Iluzia: Eu, al meu, povestea mea..


15 Dec 2015

Zic.. Eu și mă fălesc cu acest cuvânt. Tu faci la fel. Dar…

Cuvântul „eu” poate fi expresia celei mai mari erori sau a celui mai profund adevăr, în funcţie de modul în care este folosit. În utilizarea sa convenţională, cuvântul acesta nu este unul dintre cele mai frecvente (împreună cu înruditele „mic”, „al meu/a mea” sau „însumi/însămi”), ci şi unul dintre cele mai amăgitoare, în limbajul de fiecare zi, „eu” exprimă o eroare primordială, o percepţie greşită a ceea ce sunteţi, un sentiment iluzoriu al identităţii. Acesta este egoul. Acest sentiment iluzoriu al sinelui este ceea ce a denumit Albert Einstein „iluzie optică a conştiinţei”. Sinele acesta iluzoriu devine apoi baza tuturor interpretărilor ulterioare ale realităţii, baza tuturor proceselor de gândire, interacţiunilor şi relaţiilor. Realitatea voastră devine o reflexie a iluziei iniţiale.

Există însă şi veşti bune: dacă veţi putea conştientiza faptul că iluzia este iluzie, ea se va dizolva. Conştientizarea iluziei semnifică totodată şi sfârşitul ei. Supravieţuirea sa depinde de eroarea pe care o comiteţi luând-o drept realitate. Văzând ceea ce nu sunteţi, realitatea a ceea ce sunteţi se va ivi de la sine. (…)

Care este natura acestui sine iluzoriu?

De obicei, când spuneţi „eu” nu vă referiţi la ceea ce sunteţi cu adevărat. Prin intermediul unui monstruos act de reducţionism, profunzimea infinită a ceea ce sunteţi a fost confundată cu un sunet emis de corzile vocale sau a fost înlocuită cu gândul referitor la „eu” din mintea voastră, împreună cu toatele cele cu care s-a identificat acest „eu”.

Prin urmare, la ce se referă obişnuitul „eu” şi înruditele „mie”, „al meu/a mea”?

Atunci când un copil mic învaţă că o succesiune de sunete produse de corzile vocale ale părinţilor reprezintă numele său, el începe să echivaleze cuvântul, care în mintea sa îşi găseşte corespondentul într-un gând, cu ceea ce este el. În această etapă, copiii fac adesea referire la ei vorbind la persoana a treia: „Lui Johnny îi este foame.” Curând după aceea, ei învaţă cuvântul magic „eu” şi-l echivalează cu numele lor, pe care deja l-au echivalat cu ceea ce sunt ei. Apoi apar alte gânduri şi fuzionează cu gândul iniţial „eu”. Pasul următor îl reprezintă gândurile referitoare la „mine” şi „al meu”, care desemnează lucruri ce fac într-un anumit fel parte din „eu”. Aceasta este o identificare cu obiecte, ceea ce însemnă că investiţi un sentiment de sine în lucruri, dar în ultimă instanţă în gândurile care reprezintă acele lucruri şi, în acest mod, vă formaţi o identitate din ele. Arunci când se strică sau i se ia jucăria „mea”, copilul va resimţi o mare suferinţă. Nu pentru vreo valoare intrinsecă pe care ar avea-o jucăria — copilul îşi va pierde curând interesul faţă de ea şi o va înlocui cu alte jucării, alte obiecte — ci din cauza gândului de „a mea”. Jucăria a devenit parte componentă a sentimentului de sine, de „eu” care se dezvoltă în copil.

Şi astfel, pe măsură ce copilul creşte, ideea iniţială referitoare la „eu” atrage şi alte gânduri: ea se identifică cu o categorie sexuală, cu anumite posesii, cu corpul perceput prin simţuri, cu naţionalitatea, rasa, religia, profesia. Alte lucruri cu care se identifică noţiunea de „eu” sunt rolurile — mamă, tată, soţ, soţie şi aşa mai departe — cunoştinţele sau părerile acumulate, simpatii şi antipatii şi, de asemenea, lucruri care „mi” s-au întâmplat în trecut şi a căror amintire este reprezentată de gânduri care îmi definesc în continuare sentimentul de sine sub formă de „eu şi povestea mea”. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile din care-şi derivă oamenii sentimentul identităţii, în ultimă instanţă ele nu sunt altceva decât gânduri ţinute laolaltă în mod precar de faptul că în toate a fost investit sentimentul sinelui.

La această construcţie mentală vă referiţi în mod normal atunci când spuneţi „eu”; mai exact, de cele mai multe ori nu voi vorbiţi atunci când spuneţi sau gândiţi „eu”, ci unul dintre aspectele construcţiei mentale, sinele egocentric. După ce vă treziţi, nu veţi renunţa la cuvântul „eu”, dar el va avea altă încărcătură, va lua naştere într-un spaţiu mult mai profund aflat în interiorul vostru.

et2

Cei mai mulţi oameni încă se identifică în totalitate cu fluxul neîncetat de gânduri din mintea lor, cu gândirea compulsivă, repetitivă şi fără rost în cea mai mare parte a ei. Nu există nici un „eu” în afară de procesele lor de gândire şi în afară de emoţiile care le însoţesc. Aceasta înseamnă a fi inconştient din punct de vedere spiritual. Atunci când li se spune că în mintea lor e o voce care nu încetează niciodată să vorbească, ei întreabă: „Ce voce?” sau neagă enervaţi, iar aceasta este desigur chiar vocea respectivă, este gânditorul, este mintea neobservată. Aproape că poate fi privită ca o entitate care i-a luat în stăpânire.

Unii oameni nu mai uită niciodată acea primă oară când au încetat sa se mai identifice cu gândurile lor şi au experimentat astfel, pentru câteva clipe, schimbarea de identitate de la conţinutul minţii lor, la conştiinţa din spatele acestuia. Pentru alţii se întâmplă într-un mod atât de subtil încât abia dacă observă sau sesizează doar prezenţa unui val de bucurie sau pace interioară, fără să-i cunoască sursa. …

Mintea egocentristă este în totalitate condiţionată de trecut. Condiţionarea ei este dublă: în planul conţinutului şi în cel al structurii.

În cazul unui copil care plânge foarte supărat pentru că i-a fost luată jucăria, aceasta din urmă reprezintă conţinutul. El este interşanjabil cu orice alt conţinut, cu orice altă jucărie sau orice alt obiect. Conţinutul cu care vă identificaţi este condiţionat de mediul în care trăiţi, de educaţia pe care aţi primit-o şi de contextul cultural. N-are nicio importanţă dacă este vorba despre un copil bogat sau sărac, dacă jucăria constă dintr-o bucată de lemn în formă de animal sau un dispozitiv electronic sofisticat, suferinţa provocată de pierdere este aceeaşi. Motivul pentru care este ea atât de acută stă ascuns în cuvântul „a mea” şi ţine de planul structural. Nevoia imperioasă inconştientă a individului de a-şi consolida identitatea prin asocierea cu un obiect face parte integrantă din structura minţii egocentrice.

Cum se naște egoul?

Una dintre structurile mentale cele mai elementare prin care se naşte egoul este identificarea. Cuvântul „identificare” provinde din latină unde înseamnă „acelaşi” şi facere, care înseamnă „a face”. Aşadar, atunci când mă identific cu ceva, „fac să fie asemenea”. Asemenea cui? Asemenea mie. Investesc un sentiment de sine în lucrul respectiv, iar el ajunge să facă parte din „identitatea” mea. Una dintre etapele de identificare cele mai elementare este cel cu lucrurile: jucăria mea lasă loc mai târziu maşinii mele, casei mele, hainelor mele şi aşa mai departe. Încerc să mă regăsesc în lucruri, dar nu reuşesc niciodată cu adevărat, aşa că sfârşesc prin a mă pierde în ele. Aceasta este soarta egoului.

Cei care lucrează în publicitate ştiu foarte bine că, pentru a vinde lucruri de care oamenii nu au reală nevoie, trebuie să îi convingă de faptul că respectivele lucruri vor adăuga ceva modului în care se văd pe ei înşişi sau în care sunt văzuţi de ceilalţi; cu alte cuvinte, vor adăuga ceva sentimentului de sine. Şi ei fac acest lucru spunându-vă, de exemplu, că vă veţi delimita de marea masă folosind acest produs şi veţi fi în consecinţă voi înşivă într-un mod mai plenar. Sau vor da naştere unei asocieri în mintea voastră dintre produs şi o celebritate sau o persoană debordând de tinereţe, farmec şi iradiind fericire. Chiar şi asocierea imaginilor din perioada de glorie a unor celebrităţi acum în vârstă sau decedate dă rezultate în acest scop. Ipoteza implicită face referire la faptul că achiziţionând acest produs deveniţi, prin mijlocirea unui act magic de atribuire, asemenea lor sau măcar asemenea imaginii lor de suprafaţă. Astfel că, în multe cazuri, nu cumpăraţi produsul, ci un „amplificator al identităţii”. Mărcile designerilor sunt în primul rând identităţi colective la care aderaţi. Sunt scumpe, prin urmare „exclusiviste”. Dacă toată lumea ar avea acces la ele şi-ar pierde valoarea psihologică şi n-aţi mai rămâne decât cu valoarea lor materială, care se ridică probabil la o mică fracţiune din preţul pe care l-aţi plătit.

Genul de lucruri cu care vă identificaţi diferă de la o persoană la alta, în funcţie de vârstă, sex, venit, categorie socială, modă, mediu cultural şi aşa mai departe. Lucrul cu care vă identificaţi ţine în totalitate de conţinut, în timp ce imboldul inconştient de a vă identifica ţine de structură. Aceasta este una dintre cele mai elementare căi prin care operează mintea egoistă.

Paradoxal, ceea ce asigură continuitatea aşa-numitei societăţi de consum este faptul că încercarea de a vă regăsi prin intermediul lucrurilor nu dă rezultate: satisfacţia egoului este de scurtă durată şi astfel voi continuaţi să căutaţi mereu şi mereu altceva, continuaţi să cumpăraţi şi să consumaţi.

bbb2

Ce este posesia?

A „poseda” ceva — ce înseamnă asta cu adevărat? Ce înseamnă să fac ca ceva să fie „al meu”? Dacă locuiesc pe o stradă din New York, arăt către un imens zgârie-nori şi spun: ,,Clădirea aceasta este a mea. Eu o deţin,” fie sunt foarte bogat, fie sunt un şarlatan sau un mincinos, în orice caz, în ceea ce spun, forma gândului „eu” şi forma gândului „clădire” se contopesc. Aşa funcţionează conceptul mental de posesie. Dacă toată lumea este de acord cu povestea spusă de mine, înseamnă că vor exista hârtii semnate pentru a certifica acordul lor. Sunt un om bogat. Dacă nimeni nu este de acord cu povestea mea, mă vor trimite la psihiatru. Sunt un şarlatan sau un mitoman.

Este important să recunoaştem aici că povestea şi forma gândurilor care formează povestea, fie că oamenii sunt sau nu de acord cu ea, n-au absolut nimic de-a face cu ceea ce sunt eu. Chiar dacă oamenii sunt de acord, în ultimă instanţă este vorba despre o închipuire. Mulţi oameni nu realizează, până când ajung pe patul de moarte şi tot ceea ce le este exterior începe să se îndepărteze de ei, că nimic nu a avut vreodată de-a face cu ceea ce sunt ei cu adevărat, în apropierea morţii, întreg conceptul de posesie se dezvăluie ca fiind în ultimă instanţă lipsit de sens.

Egoul tinde să echivaleze „a avea” cu fiinţarea: am, deci sunt. Şi cu cât am mai mult, cu atât sunt mai mult. Egoul trăieşte prin comparaţie. Modul în care sunteţi văzuţi de ceilalţi devine modul în care vă vedeţi voi înşivă, Dacă toată lumea ar trăi în case impozante sau dacă toată lumea ar fi bogată, casele voastre sau bogăţiile voastre n-ar mai servi la potenţarea sentimentului de sine. Atunci v-aţi putea muta într-o simplă colibă, aţi putea renunţa la bogăţii şi v-aţi recâştiga o identitate creându-vă în propriii voştri ochi şi în ochii altora o imagine de indivizi mai spirituali decât ceilalţi. Modul în care vă văd ceilalţi devine oglinda care vă spune cum sunteţi şi cine sunteţi. Sentimentul propriei valori pe care îl are egoul este în majoritatea cazurilor legat de valoarea pe care o aveţi în ochii celorlalţi. Aveţi nevoie ca ceilalţi să vă dea un sentiment de sine, iar dacă trăiţi în cadrul unei culturi în care valoarea personală este în foarte mare măsură echivalentă cu ceea ce deţineţi şi cu cât de mult deţineţi, veţi fi condamnaţi, în cazul în care nu puteţi vedea dincolo de această amăgire colectivă, să vânaţi lucruri tot restul vieţii voastre, cu speranţa zadarnică de a găsi valoarea şi desăvârşirea sentimentului de sine prin intermediul lor.

Cum puteţi să renunţaţi la ataşamentul vostru faţă de lucruri? Nici măcar să nu încercaţi. Este imposibil. Ataşamentul faţă de lucruri cade de la sine atunci când nu mai căutaţi să vă regăsiţi în ele. Între timp, fiţi doar conştienţi de acest ataşament.

c1

În afară de obiecte, o altă formă elementară de identificare este cea cu corpul „meu”, în primul rând, corpul este de bărbat sau de femeie, astfel că sentimentul de a fi bărbat sau femeie preia o parte semnificativă a sentimentului de sine în cazul majorităţii oamenilor. Apartenenţa la o anumită categorie sexuală devine identitate. Identificarea aceasta este încurajată de la o vârstă timpurie şi impune respectarea unui rol, a unor tipare de comportament condiţionate care vă afectează toate aspectele vieţii, nu doar sexualitatea. Este un rol căruia mulţi oameni îi cad pradă complet, în unele dintre societăţile tradiţionale mai mult decât în cadrul culturii occidentale, unde identificarea cu o anumită categorie sexuală începe să se diminueze într-o oarecare măsură, în unele dintre culturile tradiţionale, cea mai rea soartă a unei femei este de a rămâne nemăritată sau de a nu putea avea copii, iar a unui bărbat de a fi lipsit de potenţă sexuală şi a nu putea avea urmaşi, împlinirea în viaţă este percepută ca fiind respectarea valorilor asociate categoriei sexuale cu care se identifică individul.

În Vest, înfăţişarea fizică este cea care are un rol foarte mare în privinţa modului în care se percepe fiecare pe sine: robusteţea sau aspectul filiform frumuseţea sau urâţenia, toate percepute prin raportare la ceilalţi, în cazul multor oameni, sentimentul propriei valori este legat în mod intim de forţa lor fizică, de modul plăcut în care arată, de forma fizică şi de aspectul exterior. Nu puţini sunt cei care îşi simt diminuată valoarea personală din cauză că-şi percep trupul ca fiind urât sau cu imperfecţiuni.

În unele cazuri, imaginea mentală sau conceptul de „corpul meu” reprezintă o distorsionare completă a realităţii. O tânăra poate gândi despre ea că este supradimensionată şi prin urmare se va înfometa, când în realitate este chiar slabă. Ea nu-şi mai poate vedea corpul ci tot ce „vede” este conceptul mental referitor la corpul ei, iar acesta îi spune: „sunt grasă” sau „am să mă îngraş”. La baza acestei situaţii se află identificarea cu mintea. …

Cei identificaţi cu aspectul lor frumos, cu forţa fizică sau cu abilităţile fizice resimt suferinţă atunci când aceste însuşiri încep să se estompeze şi să dispară, aşa cum negreşit se întâmplă în ultimă instanţă. Identitatea care fusese construită pe baza lor este astfel ameninţată cu prăbuşirea. Frumoşi sau urâţi, oamenii îşi construiesc într-o măsură semnificativă identitatea — pozitivă sau negativă — pornind de la corpul lor. Mai exact, identitatea lor este derivată din gândul corespunzător lui „eu”, gând pe care-l ataşează în mod eronat imaginii mentale sau conceptului despre corpul lor care, la urma urmei, nu este altceva decât o formă fizică ce se supune destinului tuturor formelor — efemeritatea şi, în fine, degradarea.
Echivalarea corpului fizic perceput prin simţuri, menit să îmbătrânească, să se usuce şi să moară, cu „eul”, conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la suferinţă. Abţinerea de la identificarea cu corpul nu înseamnă neglijarea, dispreţuirea sau neîngrijirea corpului. Dacă este robust sau frumos, vă puteţi bucura de aceste însuşiri şi le puteţi aprecia —atâta vreme cât vor dura. Puteţi, de asemenea, să vă îmbunătăţiţi condiţia fizică printr-o alimentaţie adecvată şi prin exerciţii. Dacă nu echivalaţi corpul cu ceea ce sunteţi, sentimentul valorii sau identitatea nu vă vor fi afectate în niciun fel atunci când frumuseţea se va estompa, puterea va scădea sau corpul va pierde din capacităţi. De fapt, pe măsură ce corpul începe să slăbească, dimensiunea fără de formă, lumina conştiinţei poate străluci mai uşor prin forma ce începe să se estompeze.

Nu doar cei cu corpuri plăcute sau aproape perfecte au tendinţa de a crea sinonimie între corp şi ceea ce sunt ei. Vă puteţi la fel de uşor identifica cu un corp „problematic” şi îngloba imperfecţiunea, boala sau dizabilitatea corpului în identitatea voastră. După care puteţi gândi şi vorbi despre voi ca fiind „suferinzi” de cutare sau cutare boală cronică sau de cutare dizabilitate. Primiţi multă atenţie din partea doctorilor şi a celorlalţi care vă confirmă constant identitatea conceptuală de suferind sau pacient. Atunci vă agăţaţi în mod inconştient de boală, deoarece a devenit cea mai importantă parte din ceea ce percepeţi a fi voi înşivă. A devenit o altă formă mentală cu care egoul se poate identifica. Odată ce şi-a găsit o identitate, egoul nu mai vrea să renunţe la ea. În mod uimitor, nu rareori egoul aflat în căutarea unei identităţi mai solide îşi poate crea boli — şi chiar o face — cu scopul de a se consolida prin intermediul lor.

Deşi identificarea cu corpul reprezintă una dintre cele mai elementare forme de ego, vestea bună este că tot ea este şi cea de care se poate trece cel mai uşor. Acest lucru se realizează nu încercând să vă convingeţi că nu sunteţi corpul, ci deturnându-vă atenţia de la forma exterioară a corpului şi de la gândurile despre el — frumos, urât, puternic, slab, prea gras, prea slab — către sentimentul de însufleţire din interiorul lui. Indiferent care este aspectul său exterior, dincolo de forma exterioară el este un câmp energetic foarte viu.

Dacă n-aveţi obişnuinţa conştientizării „corpului interior”, închideţi ochii o clipă şi căutaţi să aflaţi dacă există viaţă în mâinile voastre. Nu întrebaţi mintea. Ea poate răspunde: „Nu simt nimic.” Probabil va mai adăuga: „Dă-mi ceva mai interesant la care să mă gândesc.” Aşadar în loc să întrebaţi mintea, îndreptaţi-vă atenţia direct către mâini. Ceea ce vreau să spun este să deveniţi conştienţi de sentimentul subtil de însufleţire din ele. El există. Trebuie doar să deveniţi atenţi pentru a-l percepe. ..

Ceea ce numesc „corpul interior” nu mai este chiar corp, ci energie vitală, puntea dintre formă şi ceea ce este fără de formă. Creaţi-vă un obicei din a simţi corpul interior cât de des puteţi. După un timp nu va mai fi nevoie să închideţi ochii ca să-l simţiţi. De exemplu, vedeţi dacă puteţi simţi corpul interior ori de câte ori ascultaţi pe cineva vorbind. Pare aproape un paradox: când sunteţi în legătură cu corpul interior nu vă mai identificaţi cu trupul, și nici cu mintea. Aceasta înseamnă că nu vă mai identificaţi cu forma, ci vă îndepărtaţi de identificarea cu forma către ceea ce este lipsit de formă şi căreia îi mai putem spune şi fiinţare. Este identitatea voastră esenţială. Perceperea corpului nu doar vă ancorează în momentul prezent, ci reprezintă uşa pentru a ieşi din închistarea pe care o reprezintă egoul.

Egoul înseamnă întotdeauna identificarea cu forma, căutarea de sine şi, în consecinţă, pierderea sinelui într-o formă sau alta. Formele nu sunt doar obiecte materiale şi copuri fizice. Mai fundamentale decât formele exterioare — lucrurile şi corpurile — sunt formele mentale care apar constat în câmpul conştiinţei. Ele reprezintă forme energetice, mai fine şi mai puţin dense decât materia fizică, dar totuşi ferme. Ceea ce conştientizaţi sub forma unei voci în mintea voastră care nu se opreşte niciodată din vorbit este un flux de gândire neîncetată şi compulsivă. Când fiecare gând vă absoarbe complet atenţia, când sunteţi atât de identificaţi cu vocea din mintea voastră şi cu emoţiile care o însoţesc încât vă pierdeţi pe voi înşivă în fiecare gând şi în fiecare emoţie, atunci înseamnă că sunteţi în totalitate identificaţi cu forma şi prin urmare sunteţi în puterea egoului. Egoul este un conglomerat de forme mentale şi tipare mental-emoţionale condiţionate, care reapar şi în care aţi investit sentimentul de „eu”, sentimentul de sine. Egoul apare atunci când sentimentul Fiinţării, al lui „Eu Sunt”, care este conştiinţă fără de formă, se întrepătrunde cu forma. Acesta este înţelesul identificării. Aceasta este uitarea fiinţării, eroare primordială, iluzia separării absolute care transformă realitatea într-un coşmar. (…)

Adevărul ultim privitor la ceea ce eşti nu este „sunt aceasta” sau „sunt cealaltă”, ci „sunt”. (…) Adevărul este inseparabil de ceea ce sunteţi. Da, voi sunteţi Adevărul. Dacă îl căutaţi în altă parte vă veţi amăgi de fiecare dată. Însăşi Fiinţa voastră este Adevărul. Este exact ceea ce Isus a încercat să transmită când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Dacă sunt înţelese corect, cuvintele lui Isus reprezintă un indicator către Adevăr, unul dintre cele mai directe şi cu cel mai puternic impact. Dacă sunt interpretate greşit însă, vorbele acestea devin un mare obstacol. Isus vorbeşte despre cel mai lăuntric Eu Sunt, identitatea esenţială a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, a fiecărei forme de viaţă, de fapt. El vorbeşte despre viaţa care e unul şi acelaşi lucru cu voi. Unii mistici creştini au denumit-o Cristosul din interior; budiştii o numesc natura de Buddha; pentru hinduşi este Atman, Dumnezeul din interior. Atunci când sunteţi în legătură cu acea dimensiune din interiorul vostru — şi a fi în legătură cu ea reprezintă starea voastră firească, nu vreo realizare miraculoasă — toate acţiunile şi relaţiile voastre vor reflecta unitatea cu întreaga viaţă pe care o simţiţi adânc înăuntrul vostru. Aceasta este iubirea. Legile, poruncile, regulile şi normele sunt necesare pentru cei care sunt separaţi de Adevărul din interiorul lor, de ceea ce sunt ei în realitate. Acestea împiedică cele mai rele excese ale egoului, dar câteodată nici măcar ele nu reuşesc s-o facă. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spunea Sf. Augustin. Cuvintele nu se pot apropia de Adevăr mai mult de-atât.

Va urma…

teb

***extrase din cartea- Un pământ nou, autor Eckhart Tolle, ed. Curtea Veche.

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *