Ești ceea ce ți-ai scris să fii. Scenariu de viață


27 Oct 2015

Fiecare persoană își conturează singură planul vieții…. Fiecare om hotărăște în copilăria mică felul cum va trăi și felul cum va muri, iar acel plan, pe care-l poartă în minte oriunde s-ar duce, se numește scenariu de viață. Comportamentele de însemnătate redusă i le dictează rațiunea, însă hotărârile sale importante au fost deja luate: cu ce fel de persoană se va căsători, câți copii va avea, în ce fel de pat va muri… Poate nu e ceea ce-și dorește, dar e ceea ce a ales (…)

E incredibil, în primă instanță, să ne gândim că soarta omului, cu tot ce are ea înălțător și degradant, e hotărâtă de un copil nu mai mare de șase ani, ba de obicei doar de trei ani, și totuși, asta afirma teoria scenariilor de viață. Ne vine ceva mai ușor să credem în această perspectivă după ce stăm de vorbă cu un copil de șase sau poate de trei ani. Și e foarte ușor să credem dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în lume azi, ce s-a întâmplat ieri și ne gândim la ce se poate întâmpla mâine. Istoria scenariilor de viață ale oamenilor poate fi găsită pe monumentele antice, în tribunale și morgi, în case de pariuri, scrisori către editor și în dezbaterile politice prin care un popor întreg e convins cu vorba să apuce pe drumul cel bun de către un om care încearcă să demonstreze ceea ce i-au spus părinții, pe când era în fașă, ca va fi spre binele lumii întregi. Dar din fericire, există oameni cu scenarii bune și unii chiar reușesc să se elibereze și să acționeze în stilul propriu.

Destinul omenesc arată că oamenii ajung la același deznodăminte folosind mijloace diferite și că, folosind aceleași mijloace, ajung la deznodăminte diferite. Poartă cu ei în minte scenariul și contrascenariul, sub forma vocilor parentale, care le spun ce să facă și ce să nu facă; poartă cu ei, de asemenea, propriile aspirații, sub forma imaginilor pe care și le-a construit Copilul despre cum ar dori să fie și, între aceste trei elemente, își construiesc reprezentația. În contextul reprezentației se trezesc încâlciți într-o plasă a scenariilor altor oameni: întâi ale părinților, apoi ale partenerului de viață și, mai presus de toate acestea, scenariul persoanelor care guvernează locul în care trăiesc. (…)

mmmmm2a

Scenariul reprezintă ceea ce a plănuit persoana, încă din copilăria mică, iar cursul vieții reprezintă ceea ce se întâmplă în realitate. Cursul vieții fiecăruia este stabilit de gene, de mediul de viață al părinților și de condițiile externe.

Diferența dintre cursul vieții și planul de viață poate fi ilustrată cu ajutorul a doi șobolani folosiți într-un experiment în care s-a urmărit a se demonstra că experiențele timpurii ale mamei-șoarece pot să afecteze comportamentul urmașilor ei. Primul animal purta numele Victor Purdue-Wistar al III-lea sau, pe scurt, Victor (de fapt Purdue-Wistar era numele de familie al șoarecilor folosiți în experiment, iar Victor și Arthur erau prenumele nașilor lor, experimentatorii.) Victor se trăgea dintr-un lung șir de subiecți experimentali, iar genele sale erau adecvate pentru poziția pe care o ocupa. Mama lui, Victoria, fusese mângâiată și manevrată cu grijă cât fusese pui. Vărul lui îndepărtat, Arthur Purdue-Wistar al III-lea (Arthur), era la fel de potrivit pentru rolul de subiect experimental. Mama lui, Arthuria, a fost ținută tot timpul în cușca ei cât fusese pui, și nu primise niciodată mângâieri. Când cei doi veri au crescut, s-a constatat că Victor cântărea mai mult, explora mai puțin și se ușura mai des decât Arthur. Nu se spune ce s-a întâmplat cu ei pe termen lung, după încheierea experimentului, dar probabil că soarta lor a depins de forțe externe, ca de pildă pentru ce au avut nevoie experimentatorii să-i folosească. Așadar, cursul vieții fiecăruia a fost determinat de zestrea sa·genetică, de experiențele timpurii ale mamei și de hotărârile luate de forțe superioare, asupra cărora nu aveau control și în fața cărora nu puteau să pledeze. Orice “scenariu” sau “plan” ar fi vrut să pună în aplicare ca indivizi era limitat de toate acestea. În consecință, Victor, căruia îi plăcea să vegeteze, putea să-și satisfacă această plăcere, în timp ce Arthur, care voia să exploreze, se simțea frustrat în cușca lui, și nici unul dintre ei, oricât de puternice le-ar fi fost pornirile, nu putea încerca să dobândească nemurirea prin reproducere. (…)

Deși oamenii nu sunt animale de laborator, se poartă deseori ca și cum ar fi. Uneori sunt puși în cușcă și tratați ca niște cobai, manipulați și sacrificați după placul stăpânilor. Dar adesea cușca are o ușă deschisă și omul nu trebuie decât să iasă de acolo, dacă vrea. Dacă nu vrea, de cele mai multe ori scenariul său e cel care-l ține pe loc.

Cușca e un loc familiar, liniștitor; după ce aruncă o privire în lumea largă a libertății, cu toate bucuriile și primejdiile ei, omul se întoarce în cușca lui cu butoane și pedale, știind că dacă-și face de lucru apăsându-le, și dacă-l apasă pe cel potrivit la momentul potrivit, va avea asigurate hrana, băutura și câte o experiență palpitantă ocazională. Dar o asemenea persoană închisă în cușcă speră sau se teme mereu că o forță superioară sieși – Marele Experimentator sau Marele Computer- va schimba sau va încheia totul…

Unde mai e atunci libertatea?…

Forțele destinului uman sunt în număr de patru, toate de temut: programarea parentală demonică, sprijinită de vocile lăuntrice pe care cei din vechime le numeau Daemon; programarea parentală constructivă, susținută de imboldul vieții numit pe vremuri Phusis; forțele externe, numite și acum Soartă; și aspirațiile independente pentru care anticii nu aveau nume, din moment ce, în concepția lor, astfel de lucruri constituiau îndeobște privilegiul zeilor și regilor. Din aceste forțe rezultă patru tipuri de curs al vieții, ce pot fi uneori combinate și care conduc la un destin final de un fel sau altul: în ton cu scenariul (în original- scripty), în ton cu contrascenariul (în original- counterscripty), forțat sau independent”- Eric Berne

mb3

Conceptul de Scenariu de viață este văzut în teoria și practica AT (Analiză Tranzacțională) ca un plan de viață inconștient, ce-l conturăm fiecare încă din copilăria timpurie, și îl creionăm în funcție de deciziile pe care le luăm ca reacție la influența externă și la vulnerabilitatea internă. Acest plan de viață este ca o piesă de teatru, cu părți distincte de început, mijloc și sfârșit. Absolut fiecare scenariu este direcționat spre un rezultat, iar ca și copilași atunci când ne scriem povestea vieții, fiecare ne scriem și scena finală ca parte integranta din poveste. Toate celelalte elemente ale intrigii, începând cu prima scenă, le planificăm astfel pentru a ne conduce spre scena finală.
În limbajul științific al teoriei scenariului prezentat de literatura AT, scena finală e numită rezultat al scenariului.

Înțelegem deci că scenariul este decizional. Felul deciziilor scenariale ține de mai mulți factori, iar de exemplu copii crescuți în același mediu, își pot contura planuri de viață foarte diferite. Berne relatează o poveste despre doi frați cărora mama lor avea obiceiul să le spună: “o să sfârșiți într-o casă de nebuni”. Unul din ei a ajuns pacient cronic într-un spital de boli mentale, celălalt a devenit psihiatru.

Scenariul este în afara conștiinței. Realitatea este redefinită pentru a, ‘justifica’ scenariul- Eric Berne.

Cele mai timpurii decizii scenariale le-am luat fiecare în parte înainte chiar să începem să vorbim, iar aceste decizii bineînțeles nu au fost luate prin gândirea deliberată pe care de obicei o asociem cu luarea decizilor la maturitate, ci provin din sentimentele ce le-am experimentat atunci; deciziile depind de asemenea de modul în care copilul testează și cunoaște realitatea, un tip bineînțeles diferit de cel folosit în viața adultă. Deciziile din scenariu reprezintă în fond cea mai bună strategie de supraviețuire a copilului într-o lume care deseori pare (din perspectiva copilului) ostilă, chiar amenințătoare la adresa vieții.

Scenariul este astfel întărit de cei care ne îngrijesc, de cei care ne transmit mesaje încă din primele zile de viață, mesaje pe baza cărora ne cunoaștem pe noi, pe ceilalți, și lumea în general. Aceste mesaje din temelia scenariului ne-au fost transmise atât non-verbal cât și verbal, și formează cadrul-modelul în conformitate cu care se iau deciziile scenariale principale.

“În scenariul cunoscut sub numele de ‘Femeia frigidă’ sau ‘Așteptând rigor mortis’ (ARM), găsim mai mereu o mamă care într-un fel sau altul îi transmite fiicei sale mesajul că ‘bărbații sunt niște animale, dar este de datoria unei soții să se supună bestialității lor’. Dacă mama face suficiente presiuni, fata poate chiar să ajungă să se teamă inconștient că o să moară dacă are orgasm. De obicei, astfel de mame sunt niște mari snoabe și oferă desigur și o cale de eliberare sau un ‘antiscenariu’ care va înlătura ‘blestemul’- fata are voie să facă sex dacă se căsătorește cu o persoană foarte importantă, cum ar fi Prințul din povești ce are merele de aur. Apoi mama asta snoabă îi spune fiicei tot în mod eronat, că dacă nu reușeste acest lucru (să găsească prințul- o iluzie) oricum toate necazurile sale de femeie se vor încheia când va ajunge la menopauză, fiindcă atunci nu o s-o mai pândească pericolul adus de dorința de a fi, a se simți.. atrăgătoare”- Eric Berne.

După conținutul lor, scenariile de viață sunt clasificate în literatura AT în trei categorii: câștigătoare; perdante; non-câștigătoare sau banale. Detalii în articolele următoare.

Va urma…

***text construit după cărțile: Ce spui după BUNĂ ZIUA-Psihologia Destinului Uman — autor Eric Berne, Editura Trei, București; AsTăzi- O nouă Introducere în Analiza Tranzacțională— autori Ian Stewart, Vann Joines, Editura Mirton, Timișoara; suport curs Psihologia Comunicării– Facultatea de Psihologie UEB.

***sursă foto: unsplash.com

Amor Fati

ce-spui-dupa-buna-ziua-psihologia-destinului-uman_1_fullsize

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.