O lună fără Facebook- fără voyeurism și exhibiționism


03 Sep 2015

Sunt vie, nevătămată și fericită.. Da, culmea nu am murit, nici depresia n-a pus stăpânire pe sufletul meu, cu toate că timp de o lună de zile nu am accesat nici o rețea de socializare. Desigur acest fapt nu este nemaiîntâlnit, sunt convinsă că sunt multe persoane care nu simt nevoia conectării zilnice pe vreo rețea de socializare. Eu însă nu mă număr printre aceștia, ci mai degrabă fac parte din categoria de oameni care accesează zilnic www.facebook.com

Bineînțeles și eu ca mulți alții din această categoria, n-aș fi zis în veci cum că vai sunt dependentă de rețelele de socializare, în special că nu e prima oară când … fac pauză de Facebook. Acum însă nu am luat doar o pauză, ci am făcut un mic experiment psihologic, căci deh tot îmi place să cred despre mine că sunt un pasionat explorator al minții umane, iar cel mai bun cobai de studiu este, pentru orice student la Psihologie, propria sa minte.

Ce am observat în acest răstimp în dinamică psihismului meu? Păi și de unele și de altele, dar vreau să precizez încă de la început că nu am luat această pauză ca să fac vreun experiment, ci ulterior am decis să fac observația, să îmi analizez gândurile, trăirile.

Inițial când m-am hotărât să mă retrag din online am făcut-o oarecum impulsiv…așa dintr-o dată. Am pus însă lupa analizei pe decizia mea și am ajuns la concluzia că nu am acționat tocmai impulsiv, sau dacă a fost impulsiv, atunci vorbim de acel impuls al sufletului uman ce caută o salvare.

Și să o luăm cu începutul. La sfârșitul lunii iulie, în plină activitate online, una chiar de succes cu texte foarte bine citite, am început să simt o senzație constantă de sufocare. Ceva punea presiune pe sufletul meu. Fiind în proces de analiză personală am căutat răspunsul- cauza presiunii resimțite- împreună cu terapeutul meu, și am aflat că eu sunt cea care “se strânge de gât până la sufocare”. Pare ironic.. dar cumva singură și nesilită de nimeni mă obligam să pun zilnic masa pentru musafiri (cititori) și să gătesc cele mai bune preparate (texte). Așa că am decis să mă așez singură la masă pentru o vreme…

IMG_462808051-1

Și n-a fost deloc nici simplu nici ușor, tocmai de aceea am decis să demarez acest mic experiment, observându-mi dinamica minții. Astfel am realizat că am de luptat cu un automatism. Unul susținut de propriul meu creier. Mai precis, după cum v-am spus deja prin diferite articole, creierul este capabil să dezvolte hărți (circuite) pentru orice activitate ne trece prin minte. Iar dacă tot repeți activitatea respectivă “cărarea cerebrală se transformă în soșea și apoi în autostradă”. Cam așa stau lucrurile și cu prezența în rețelele de socializare. Activitatea ta în online, și a mea, și a fiecăruia, duce la formarea unor astfel de hărți neuronale. Problema este că tot repetând activitatea… circuitele acestea duc la apariția de automatisme.

Și uite cum în primele zile din luna august mă ardeau parcă degețelele să deschid www.facebook.com. M-am felicitat pentru că am reușit să mă abțin, dar n-a ținut prea mult treaba cu felicitatul, că am realizat că nevoia mea de a fi conectată în online s-a deplasat spre altceva, deh mintea asta șireată. Nu mai accesam rețelele de socializare, dar am observat că am început să deschid paginile tabloidelor, cu alte cuvinte am sărit din lac în puț și nu mai mâncam rahat cu lingurița ci cu polonicul. După această conștientizare m-am pus și mai serios pe analizat, cu scopul de a afla nevoile sufletești ce stau în spatele dorinței de conectare online.

Peste ce am dat? Peste dinamica dintre voyerism și exhibiționism. Amintindu-mi că am citit în trecut despre acest subiect în scrierile freudiene, m-am reîntors la operele psihanalitice pentru elucidarea acestei dinamici psihice. Nu vă redau întreaga mea analiză, dar concluzia este cam așa: nevoile mele sufletești satisfăcute de prezența pe rețelele de socializare sunt două, un cuplu de nevoi mai exact, din care una o susține pe cealaltă, mai mult- una se poate transforma în cealaltă. Aceste două nevoi sunt- aceea de a privi la circul altora, dar și contrariul ei, și anume nevoia de a mă lăsă privită (pe care am numit-o instinctul de me, me, me… look at me).

Desigur Facebook înseamnă mai mult decât voyeurism și exhibiționism, nu vreau să reduc aici valoare rețelelor de socializare. Din contră îl aplaud pe Mark Zuckerberg pentru genialitatea sa, îl felicit pentru că a oferit lumii posibilitatea de conectare dincolo de spațiu, pentru că a creat prin rețeaua Facebook un soi de copie palidă a conștiinței umane.

IMG_462808050-1

Nu vreau să fiu ipocrită, așa că n-am cum să nu recunosc că Facebook este un spațiu virtual viu, din care fac și eu parte, un spațiu cu un miliard de celule umane care prin prezența lor online fac posibilă această conectare mondială. Mai mult, prin Facebook sunt conștientă că sunt mai aproape de voi- cititorii mei, și tot în această lume virtuală am întâlnit oameni minunați care mi-au devenit prieteni în viața reală. Facebook oferă posibilitatea conectării, însă, dincolo de nevoia de conectare satisfăcută în online, într-un strat mai profund al psihicului, în ce mă privește pe mine că nu-mi permit să vorbesc de alții, Facebook îmi satisfăcea (și o face în continuarea) alte nevoi sufletești, cele amintite mai sus — privitul la circul altora, și instinctul de „me,me, me… look at me”- adică nevoia de voyeurism și cea de exhibiționism.

Ție ce nevoi sufletești îți satisface prezența în rețelele de socializare? Oare nu ești și tu un mic voyeur?

Mai trăiești, sau nu poți să o faci decât dacă le arăți și altora? Ca de exemplu, dă-mi voie să te întreb cam cât de mult crezi că ești în contact cu natura dacă atunci când vezi un izvor de munte primul tău gând nu este să te răcorești cu apă rece, ci să îți faci un selfie, ca să le arăți și altora ce mișto te distrezi tu? Bucuria ți-o mai aduce natura, sau ți-e adusă de împlinirea instinctului de “me, me, me.. look at me”.

În ce mă privește din momentul conștientizării acestui cuplu de nevoi, lucrurile s-au mai relaxat. Desigur în continuarea o să fiu prezentă pe Facebook, dar de data asta activitatea mea este conștientă măcar. Știu ce mă face să accesez www.facebook.com atât la nivelul mai superficial al psihicului meu, cât și în straturile mai profunde.

Este evident că fiind online tot o să mă uit în curtea ta, la fel cum o să-ți dezvălui detalii și din a mea, însă acum știu că mă număr printre cei norocoși care conștientizează ce se află în spatele activității lor, și care nu se mai ascund după niște raționalizări, de genul: “stau pe Facebook doar să îmi promovez blogul, sau nu știu ce afacere”- yeah right, minte-te singur/ă frumos în continuare și somn ușor…

Dar nu uita că atât voyeurismul cât și contrariul său- exhibiționismul- sunt nevoi plămădite de sufletul uman, iar oameni cred că suntem cu toții, nu? Vorbesc de acele un miliard de ființe conectate pe www.facebook.com. Doar oameni, animale superioare, animale sociale, animale dependende…

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Comments

  1. Am patit si eu exact ca tine. Am decis ca sunt prea mult pe facebook si mi-am suplinit lipsa de “circ cotidian” primit din partea prietenilor, cu circul unor pseudo-vedete si marionete ambulante din tabloide. Traiasca social media, cu toate bunele si relele pe care le aduce in viata noastra cotidiana. 🙂

  2. interesant 🙂 si mie imi place sa ma uit in ograda altuia dar imi place si ca pe anumite grupuri gasesc oameni care rezoneaza cu mine in unele subiecte si da, mi-am gasit si eu prietene prin intermediul facebook-ului si abia astept sa citesc ce au mai facut 😀

    • Laura Andreșan Says: September 3, 2015 at 5:40 am

      Cred că toți suntem mici voyeuri și mici exhibiționiști. Sigmund Freud spune că ni se “trage” din perioada narcisismului primar ce marchează prima etapă din viața psihică a oricărui bebeluș. Și oameni suntem cu toții în fond…
      Zi bună tuturor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 + 8 =