O invitație de Friedrich Nietzsche. Pentru toți și niciunul


01 Jul 2018

Când Zarathustra a împlinit treizeci de ani, şi-a părăsit ţinutul său natal şi lacul lui şi s-a suit la munte. Acolo, bucurându-se de spiritul şi de singurătatea sa, a petrecut vreme de zece ani şi nu i s-au părut povară. Până la urmă însă s-a schimbat ceva în el, şi într-o dimineaţă, sculându-se în rând cu zorile, a păşit în faţa soarelui, grăind aşa:

„Tu, astru mare, oare ce-ar rămâne din fericirea ta, dacă nu ne-ai avea pe noi aceştia, pe care-i luminezi? De zece ani tot sui mereu spre grota mea; tu te-ai dezgustat demult, şi de lumina şi de drumul tău, dacă eu însumi n-aş fi fost aici, cu vulturul meu şi cu şarpele meu.

Dar noi te-am aşteptat în fiecare dimineaţă, ţi-am luat prisosul şi-ţi aducem mulţumire pentru el.

Iată! Sătul sunt de înţelepciunea mea, ca o albină care a adunat prea multă miere şi simt nevoia unor mâini care cerşesc.

Aş vrea să dăruiesc şi să împart, până ce înţelepţii lumii or să se bucure din nou de nebunia lor, iar cei săraci de bogăţia lor.

De aceea, trebuie să cobor: aşa cum faci şi tu spre seară, când te scufunzi în spatele mării, ca să împrăştii lumii subterane lumina ta, tu, astru mare, nespus de bogat!

Eu, ca şi tine, trebuie să apun, cum zic adesea oamenii aceia, spre care simt nevoia să cobor… binecuvântează-mă, ochi liniştit, tu care poţi privi fără invidie chiar fericirea cea peste măsură!
Cupa, ce stă să se reverse binecuvântează-mi-o, ca apa ei de aur să ţâşnească, împrăştiindu-ţi pretutindeni licărul de voluptate!
Priveşte! Această cupă vrea din nou să fie goală, iar Zarathustra jinduie din nou să fie om.”

În felul acesta a început apusul lui Zarathustra.

Când Zarathustra ajunse la oraşul cel mai apropiat, care se întindea lângă păduri, găsi mulţime de popor ce se adunase-n piaţă, căci li se anunţase că o să vadă un dansator pe funie. Iar Zarathustra se adresă aşa către popor:
Vin să vă-nvăţ ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit. Voi ce-aţi făcut, pentru a-l depăşi?

supra9

Toate fiinţele de până acuma au creat ceva ce stă deasupra lor, vreţi voi să fiţi refluxul acestei uriaşe revărsări şi preferaţi să vă întoarceţi printre fiare, decât să-l depăşiţi pe om?
Ce e maimuţa pentru om? Doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Aşa trebuie să fie şi omul pentru Supraom, doar o batjocură sau o ruşine dureroasă.
Voi aţi parcurs distanţa de la vierme până la om şi multe în voi sunt încă vierme. Cândva aţi fost maimuţe şi chiar şi azi un om păstrează din maimuţă mai mult ca o maimuţă oarecare. Dar chiar şi cel mai înţelept dintre voi dilemă e, şi corcitură între plantă şi fantomă. Oare vă-ndemn eu să deveniţi doar plantă sau fantomă?
Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul! Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa, sens al pământului să fie Supraomul!…
… o fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământului şi nu mai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti! Otrăvitori sunt ei, fie c-o ştiu sau nu.

Sunt hulitori ai vieţii, intoxicaţi la rândul lor şi muribunzi, de care i-e lehamite pământului; pot să dispară aşadar!
Odinioară, să-l hulești pe Dumnezeu era cea mai cumplită blasfemie, dar Dumnezeu e mort acum şi morţi, asemeni lui, blasfematorii. Cea mai îngrozitoare blasfemie e azi să blasfemezi pământul, iar măruntaielor misterului să le acorzi mai multă atenţie ca sensului pământului! Odinioară, sufletul privea spre corp plin de dispreţ, atunci, acest dispreţ era lucrul suprem; el, sufletul, voia un corp lihnit, famelic, slab. În felul acesta se gândea să scape de el şi de pământ. O, sufletul acesta, chiar el era lihnit, famelic, slab: cruzimea era voluptatea acestui suflet!

Dar voi, spuneţi, fraţi ai mei: ce zice corpul vostru despre sufletul vostru? Sufletul vostru, oare nu-i el mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă?
Ce-i drept, murdar torent e omul. Şi trebuie să fii într-adevăr o mare, să sorbi asemenea torent de murdărie, şi totuşi să rămâi curat.

Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul: el este-această mare, dispreţul vostru uriaş se pierde-n ea.

Ce poate fi mai însemnat în viaţa voastră? E ora marelui dispreţ. Ora în care vă scârbiţi chiar şi de fericirea voastră, de raţiunea şi virtutea voastră.

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de fericirea mea! Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă. O, fericirea mea, ce trebuie să-mi fie chiar temei al existenţei!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de raţiunea mea! Râvneşte ea după ştiinţă, ca leul după hrana lui? Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de virtutea mea? încă nu m-a făcut să fiu nebun! O, sunt sătul de binele ca şi de răul meu! Toate sunt doar mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de dreptatea mea? încă nu văd că aş fi ajuns jăratic şi cărbune. Dar omul drept este jăratic şi cărbune!”
Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de mila mea? Oare nu mila este crucea pe care-i ţintuit în cuie cel ce iubeşte oamenii? Dar mila mea nu-i nici o răstignire.”
V-aţi spus deja aceste lucruri? Strigatu-le-aţi până acum? Vai, dacă v-aş fi auzit strigând!
O, nu păcatul vostru — îndestularea voastră strigă către cer, zgârcenia voastră însăşi în păcatul vostru e aceea care strigă către cer!
Dar unde-i fulgerul — ca să vă lingă cu văpaia lui? Unde e nebunia care v-ar trebui inoculată? Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul: el este fulgerul acesta, el este nebunia aceasta!
Când Zarathustra isprăvi ce avea de spus, un om strigă din mijlocul mulţimii: „Am ascultat destule despre saltimbancu acesta: vrem să-l vedem odată!” Şi-ntreg poporul râse de Zarathustra. Iar dansatorul, crezând că este vorba de el, numaidecât se apucă de treabă.
Dar Zarathustra privea mulţimea şi se minuna. Apoi grăi în felul acesta: Omul e doar o funie, întinsă între bestie şi Supraom — o funie peste un abis.
O trecere primejdioasă dincolo, o primejdioasă parcurgere a drumului, primejdia de a privi-ndărăt, o primejdioasă înfiorare şi-o oprire primejdioasă. (…)

Ce e măreţ în om e că-i o punte, nu un capăt; ce este vrednic de iubire-n om e că-i o trecere şi o pierzanie.
Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască decât ca pieritori, pentru că ei sunt cei ce trec dincolo. Iubesc pe cei plini de un imens dispreţ, căci ei sunt purtătorii marelui respect, săgeţile dorinţei zburând spre ţărmul celălalt.

Iubesc pe cei care nu-şi caută dincolo de stele temeiul de-a muri şi-a se jertfi, ci se sacrifică pământului, din râvna ca pământul să devină într-o zi al Supraomului.
Iubesc pe cel care s-a dedicat cunoaşterii, pentru a permite mâine Supraomului să fie. Astfel îşi pregăteşte el pierzania.

Iubesc pe cel ce inventează şi munceşte ca să ridice casa Supraomului şi ca să pregătească pentru el pământ, fiară şi plantă; astfel îşi pregăteşte el pierzania.
Iubesc pe cel ce şi-a-ndrăgit virtutea, deoarece virtutea e voinţă spre pierzanie şi o săgeată a dorinţei.(…)

supra8

Iubesc pe cel ce-şi face din virtutea sa pornire şi fatalitate; astfel din dragoste pentru virtutea sa el vrea să mai trăiască şi să nu trăiască.

Iubesc pe cel ce nu doreşte prea multe virtuţi. Căci o virtute este mai virtute decât două, ea e un nod mai tare de care se agaţă fatalitatea.
Iubesc pe cel ce-şi risipeşte sufletul, care nu vrea recunoştinţă şi nu dă îndărăt nimic, căci el tot timpul dăruieşte şi nu vrea să se păstreze pentru sine.

Iubesc pe cel căruia i-e ruşine când zarul cade în favoarea lui şi care atunci se-ntreabă: sunt oare un trişor? — căci el îşi vrea pieirea.(…)

Iubesc pe cei cu inima şi spiritul eliberate, căci capetele lor sunt numai măruntaie ale inimii, iar inimile lor zoresc să-i piardă.
Iubesc pe toţi cei care sunt ca stropii grei ce pică unul după altul dintr-un nor întunecat ce stă deasupra oamenilor, ei vestesc că fulgerul este aproape şi ca heralzi ai lui merg spre pieire. Iată, eu sunt un vestitor al fulgerului, un strop greu ce cade greu din nor, dar fulgerul acesta se numeşte Supraom.
Rostind aceste vorbe, Zarathustra privi din nou înspre mulţime şi tăcu. „Uite-i”, zicea în sinea lui, „uite-i cum râd: ei nu mă înţeleg, eu nu am glas pentru urechea lor. Va trebui oare să le zdrobesc timpanele şi să-i învăţ să-mi dea ascultare cu ochii? (…) Dar e ceva, de care se simt mândri. Ce nume-i dau ei lucrului acela ce-i face să se simtă atât de mândri? Cultură, da — aşa îi zic, e ceea ce-i deosebeşte de ciobani.

De aceea nu le place să audă vorba „dispreţ”; iată de ce am să mă adresez mândriei lor. Le voi vorbi de ce-i mai vrednic de dispreţ, adică despre ceea ce numesc ultimul om.

Şi-atunci aşa grăit-a Zarathustra către popor:
Iată, e timpul când omul trebuie să-şi fixeze ţelul. Iată, e timpul când omul trebuie să-şi sădească germenul speranţei celei mai înalte.
Pământul lui e încă destul de rodnic pentru aceasta. Dar într-o zi, acest pământ va fi sărac şi sterp şi nici un pom vânjos nu va mai răsări din el.
Vai! Vine timpul când omul nu-şi va mai lansa săgeata dorinţei sale dincolo de om..

Vă spun, trebuie să ai în tine încă haos, spre a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi încă aveţi în sinea voastră destul haos.
Vai! vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! vine timpul celui mai de dispreţ dintre toţi oamenii, cel ce nu mai poate a se dispreţui pe sine.
Iată! vă arăt ultimul om. „Ce e iubirea? Ce-i creaţia? Ce e dorinţa? Ce este o stea?” — aşa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul. (…)

„Noi”, zice-vă ultimul om, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”

Ei îşi vor fi părăsit ţinuturile unde viaţa era grea; căci lor le trebuie căldură. Îşi vor iubi încă aproapele, frecându-se de el, căci lor le trebuie căldură.
Boala şi neîncrederea — lor li se vor părea păcate; deci cască bine ochii unde calci! Numai smintitul se împiedică de pietre şi de oameni!
Din când în când o leacă de otravă te ajută să visezi frumos. Pînă la urmă, foarte multă otravă, care să facă moartea mai plăcută. (…)

„Noi”, zice-vor ultimii oameni, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”
(Încheierea Precuvântării lui Zarathustra) (…)

„Dă-ne ultimul om, o Zarathustra” — aşa strigau — “hai fă din noi ultimul om! Noi îţi vom da, din partea noastră, Supraomul!” Şi întreg poporul exulta şi plescăia din limbă. Dar Zarathustra s-a întristat, grăind aşa în sinea lui:
„Ei nu mă înţeleg, eu nu sunt gura potrivită pentru urechea lor.
Prea multă vreme am hălăduit în munte, prea multă vreme am ascultat numai izvoare şi copaci: acuma le vorbesc, cum le-aş vorbi păstorilor de capre.
Nezdruncinat mi-e sufletul şi limpede ca muntele în dimineaţa zilei. Ei însă îşi imaginează că sunt rece, mă socotesc doar un farsor sinistru. Şi acum privesc spre mine izbucnind în râsete, şi-n timp ce râd de mine, mă urăsc. Iar râsetele lor sunt ca de gheaţă.”

Însă atunci se petrecu un lucru, la care toate gurile amuţiră, iar ochii rămaseră încremeniţi. Căci saltimbancul se-apucase între timp de treaba lui, ieşise printr-o uşă îngustă, şi înainta pe funia întinsă între două turnuri, deasupra pieţei şi-a norodului. Şi tocmai când se afla la jumătatea drumului, uşa îngustă se deschise iar şi un tip pestriţ, asemenea unei paiaţe, ieşi cu o săritură, pornind cu paşi grăbiţi după întâiul. „Înaintează, şchiopule”, striga cu vocea lui oribilă, “înaintează, leneşule, făţarnicule, faţă-de-făină! Vrei să te gâdil cu călcâiul meu? Ce faci aici între aceste două turnuri? în turn e locul tău, acolo trebuie să stai închis, tu stai în calea unuia mai bun ca tine!” Şi cu aceste vorbe se apropia mal mult de el; dar când era doar la un pas de primul, atunci se petrecu un lucru îngrozitor, la care toate gurile amuţiră, iar ochii rămaseră încremeniţi: el scoase un strigăt ca de diavol, sărind deodată peste cel ce se afla înaintea lui. Acesta însă, văzând rivalul său învingător, îşi pierdu cumpătul şi echilibrul, zvârli prăjina şi căzu mai repede ca ea, într-un vârtej de braţe şi picioare, în gol. Mulţimea din piaţă mugi atunci ca marea când se-nalţă uraganul, toţi, unii peste alţii, o zbughiră, dar cei mai mulţi tocmai din locul unde urma să cadă corpul. Dar Zarathustra nu se clinti, iar corpul acela căzu chiar lângă el, rănit de moarte şi zdrobit, dar încă viu. După o vreme, rănitul îşi veni iar în simţiri şi-l desluşi pe Zarathustra ce îngenunchease lângă el. „Ce faci aici? îl întrebă într-un sfârşit; ştiam de mult că dracul o să-mi pună piedică. Acum o să mă ducă-n iad; vrei să-l opreşti?”

„Pe cinstea mea, prietene”, răspunse Zarathustra, „acestea toate nu există, nici diavol şi nici iad. Doar sufletul tău va muri mai repede ca trupul tău, de-acuma, nu-ţi mai fie frică!”
Dar omul îl privi bănuitor. „Dacă spui adevărul”, grăi apoi, „atunci nu pierd nimic pierzându- mi viaţa. Sunt doar un animal dresat ca să danseze…”

„Ba nicidecum”, răspunse Zarathustra; „tu ţi-ai făcut o meserie din pericol, aceasta nu e de dispreţuit. Acuma vei muri de meseria ta, de aceea, eu cu mâna mea am să te îngrop.”

La vorbele acestea, cel care sta să moară nu răspunse; mişcă doar mâna, ca şi când ar fi căutat mâna lui Zarathustra, ca să-i mulţumească. (…)

În vremea aceasta seara coborâse, iar piaţa se învăluise-n întuneric, norodul începea să se împrăştie, căci chiar şi teama şi curiozitatea obosesc. Dar Zarathustra, aşezat lângă cel mort, era pierdut în gânduri încât uită de timp cu totul. Acuma, se făcuse noapte bine, şi un vânt de gheaţă adia asupra celui singuratic. Iar Zarathustra, sculându-se, îşi zise-n sinea lui…

„Zău, straşnic pescuit a mai avut azi Zarathustra! N-a prins un om, ci un cadavru. Sinistră-i existenţa omenească, şi pururi fără sens, fatalităţii îi ajunge o paiaţă.
Am să-i învăţ pe oameni care e sensul existenţei lor: adică Supraomul, fulgerul acestui nor întunecat care e omul.
Dar prea departe sunt încă de ei, iar noima mea nu le vorbeşte noimei lor. Sunt încă doar un mijloc pentru oameni, un mijloc între un nebun şi un cadavru.
Noaptea-i întunecoasă, întunecoase sunt cărările lui Zarathustra. Vino, tovarăş ţeapăn şi-ngheţat! Am să te duc în locul unde am să te-ngrop cu mâna mea.”
Zicând acestea-n sine, Zarathustra luă cadavrul în spate şi porni la drum (….)

După acestea, Zarathustra merse încă două ceasuri, lăsându-se condus de drum şi de lumina stelelor; căci îi plăcea nespus de mult să umble noaptea şi să privească în faţă cele ce dorm. Dar cînd se revărsa de ziuă, el se afla în mijlocul unui codru des, prin care nu se desluşea nici o cărare. Atunci el puse mortul într-o scorbură, la căpătâiul său — fiindcă voia să-l ştie la adăpost de lupi — şi se culcă şi el pe jos, în muşchiul verde. Şi adormi numaidecât, cu corpul frânt de oboseală, dar sufletul nezdruncinat. (…)

supra7

Lung somn dormi Zarathustra, nu numai zorile trecând peste obrazul lui, ci şi amiaza. Dar în sfârşit se deşteptă, uimit privi pădurea şi liniştea din jur, uimit privi în sine Zarathustra. Şi se sculă la repezeală, ca un corăbier care zăreşte brusc uscatul şi chiuie de bucurie, căci i se desluşise încă un adevăr. Şi aşa grăi în inima sa:

„În mine s-a făcut lumină: eu am nevoie de însoţitori, care să fie vii, nu de tovarăşi morţi sau de cadavre, pe care să le duc unde vreau eu.
De-nsoţitori în viaţă am nevoie, să mă urmeze pentru că le place să-mi urmeze — acolo unde vreau eu să-i conduc. În mine s-a făcut lumină, nu gloatei trebuie să-i vorbească Zarathustra, ci-nsoţitorilor. El nu trebuie să fie nici unei turme păstor şi câine.

Să-i scot pe mulţi din turmă — de-aceea am venit. Norod şi turmă trebuie să se înfurie împotriva mea; un hoţ să vadă-n el păstorii, vrea Zarathustra.
Păstori, zic eu, dar ei îşi zic cei buni şi drepţi, păstori, zic eu, dar ei îşi zic fideli dreptei credinţe.

Priviţi pe cei buni şi drepţi! Pe cine urăsc ei mai mult? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal: acesta însă este creatorul.
Priviţi-i pe fidelii tuturor credinţelor! Pe cine urăsc ei mai mult? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal: acesta însă este creatorul.
Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, nu cadavre, nici fideli, nici turmă. Cel ce creează caută creatori ca el, care să scrie noi valori pe table noi.
Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, să-i stea alături la cules, căci toate ale lui stau coapte, gata de cules, însă-i lipsesc o sută de seceri; de aceea smulge spicele cu mâna, şi este supărat. Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, din cei ce ştiu cum să-şi ascută secerile. Vor fi numiţi distrugători şi dispreţuitori ai binelui şi răului. Ei însă sunt culegători, care sărbătoresc culesul.
Iar Zarathustra caută-nfăptuitori asemeni lui, culegători care sărbătoresc cu el culesul, ce-i pasă lui de turme şi păstori şi de cadavre!
Iar tu, tu prim însoţitor al meu, tu odihneşte-n pace! Te-am îngropat cu grijă-n arborele tău scobit, te-am pus la adăpost de lupi, însă e timpul să te părăsesc. Între amurg şi auroră, descoperit-am un nou adevăr.
Nici păstor, nici gropar nu trebuie să fiu. Şi niciodată n-am să mai vorbesc mulţimii, ultima oară iată — am stat de vorbă cu un mort.
Cu înfăptuitorii şi culegătorii, cu cei care sărbătoresc culesul vreau să mă însoţesc, căci vreau să-i fac să vadă curcubeul şi toate treptele spre Supraom. (…)

Eu tind spre ţel, eu îmi urmez cărarea; voi trece-n salt peste zăbovitori şi întârziaţi. Parcursul meu le va grăbi pieirea!”

Aşa grăia în sine Zarathustra, când soarele ajunse la amiază, atunci el se uită în sus — căci auzise-un strigăt ascuţit de pasăre deasupra lui. Şi iată! Un vultur se rotea în cercuri ample în văzduh, şi un şarpe atârna de el, dar nu ca o pradă, ci asemenea unui prieten, înfăşurat în jurul gâtului.

„Iată animalele mele!” îşi zise Zarathustra, bucurându-se din toată inima.
„Cel mai mândru animal de sub soare şi cel mai înţelept animal de sub soare — iată-i plecaţi în recunoaştere.
Ei vor să vadă dacă Zarathustra mai trăieşte. De fapt, mai sunt eu încă în viaţă?
Mai plină de primejdie e viaţa între oameni ca între animale, primejdioasă cale umblă Zarathustra. De m-ar conduce aceste animale ale mele!”

***extrase din Așa grăit-a Zarathustra- autor Friedrich Nietzsche (ed. Humanitas)

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 + 8 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.