O bază de siguranță (Atașamentul la copil- Dan Siegel)

14 May 2015

Când vin pe lume.. supraviețuirea bebelușilor depinde total de părinții lor. De cele mai multe ori, mama este cea care asigură inițial hrana și confortul noului născut și cea față de care acesta dezvoltă un atașament primar. (…)

Bebelușul și mama experimentează o legătură intimă care dă copilului un sentiment de securitate. Senzația de bunăstare ce provine din experiența previzibilă și repetată a îngrijirii creează ceea ce cercetătorul John Bowlby, un pioner în studiul teoriei atașamentului, a numit “o bază sigură”. Acest model intern al siguranței permite copiilor să se dezvolte optim și să exploreze lumea din jurul lor. (…)

Cercetările în domeniul atașamentului reliefează importanța relației părinte-copil în modelarea interacțiunilor pe care copiii le au cu alți copii, sentimentul de securitate pe care îl au în explorarea lumii, rezistența lor la stres, capacitatea de a-și echilibra emoțiile, cea de a avea o poveste coerentă care dă sens vieții lor și cea de a forma relații interpersonale semnificative în viitor.

Atașamentul așează temelia modului în care un copil abordează lumea, iar un atașament sănătos în primii ani de viață pune la dispoziție o bază sigură pornind de la care copiii pot învăța despre ei înșiși și despre alții.

Personalitatea unui individ se dezvoltă prin jocul dintre caracteristicile înnăscute și constitutive de temperament ale copilului și experiențele care survin în viața respectivului copil pe măsură ce se dezvoltă în sânul familiei. (…) Controversa natură (genele) contra cultură-mediu (experiența) este înșelătoare, căci natura necesită să fie cultivată în vederea dezvoltării optime a copilului. Genele și experiența interacționează reciproc pentru a modela cine suntem.

bebe1

Atașamentul se referă la un aspect foarte important al forțelor care modelează dezvoltarea copilului. Bebelușul uman este una dintre cele mai imature progenituri, având un creier care este destul de nedezvoltat, în comparație cu gradul de complexitate pe care îl va atinge la maturitate. De asemenea, în calitate de ființe umane, noi suntem prin excelență sociali; creierele noastre sunt structurate pentru a fi în relație cu alți oameni într-un mod care modelează funcționarea și dezvoltarea creierului. Experiențele de atașament reprezintă astfel un factor central în determinarea dezvoltării noastre.

Title

Atașamentele sigure

Se presupune că atașamentele sigure survin când copiii au parte de o comunicare substanțială, conjugată, aliniată emoțional cu părinții sau cu un alt îngrijitor primar. Relațiile care oferă conjugare, mai ales în perioadele de stres emoțional, dăruiesc copiilor experiențe repetate în care se simt conectați, înțeleși și protejați… se simt văzuți, reconfortați și în siguranță. (…) În multe privințe, această siguranță le dăruiește puterea de a părăsi refugiul sigur al căminului părintesc și de a explora lumea, folosindu-se de noi, părinții, ca de o rampă solidă de lansare.

O modalitate de a înțelege cum se creează atașamentul sigur prin comunicare este a cerceta ceea ce numim ABC-ul procesului de atașament: aliniere (attunement), echilibru (balance) și coerență (coherence)

Aliniere– acordarea stării dvs. lăuntrice cu cea a copiilor dvs… realizată adesea prin schimbul conjugat de semnale nonverbale

Echilibrul– Copiii dvs. dobândesc echilibrul emoțional, mental și corporal prin alinierea stării lor mentale cu a dvs.

Coerență– sentimentul de integrare pe care copiii îl dobândesc prin intermediul relației cu dvs., în care ei sunt capabili să se simtă atât integrați în interiorul lor, cât și conectați interpersonal cu ceilalți.

Când răspunsul inițial al părintelui este aliniat la propriul copil, acesta se simte înțeles și în conectare cu părintele. Comunicarea acordată oferă copilului capacitatea de a dobândi echilibrul lăuntric și îl ajută să-și controleze stările corporale, iar mai târziu emoțiile și stările sufletești într-o manieră flexibilă și echilibrată. Aceste experiențe ale conexiunilor acordate și echilibrul pe care îl înlesnesc permit copilului să dobândească o anumită coerență în propria sa minte.

Atașamentul este un sistem înnăscut al creierului care s-a dezvoltat în scopul de a menține copilul în siguranță. Sistemul permite copilului…

a) să caute proximitatea părintelui

b) să meargă la părinte în momentele de suferință pentru alinare, ca sursă de refugiu sigur

c) să internalizeze relația cu părintele ca un model lăuntric al unei baze sigure.

Sentimentul de securitate se clădește pe baza experiențelor repetate de conectare conjugată cu figura care constituie obiectul atașamentului. Impactul acestor experiențe este acela de a oferi copiilor o percepție lăuntrică a bunăstării care le permite să iasă în lume pentru a explora și a face noi conexiuni cu alții.

Avem nevoie să fim văzuți, susținuți și alinați pentru a ne simți în siguranță. Să fim văzuți înseamnă că viața noastră mentală interioară este percepută dincolo de comportamentul exterior. Persoana în grija căruia ne aflăm ne aude plânsul, își dă seama care ne este nevoia și apoi ne împlinește acea nevoie. A fi în siguranță înseamnă că suntem protejați de pericole și nu speriați de persoana care are grijă de noi. A fi alinat, înseamnă că, atunci când suferim, răspunsul îngrijitorului ne face să ne simțim mai bine. Când avem nevoie de mângâiere suntem îmbrățișați. Iar toate acestea- a fi văzut, a fi în siguranță, susținut și a fi alinat de fiecare dată când e nevoie- ne oferă un sentiment complet de securitate cu părintele.

Părintele trebuie să vadă și să înțeleagă viața interioară a copilului, cogniția, emoțiile, ferestrele de percepție, nu doar comportamentul. Siguranța este obligația primară a fiecărui părinte.

Mother Reading  Book Baby In Bed Before Going To Sleep

Title

Atașamentele nesigure

Evitare și Ambivalență– Atașamentele nesigure apar în câteva forme specifice și provin din episoade repetate de comunicare nealiniată și neconjugată. Când, în mod repetat, părintele nu este disponibil și respinge copilul, acesta devine atașat evitant, cu alte cuvinte, copilul se adaptează situației evitând apropierea și conectarea emoțională cu părintele. Deseori, comunicarea cuplurilor părinte-copil are un ton inconsistent. Adesea, în situațiile de acest gen sunt implicați părinți care au crescut la rândul lor într-un deșert emoțional…

Un copil atașat ambivalent resimte comunicarea părintelui ca lipsită de consistență și uneori intruzivă. Copilul nu poate conta pe părinte pentru conjugare și conectare. Când copiii au parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură din partea propriilor părinți, ei dezvoltă o tendință spre anxietate și nesiguranță… nefiind siguri dacă pot conta pe părinți, neștiind la ce să se aștepte. Această ambivalență… se va exprima mai departe în interacțiunea copilului cu contextul social mai amplu al lumii. (…)

Modalitatea în care reușim să ne adaptăm la atașamentele primare din familiile noastre de origine ne organizează mintea, făcându-ne să abordăm relațiile sociale într-o manieră specifică, manieră ce este aplicată ulterior în afara familiei.

Folosirea vechilor adaptări în situații noi, cu profesorii, prietenii, apoi în relațiile cu partenerii de viață recreează experiențe care întăresc vechile noastre modele de adaptare. Ajungem în situația de a crede cu tărie că, de exemplu, lumea este un loc sterp din punct de vedere emoțional (evitare) sau unul pe care nu te poți baza din acest punct de vedere, unul care debordează de incertitudine (ambivalență).

beb

Dezorganizare- Când nevoia de atașament a copiilor nu este satisfăcută, iar comportamentul părinților lor este o sursă de confuzie sau/și teroare, ei pot dezvolta un atașament dezorganizat. Copiii cu atașament dezorganizat au repetate experiențe de comunicare în care comportamentul părintelui este excesiv, înspăimântător sau haotic.

Când părintele este o sursă de îngrijorare sau confuzie, copilul se află într-un paradox biologic. Sistemul biologic de atașament este construit pentru a motiva copilul să caute proximitatea, să se apropie de părinte în momentele de suferință pentru a fi reconfortat și protejat. Dar în această situație copilul este “consternat”, deoarece există instinctul de a se întoarce tocmai către sursa de teroare de care el/ea încearcă să scape. Iată ceea ce Mary Main și Erik Hesse, cercetători în domeniul atașamentului, au numit “frica fără soluție”. Este o dilemă de nerezolvat pentru copil, care nu poate găsi nici o modalitate de a înțelege situația sau de a dezvolta o adaptare coerentă. Singurul răspuns al sistemului de atașament este să devină destructurat și haotic.

Atașamentul cu un nivel mare de dezorganizare este întâlnit în special la copiii care au fost abuzați de proprii părinți. (…) Abuzul fracturează relația dintre copil și părinte, produce  o situație imposibilă pentru mintea copilului, prin fragmentarea sentimentului de sine. (…) Atașamentul dezorganizat este prezent și în familiile unde, deși nu există abuzuri fizice, copilul are parte de experiențe repetate în care comportamentul părintelui este înspăimântător sau derutant pentru el.. Părinții care manifestă în repetate rânduri accese de furie de exemplu față de copiii lor (sau în fața acestora)… pot produce o stare de alarmă în copil, care duce la un atașament dezorganizat.

Paradoxul că părintele tău îți creează o stare de derută și spaimă care te face să cauți alinare chiar la sursa fricii tale, duce la o situație fără ieșire. În timp experiențele destructurate afectează capacitatea copilului de a integra acele funcții mentale care îi permit să-și controleze emoțiile și să facă față stresului.

*** extrase din – Parenting From the Inside Out- autori dr. Dan J. Siegel și Mary Hartzell (Parentaj Sensibil și Inteligent, ed. Herald); Brainstorm– autor dr. Daniel J. Siegel (Vâltoarea Minții, ed. Herald)

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 + 5 =