Două mase artificiale-armata și biserica (analiză de Sigmund Freud)


03 Jan 2018

Biserica și armata sunt mase artificiale, căci coeziunea lor este menținută de o anumită constrângere exterioară care se opune totodată modificării structurii lor. De obicei faci parte dintr-o astfel de mulțime fără a fi întrebat în prealabil dacă dorești sau nu acest lucru. Încercarea de a o părăsi este cel mai adesea pedepsită sever sau subordonată anumitor condiții bine determinate. (…)

În cadrul bisericii (Biserica Creștină luată ca exemplu) și al armatei, oricât de mult diferă între ele aceste tipuri de mase, domnește aceeași iluzie: aceea a prezenței unui conducător (Hristos și respectiv comandantul militar) care îi iubește în mod egal pe toți oamenii respectivei comunități. Totul depinde de această iluzie, dacă ea ar dispărea, biserica precum și armata s-ar descompune, în măsura în care constrângerea exterioară ar permite acest lucru. (…) În raport cu indivizii care compun comunitatea credincioșilor, Hristos apare ca un frate mai mare, blând și binevoitor, ce suplinește prezența tatălui. Toate exigențele adresate indivizilor decurg din această dragoste a sa față de toți. Biserica prezintă astfel o trăsătură democratică, deoarece înainte lui Iisus toți suntem egali, revenindu-le o părticică egală din iubirea sa. Nu fără un temei profund se accentuează analogia dintre comunitatea creștină și familie, credincioșii spunându-și frați întru Hristos…

La fel stau lucrurile șă în cadrul armatei: comandantul îi iubește în mod egal pe toți soldații, aidoma unui tată, ceea ce creează camaraderie dintre ei. Armata se deosebește însă structural de biserică, ea constând dintr-o ierarhie de astfel de mase: fiecare căpitan este comandant și în același timp tată pentru compania sa, după cum fiecare subofițer este comandant și tată pentru plutonul său.. Desigur o ierarhie similară întâlnim și în cadrul bisericii, numai că aici ea nu joacă același rol economic: lui Hristos i se atribuie în mod firesc mult mai multă cunoaștere și grijă față de credincioși, decât i se poate atribui unui comandant care nu este totuși decât un om. (…)

Notăm așadar că în cadrul acestor două mase artificiale, biserica și armata, fiecare individ este atașat libidinal, pe de o parte de conducător (Hristos, comandant), pe de altă parte de ceilalți membri care compun respectiva comunitate. (…)

Neglijarea acestui factor libidinal din armată de exemplu, chiar dacă el nu este singurul eficient, nu reprezintă doar o lipsă teoretică, ea creează un pericol practic. Militarismul prusac, la fel de străin de psihologie ca și știința germană, a resimțit consecințele acestei erori în cursul marelui război mondial. Nevrozele de război care au fărâmițat armata germană au fost explicate în cea mai mare parte ca un protest al individului împotriva rolului care îi revenea în armată și, conform studiilor lui E.Simel, putem afirma că printre cauzele acestor îmbolnăviri se numără în primul rând lipsa totală de afecțiune cu care comandanții își tratau subalternii. (…)

Încă o dovadă a faptului că esența unei mase constă în legăturile libidinale existente în interiorul ei o aflăm în fenomenul panicii, care poate fi observat cel mai bine în cadrul maselor militare. Panica se declanșează atunci când masa respectivă începe să se dezagregheze. Într-un astfel de moment nici ordinul comandantului nu mai este ascultat, fiecare îngrijindu-se numai de sine, fără să-i pese de ceilalți. Legăturile reciproce se rup și se degajă o teamă imensă, inexplicabilă (…) Nu poate fi invocat nici măcar argumentul adus de gravitatea pericolului, deoarece aceeași armată cuprinsă acum de panică a înfruntat în mod ireproșabil altă dată pericole la fel de mari, ba chiar și mai mari; ceea ce caracterizează panica este tocmai faptul că ea nu se află în raport de proporționalitate cu pericolul, ci izbugnește adesea din cauze insignifiante. Dacă individul cuprins de angoasă și de panică nu se gândește decât la sine însuși, înseamnă că s-a produs o ruptură a legăturilor afective care până atunci au atenuat pericolul în ochii săi. În acest moment el are senzația că este singur în fața pericolului și de aceea îl supraapreciază.

Modul său de comportare ne face să credem că angoasa și panica presupun slăbirea structurii libidinale a mulțimii, că teama ce-l cuprinde pe individ este reacția, urmare acestei destinderi și nu invers; opinia inversă după care teama de pericol ar cauza distrugerea legăturilor libidinale ale mulțimii este deci eronată. Aceste observații nu contrazic câtuși de puțin afirmația după care prin inducție (contagiune) teama ar lua proporții extraordinare la scara masei. Concepția lui McDougall este justă în cazul în care este vorba de un pericol într-adevăr mare și de o mulțime ale cărei legături afective nu sunt puternice, situație întâlnită de pildă atunci când într-o sală de teatru sau într-un local izbugnește un incendiu. (…) Nu trebuie să ne așteptăm ca termenul de “panică” să fie definit clar și univoc. Uneori el este folosit pentru a desemna orice angoasă colectivă, alteori chiar angoasa individuală dacă ea depășește o anumită măsură, dar adeseori acest termen pare să fie rezervat situației în care angoasa apărută nu era justificată de împrejurări. (…)

Descriind panica, așa cum face McDougall, ca una dintre cele mai clare manifestări de group mind, ajungem la situația paradoxală că sufletul masei s-ar anula chiar în momentul în care își manifestă trăsătura sa cea mai caracteristică. Este în afara oricărei îndoieli că panica semnifică dezagregarea masei și are drept consecință dispariția oricărei legături dintre membrii săi.

Cazul tipic pentru izbugnirea panicii este asemănător celui descris de Nestroy în parodia dramei lui Hebbel despre Judith și Holofern. La un moment dat, în această parodie apare un luptător care strigă: comandantul și-a pierdut capul– și de îndată toți asirienii o iau la fugă. Deși pericolul a rămas același, pierderea comandantului într-un sens oarecare, faptul că e crezut dispărut, că nu mai sosesc vești de la el face să izbugnească panica. Odată cu legăturile cu conducătorul dispar de obicei și legăturile afective reciproce dintre indivizii ce compun masa. Aceasta se pulverizează ca o sticluță bologneză căreia i s-a spart vârful.

Dezagregarea unei mulțimi religioase este însă mai greu de observat. De curând mi-a căzut în mână un roman englezesc care provine din mediile catolice și care mi-a fost recomandat de episcopul de Londra. Romanul poartă titlul When it was dark și descrie cu mult talent și, după părerea mea realism, o astfel de eventualitate precum și urmările ei. Romanul relatează următoarea acțiune ce s-ar desfășura în timpurile noastre: o conspirație pusă la cale de dușmanii lui Hristos și a credinței creștine pretinde a fi reușit să descopere la Ierusalim un cavou cu o inscripție prin care Iosif din Arimateea mărturisește că, din motive de pietate, a treia zi după înmormântarea lui Iisus a ridicat pe ascuns corpul acestuia din mormânt și l-a depus în acel cavou. În urma acestei descoperiri arheologice s-ar produce ruinarea credinței în învierea lui Hristos și în natura sa divină, zguduirea culturii europene și creșterea extraordinară a violențelor și crimelor până în momentul în care complotul falsificatorilor este dezvăluit.

Ceea ce se manifestă cu pregnanță în cazul acestei imaginate dezagregări a comunității religioase nu este teama, pentru care lipsește orice pretext, ci sunt pornirile fără scrupule și ostile față de alte persoane, impulsuri care până atunci nu au putut apărea datorită iubirii egale a lui Hristos pentru toți. În afara acestei legături se află însă chiar în împărăția lui Hristos acei indivizi care nu se bucură de iubirea sa. Iată de ce o religie, chiar dacă se numește religia iubirii trebuie să fie dură pe alocuri și lipsită de înțelegere pentru cei care nu o împărtășesc. În fond orice religie este o religie a iubirii pentru cei care o îmbrățisează, dar fiecăruia îi este imanentă intoleranța față de cei ce nu o adoptă. Orice prejudiciu, fie el chiar personal, pe care credinciosul l-ar aduce unui astfel de om nu trebuie să fie reproșat; necredincioșilor și indiferenților le este pur și simplu psihic mult mai ușor să se arate străini de astfel de sentimente.

Dacă această intoleranță nu se manifestă azi cu atâta violență și cruzime ca în secolele trecute, de aici nu trebuie să conchidem că a avut loc o îndulcire a moravurilor oamenilor. Mai curând cauza trebuie căutată în slăbirea incontestabilă a sentimentelor religioase și a legăturilor libidinale dependente de ele. În cazul în care o altă formațiune colectivă ia locul comunității religioase vom vedea de îndată că ea manifestă față de cei care au rămas în afara ei aceeași intoleranță care caracterizează luptele religioase; de asemenea dacă diferențele între diverse concepții știintifice ar avea în mase un ecou asemănător, am vedea apărând aceeași atitudine, din aceleași motive.

*** extrase din Studii despre Societate și Religie– autor Sigmund Freud- Opere Esențiale, Volum 9, Editura Trei.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 6 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.