Un gol, o închisoare. Și doare…


23 Jul 2015

“Totdeauna se impune să căutăm să urmărim biografia unui om până în cea mai fragedă copilărie, deoarece chiar şi impresiile din leagăn îi imprimă copilului o anumită orientare şi îl determină să răspundă într-un mod bine definit la întrebările puse de viaţă. Acest răspuns va utiliza tot ceea ce aduce cu sine copilul ca posibilitate de desfăşurare a existenţei, iar presiunile la care a fost supus la vârsta când era sugar vor exercita o primă influenţă asupra felului său de a privi viaţa, asupra concepţiei despre lume pe care şi-o formează. Aşadar, nu este surprinzător faptul că, faţă de ce erau în scutece, oamenii nu se schimbă prea mult în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă, chiar dacă exteriorizările acesteia diferă foarte mult de cele din prima perioadă de viaţă”- Alfred Adler.

Harville Hendrix- Propun să ne îndreptăm atenția spre un alt gen de rană moștenită din copilărie — un tip mai subtil de rană psihică numită “socializare”. Vorbesc aici despre toate acele mesaje pe care le primim de la cei care au grijă de noi și din partea societății, mesaje care ne spun cine suntem și cum trebuie să ne comportăm. De asemenea, ele joacă un rol hotărâtor, dar ascuns, în relația cu partenerul/partenera din viața adultă.

La început, s-ar putea să pară ciudat că punem semnul egal între socializare și rănire emoțională (…) dar, să nu uităm că toate societățile dețin un cumul unic de practici, legi, credințe și valori pe care copiii trebuie să le asimileze, iar părinții sunt principalul canal prin care acestea sunt transmise. Această îndoctrinare se desfășoară în fiecare familie din fiecare societate. Se pare că există o înțelegere universală a faptului că dacă unui individ nu îi sunt impuse anumite limite, acesta devine un pericol pentru grupul lui. (…)

mb3

Title

Tabuurile corporale

Unul dintre subiectele în privința cărora am fost cel mai mult restrictionați (și în care ne restricționăm la rândul nostru copilașii) a fost cel legat de corpul nostru- tabuurile corporale. De la o vârstă fragedă am fost învățați să ne acoperim trupurile în moduri specifice, în funcție de sex, și de exemplu să nu vorbim despre organele genitale sau să le atingem. Aceste reguli prohibitive sunt atât de răspândite încât avem tendința să le observăm doar cât sunt încălcate. O prietenă mi-a povestit o experiență care ne-ar putea ajuta să ilustrăm modul în care socializarea ne produce răni sufletești încă din frageda copilărie.

Chris, o cunoștință a prietenei mele, i-a făcut acesteia o vizită la domiciliu, aducându-l și pe fiul ei de 11 luni. Prietena mea a invitat-o pe Chris la un ceai cu gheață în curtea din spatele casei. Cum soarele era blând, și îți oferea o senzație plăcută de căldură pe piele, Chris a dezbrăcat copilul, ca să se poată bucura de atingerea razelor de soare. Cele două femei sporovăiau și își savureau ceaiul cu gheață, în timp ce băiețelul explora de-a bușilea spațiul din jurul lor, scormonind fericit cu degețelele pământul cald din ghivecele cu flori. După mai bine de o jumătate de oră, bebelușului i s-a făcut foame, iar Chris la pus la sân. Prietena mea a remarcat că în timp ce bebelușul era hrănit avea erecție, și e normal- alăptatul este trăit ca o plăcere atât de profundă, senzuală, încât e perfect posibil ca această senzație de plăcere să fie resimțită în tot corpul. În mod instinctiv băiețelul a întins mânuțele și și-a atins organele genitale. Spre deosebire de multe mame, Chris nu i-a îndepărtat mâinile. Micuțul ei avea voie (i s-a permis să trăiască experiența) să simtă mângâierea caldă a soarelor pe pielea dezgolită, să fie alăptat la sânul mamei, să aibă și să-și sporească plăcerea atingându-și penisul. Este normal și firesc ca un bebeluș să vrea să experimenteze aceste senzații pozitive, plăcute, dar rareori îi permitem acest lucru. Gândiți-vă doar la toate impunerile sociale pe care Chris-mama lui le-a încălcat pentru ca el să poate să trăiască această experiență completă de satisfacție. Ce reguli a încălcat? Dacă suntem sinceri, recunoaștem că:

1)Societatea ne spune că femeile pot să-și alăpteze bebelușii dar, dacă se poate, într-un mod mai discret, fără ca alți oameni să poate zări pentru o secundă un piept de femeie dezgolit.

2)Tot socialul ne impune ideea că bebelușii trebuie să fie îmbrăcați tot timpul. Măcar să poarte un scutec- chiar dacă se află în spațiu deschis și afară este o zi perfectă, senină, călduroasă.

3)Trebuie să recunoaștem că tot socialul ne-a impus ideea că fetițele și băieții nu ar trebui să experimenteze nici o formă de excitare a organelor genitale, iar dacă dintr-un “motiv oarecare” se întâmplă așa ceva, nu trebuie să li se permită să se bucure de senzație.

Prin faptul că i-a permis bebelușului să își satisfacă total simțurile, Chris a violat trei tabuuri.

Scopul meu nu este să atac sau să apăr interdicțiile impuse de societate plăcerii corporale… dar pentru a înțelege dorințele ascunse care ne invadează relațiile de cuplu din viața adultă este important să ne asumăm această realitate simplă: fiecăruia ne-au fost impuse limite împotriva manifestării propriei senzualități încă de când eram în scutece. Asemeni celor mai mulți copii crescuți în spiritul societății occidentale, am fost probabil puși în situația de a ne simți stânjeniți și vinovați de faptul că avem un corp capabil să ofere senzații minunate.

Ca să fim copilași “cuviincioși” am fost adesea nevoiți să extirpăm anumite părți din noi, vorbesc din punct de vedere psihologic.

mb2

Title

Sinele pierdut

Emoțiile sunt alt candidat favorit pentru socializare. Desigur unele sentimente nu sunt doar premise, ci chiar încurajate.

O, cât se străduiau părinții să vă facă să zâmbiți când erați doar un bebeluș! (…) dar în cazul mâniei de exemplu, lucrurile nu mai sunt la fel de “încurajate”. Izbugnirile de mânie sunt zgomotoase și neplăcute și cei mai mulți părinți încearcă să le descurajeze, și o fac în tot felul de moduri. Unii părinți își tachinează copiii — arăți așa de simpatic când de înfurii. Hai zâmbește; alții îi disciplinează — încetează chiar acum și mergi în camera ta; părinții ezitanți cedează în fața lor —faci cum vrei, dar data viitoare ar fi bine să te comporți cum trebuie.

Rar se întâmplă ca un părinte să valideze mânia copilului. Închipuiți-vă cât de ușurată s-ar simți o fetiță dacă părinții i-ar spune —înțeleg că ești supărată pentru că nu vrei să faci ce ți-am cerut… Faptul că i se recunoaște mânia contribuie la întărirea simțului sinelui. Fetița înțelege cam așa: așadar EXIST. Părinții mei știu ce simt. Poate că nu reușesc să fac lucrurile să meargă întotdeauna așa cum vreau, dar sunt văzută, auzită și înțeleasă de către părinții mei.

Din păcate nu aceasta este soartă majorității copiilor, și nu aceasta a fost nici povestea copilăriei multora dintre noi adulții de azi. Când am fost copilași probabil că de multe ori am fost mânioși pe cei care aveau grijă de noi. Cu siguranță am experimentat sentimente care nu s-au bucurat de prea multă înțelegere din partea lor. Astfel de sentimente declanșate de mânie, sentimente declanșate de inhibițiile sexuale, o avalanșă de gânduri și sentimente etichetate ca antisociale am fost obligați să le împingem forțat în adâncul ființei noastre, să nu le permitem să vadă lumina zile, le-am refulat după cum propovăduiește Freud.

Nu puțini sunt părinții care împing la extrem acest proces de invalidare. Uneori aceștia ignoră nu doar sentimentele și manifestările comportamentale ale copiilor lor, dar și pe copil în sine- tu nu exiști….

Am făcut terapie cu o tânără pe care o voi numi Carla, ai cărei părinți i-au ignorat existența într-atât de mult încât au făcut-o să se simtă invizibilă. Mama ei era o gospodină impecabilă, iar instrucțiunile pe care i le dădea fiicei sale se rezumau la: “să cureți în urma ta atât de bine, încât nimeni să nu-și dea seama că locuiești aici”. (…) Carla și-a amintit foarte clar că într-o zi, când avea în jur de 10 ani, stătea pe scaun în bucătărie și s-a simțit atât de deznădăjduită încât a vrut să moară, să dispară. Mama și tatăl ei au intrat și au ieșit din bucătărie de mai multe ori, fără să-i conștientizeze prezența, cu atât mai mult suferința sa sufletească. Carla mi-a povestit că a început să simtă atunci că nu avea o realitate corporală. Nu e de mirare, că ajunsă la vârsta de 13 ani, s-a conformat drastic directivei nerostite a propriilor părinți și a devenit anorexică, încercând să se înfometeze până când avea să dispară fizic. …

În încercările lor de a reprima anumite sentimente, gânduri, manifestări corporale, părinții recurg la diverse tehnici. Uneori dau directive directe: de fapt nu gândești așa; băieții mari nu plâng; nu te atinge acolo; nu vreau să te mai aud niciodată spunând aceste lucruri, ș.a. Uneori își dojenesc copiii, îi amenință sau chiar îi lovesc. De cele mai multe ori își modelează însă copiii printr-un proces mai subtil de invalidare— pur și simplu preferă să nu valideze și să nu recompeseze anumite aspecte/comportamente.(…) Totuși, părinții își influențează cel mai profund copiii prin forța exemplului. Copilașii observă, în mod instinctiv, alegerile pe care le fac părinții lor, libertățile ce și le acordă, plăcerile pe care și le îngăduie, talentele pe care le dezvoltă, aptitudinile pe care le ignoră și regulile pe care le respectă. Toate acestea au un impact profund asupra copiilor… și indiferent dacă cei mici acceptă modelul părinților sau se revoltă împotriva lui, această socializare timpurie joacă un rol crucial în selectarea partenerului de cuplu din viața adultă, și cel mai adesea tot această socializare este și cauza pentru sursa ascunsă de tensiune în viața maritală. (…)

bbbbb5

Title

Sinele Fals, Sinele Respins

Pentru a umple vidul din suflet rezultat în urma unor părți refulate (sinele pierdut) omul, copilul, își creează un sine fals- o structură de personalitate care slujește unui dublu scop: camuflează acele părți din sinele respins ce au fost refulate, împinse în adâncurile ființei noastre; dar și protejează omul de o altă posibilă rănire. (…)

La un moment în viață unui copil această formă ingenuoasă de autoprotecție poate să devină cauza altor răni. De exemplu în timp ce criticăm un copil că are trăsături negative (poate e distant, sau egoist, sau că simte o nevoie prea mare de protecție, că e prea gras ori prea slab, etc) ca acuzatori nu vedem decât rana pe care el încearcă să o protejeze de alte lovituri, nu vedem și inteligența mecanismului său de apărare. Tot ce văd este latura nevrotică a personalității sale. (…) Acum copilul este pus în dificultate, are nevoie să-și păstreze trăsăturile adaptative deoarece servesc unui scop util, însă nu vrea să fie nici respins. “Nu sunt egoist, nici distant, sunt o persoană puternică”- ar putea spune el apărându-se…

Într-un fel are dreptate, trăsăturile negative pe care i le atribuim nu fac parte din firea lui originară, ci s-au născut din suferința experimentată și devin o latură a unei identități asumate, o interfață falsă care îl ajută să se descurce într-o lume complexă și uneori ostilă. Aceasta nu înseamnă că el nu a dezvoltat acele trăsături, că nu are are trăsături negative, ci că acestea au devenit ceea ce eu numesc “sinele respins”părțile din sinele fals care sunt prea dureroase pentru a fi recunoscute.

Vă propun acum să ne facem ordine în idei. Am reușit până acum să fragmentăm întregul originar, natura iubitoare și unificată cu care ne naștem în trei entități separate:

Sinele pierdut– acele părți din ființă pe care trebuie să le refulăm din pricina cerințelor societății în care suntem integrați.

Sinele fals– fațada ridicată pentru a umple vidul creat în urma acestor refulări, dar și din lipsa unei iubiri protectoare adecvate.

Sinele respins– acele părți negative ale sinelui fals care au fost primite cu dezaprobare și invalidate, și prin urmare le respingem, nu prea ne vine ușor să ni le recunoaștem. (…)

La ce ne ajută aceste informații în înțelegerea relațiilor de iubire din viața adultă? E simplu. Experimentând suferința încă din frageda pruncie, toată viața încercăm să ne acoperim rănile cu diferite pansamente cu speranța de a ne autovindeca, însă de cele mai multe ori observăm că indiferent de eforturile noastre, în noi se cască un gol. Încercăm să-l umplem cu hrană, cu medicamente, cu diferite activități, dar în fond fiecare tânjește după întregul său originar, după întreaga gamă de emoții, după mintea curioasă, după bucuria spirituală pe care am simțit-o în primele clipe de existență. Acest sentiment devine cumva, se transformă -într-un dor spiritual, un dor de a atinge întregirea totului, și care duce la întărirea convingerii că dacă descoperim persoana potrivită- acea pereche perfectă la care visăm- ne vom completa și vom întregi ființa. Această persoană specială nu poate fi oricine… Trebuie să fie cineva care stârnește în adâncul ființei noastre sentimentul profund de recunoaștere —el/ea este cel pe care îl căutam, și îmi va vindeca rănile trecutului. Această persoană este invariabil cineva care deține atât trăsăturile pozitive, cât și pe cele negative ale părinților noștri.

Căsătoria poate să devină astfel o terapie, sau să rămână prinsă într-un simplu scenariu… repetat.

Orice suferință este doar o senzație, ea există doar în măsura în care o simțim, și o simțim doar ca urmare a unor mecanisme ale organismului nostru. (…) O experiență milenară ne-a convins că deși nu putem să suspendăm toată suferința, putem suspenda totuși o mare parte din ea, și o altă parte o putem alina- Sigmund Freud

primeste-iubirea-pe-care-o-doresti-perspectiva_mare

***extrase din cartea- Primește iubirea pe care o dorești- ghid pentru cupluri, autori dr. Harville Hendrix, dr. Helen L. Hunt- editura Herald.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.