate de copilăria ta și îngrijirea parentală primită.

Dan Siegel scrie în Vâltoarea Minții analiza narativă, analiza discursului urmărește modul în care o persoană comunică în timp ce răspunde întrebărilor din testare, urmărind existența unei coordonari între funcțiile celor două emisfere cerebrale, sau lipsa acestei coordonări..Cercetările de pâna acum, ce au inclus peste 10.000 de subiecți investigați cu acest instrument, au stabilit că felul în care se construiește narațiunea diferă la persoanele securizante de cele nesecurizante.

Reflecția autobiografică este modul în care privim în interior spre sensurile și evenimentele trăite în viața personală. Autoreflecția personală în cortex este un proces care recurge la schemele autobiografice din zona corticală, care se formează predominant în emisfera dreaptă.

Și reacțiile noastre viscerale și senzațiile simțite în inimă- semnalele ce pornesc din zona intestinelor și a circuitelor neutre din jurul inimii- pornesc și ajung în mare parte în emisfera dreaptă a creierului. (…) Deși emisferele cerebrale funcționează de obicei împreună, ele dețin funcții diferențiate. Aceste funcții nu afectează atât de mult ceea ce facem, cât percepția asupra lumii și rolurile pe care ni le asumăm în lume…

Emisfera stângă a cortexului este responsabilă pentru funcțiile limbajului, logicii, gândirii liniare și literale și ne ajută atunci când ne creăm liste. (…) Multiple studii sugerează și că acțiunile concrete sunt dominante pe emisfera stângă, în timp ce amintirile scenelor autobiografice depind de emisfera dreaptă. (…) Emisfera dreaptă a cortexului nu este doar sursa principală a cunoașterii noastre autobiografice, ci este și responsabilă cu primirea de semnale directe de la zona inferioară subcorticală, în completarea semnalelor primite din întreg corpul.

Emisfera dreaptă este considerată mai «emoțională» deoarece semnalele subcorticale și corporale ne conturează viața emoțională mai direct și probabil mai spontan și cu mai multă intensitate. Emisfera dreaptă a cortexului creează o imagine completă a interiorului corpului nostru, însă emisfera stângă deține alte funcții. (…) Putem observa cât de diferite sunt cele două emisfere în ceea privește modurile prin care ne direcționează atenția și ne ajută să ne plasăm în lume. Vom vedea în continuare că ele diferă și prin alte moduri fundamentale. Atunci când se activează zona frontală din emisfera stângă a creierului, se creează o «stare de apropiere» care ne oferă capacitatea de a ieși în lume și a face față provocărilor. Dimpotrivă, emisfera dreaptă are zone care creează un răspuns de retragere în fața lucrurilor noi. Această perspectivă coincide cu ceea ce unele persoane rezumă astfel: stânga privește în afară către lume, în timp ce dreapta privește înăuntru, spre sine și ceilalți. (…) Emisfera stângă nu este specializată doar pentru a se folosi de limbaj, ci și pentru a urma «regulile de prezență socială»- moduri confirmate cultural prin care ni se cere să comunicăm. (…)

Și emisfera dreaptă a cortexului comunică, însă ea este specializată în comunicarea nonverbală. (…) Ea urmărește semnalele pe care cortexul stâng le enumeră într-un mod logic, liniar, literal și lingvistic, astfel: contact vizual; expresiile vocii; tonul vocii; postură; gesturile și atingerile; sincronizarea semnalelor; intesitatea semnalelor;

În narațiunile noastre, emisfera stângă a creierului este considerată motorul care spune povestea. Însă comorile autobiografice aparțin emisferei drepte. Narațiunea coerentă, specifică securității se reflectă în modul în care stânga și dreapta sunt diferențiate cât mai bine, pentru ca apoi să se conecteze. (…) Când două emisfere nu funcționează coordonat, una dintre ele devine excesiv dominantă în absența celeilalte, deoarece emisferele creierului se echilibrează reciproc.

comunitatea

Title

Cum se interpretează narațiunea?

Tiparul Ambivalent-Narațiunea ambivalentă este caracterizată printr-o avalanșă de detalii autobiografice care nu au nici o legătură directă cu întrebarea pusă. Intruziunea imaginilor și a emoțiilor este caracterizată de un exces de activitate în emisfera dreaptă, în lipsa echilibrării cu emisfera stângă, care se ocupă cu urmărirea activității limbajului. Se consideră că emisfera stângă este sursa impulsului narativ, pentru că folosește cuvinte într-un mod liniar, logic, care explică evenimentele prin relația cauză-efect. Însă, atunci când evenimentele sunt de natură autobiografică, emisfera stângă are nevoie de colaborarea cu emisfera dreaptă pentru a împleti o poveste coerentă. În cazul narațiunilor de atașament ambivalent, este ca și cum partea dreaptă copleșește capacitatea părții stângi de a răspunde la întrebări.

Tiparul sigur– Securizanții au un discurs coerent și asupra părților bune cât și cele rele întâmplate în copilărie (un exemplu este discursul rezilientului- înțeleg că am trecut printr-o traumă dar asta mi-a dat forță să devin ce sunt). Chiar și puși în fața unor amintiri înfricoșătoare o narațiune securizantă dezvăluie calitatea persoanei pentru orice apare în interviu. Starea de prezență este o caracteristică distinctivă a discursului securizantului. Se observă atât în modul în care se conectează cu ceilalți cât și în istorisirea propriei vieți. Această prezență, deschidere, vine acompaniată cu coerența narativă.

Tiparul Evitant- Evitantul are un discurs total diferit prezentând o deconectare față de evenimentele trăite în copilărie. Caracteristica distinctivă a narațiunilor evitante este că persoanele insistă că nu-și aduc aminte prea multe despre copilărie, dar sunt convinse că acea perioadă nu i-a influențat. Se observă o incoerență în discurs. În primul rând, dacă nu mai știi de ceva, nu-ți mai amintești, de unde știi că nu te-a afectat? Adulții cu asemenea narațiuni au o stare mentală de respingere… și par să evite să dea importantă relațiilor din viețile lor. Evitarea pare să se bazeze pe starea emisferei stângi de a fi în lume, ca mod de adaptare la o viață emoțională deconectată. Așa se explică descoperirea lipsei de amintiri autobiografice în narațiuni și tendința de a insista că relațiile nu au nici o importanță.

Tiparul Dezorganizat În narațiunea dezorganizată răspunsurile devin dezorganizate și dezorientate. Dezorientarea are loc, de obicei, atunci când apare problema pierderii și a amenințării (în narațiune discursul subiectului trece dezorientat prin trecut, prezent, se combină dezorganizat cele două timpuri, se vorbește de persoane pierdute ca și cum ar fi încă in viață, de traume ca și cum ar fi încă actuale, etc) (…) Semnalele pot să fie subtile sau evidente, însă dezvăluie o funcție neintegrată a creierului. Emisfera stângă încearcă să spună povestea, dar devine dezorientată și pierde subiectul sau orientarea temporală (mediată de cortexul prefrontal care utilizează atât stânga cât și dreapta, iar trecutul și prezentul se amestecă.)

Este posibil ca forme brute ale unor așa-numite «amintiri implicite» -aflate în teritoriul subconștient al minții- să invadeze conștiința cu senzații ale corpului, emoții, imagini, și chiar impulsuri comportamentale pe care le simțim ca și cum s-ar petrece în prezent. (…) Starea neintegrată are de obicei loc atunci când narațiunea se concetrează pe pierdere sau traumă. În astfel de momente, persoana manifestă blocaje, de-a lungul mai multor sisteme, întrerupând inclusiv colaborarea dintre emisfera stângă și cea dreaptă, și pierzând legătura cu straturile memoriei, coordonarea prefrontală și echilibrul. În termeni specifici, fenomenul poartă numele de «traumă nesoluționată sau dezorganizare cauzată de pierdere», însă noi o vom numi simplu un model de atașament dezorganizat.

***extrase din cartea Vâltoarea Minții- autor dr. Dan Siegel (ed. Herald)

***stilul de atașament este un subiect abordat și în textele:

-Nevoia de iubire, protecție, confort (inclusiv atașamentul la adulți)

-Lecție de atașament cu dr. Dan Siegel

mother-and-child-holding-hands-1

În încheiere repet pe scurt că- Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a fost primul care a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

În fapt, nevoia de a fi lângă cineva special este atât de importantă încât creierul nostru are un mecanism biologic specific, responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Acest mecanism numit sistem de ataşament constă în emoţii şi comportamente care ne certifică că suntem în siguranţă şi protejaţi atunci când suntem aproape de cei iubiţi. Mecanismul explică de ce un copil separat de mama lui devine agitat, plânge incontrolabil… până în momentul în care restabileşte legătura cu ea.

De ce este benefic să-ți cunoști stilul de atașament, atât în relația de cuplu cât și ca părinte…. îți spun în articolul următor prin cuvintele specialiștilor Amir Levine și Dan Siegel.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 5 =