Şi aceasta va trece..


20 Dec 2015

O străveche poveste sufită ne spune că într-un ţinut din Orientul Mijlociu trăia cândva un rege care veşnic oscila între fericire şi deznădejde. Cel mai neînsemnat lucru îi provoca supărare mare sau reacţii extreme, iar fericirea se transforma repede în dezamăgire şi disperare. A venit şi timpul când regele s-a simţit obosit de el însuşi şi de viaţa lui şi a început să caute o cale de ieşire. A trimis după un înţelept care trăia în regatul lui şi care avea renumele de a fi iluminat. Când înţeleptul a sosit, regele i-a spus: „Vreau să fiu asemenea ţie. Îmi poţi da ceva care să-mi ofere echilibru, seninătate şi înţelepciune? Îţi voi plăti cât îmi vei cere.” Înţeleptul a răspuns: „Cred că ţi-aş putea fi de ajutor. Dar preţul este atât de mare încât tot regatul nu ţi-ar ajunge ca să-l plăteşti. De aceea îţi voi da remediul în chip de cadou, dacă îi vei acorda respectul cuvenit.”

Regele l-a asigurat de acest lucru, iar omul a plecat. Câteva săptămâni mai târziu s-a întors şi i-a înmânat regelui o cutie ornamentată şi încrustată cu jad. Regele a deschis cutia şi a găsit înăuntru un inel din aur, simplu, pe care erau înscrise nişte litere. Regele a citit: Şi aceasta va trece. „Care este semnificaţia?”- a întrebat regele. Înţeleptul i-a spus: „Poartă mereu inelul acesta. Indiferent ce se întâmplă, înainte să etichetezi cu cuvintele bun sau rău, atinge acest inel şi citeşte ceea ce este scris. În felul acesta vei fi mereu în pace.”

ech3

Şi aceasta va trece. Ce anume face ca aceste cuvinte simple să aibă atâta putere? La o privire superficială poate părea că, deşi cuvintele acestea vor oferi mângâiere în situaţiile grele, ele ar diminua totodată bucuria produsă de lucrurile bune ale vieţii. „Nu fi prea fericit, pentru că nu va dura.” Iată ce par să spună într-o situaţie percepută ca bună.

Cuvintele înscrise pe inel nu spun că n-ar trebui să vă bucuraţi de ceea ce este bun în viaţă, dar nici nu au doar rolul de a oferi mângâiere în suferinţă. Scopul lor este mai profund: acela de a vă face conştienţi de efemeritatea fiecărei situaţii, efemeritate datorată faptului că orice formă, fie ea rea sau bună, este trecătoare. Când deveniţi conştienţi de faptul că toate formele sunt trecătoare, ataşamentul vostru faţă de ele scade, iar voi încetaţi, într-o anumită măsură, să vă mai identificaţi cu ele. A fi detaşat nu înseamnă că nu vă mai puteţi bucura de ceea ce are lumea bun de oferit. De fapt, vă veţi bucura chiar mai mult. Odată ce vedeţi şi acceptaţi că toate lucrurile sunt trecătoare şi inevitabil supuse schimbării, vă puteţi bucura de plăcerile lumii atât cât durează ele, fără teama că le pierdeţi, fără neliniştea legată de viitor.

Când sunteţi detaşaţi, vă situaţi pe o poziţie avantajoasă, de unde priviţi evenimentele vieţii voastre fără a mai fi captivii lor. Deveniţi asemenea unui astronaut care vede planeta Pământ înconjurată de vastitatea spaţiului şi realizează un adevăr paradoxal: Pământul este preţios, dar în acelaşi timp insignifiant. Admiţând că și aceasta va trece deveniţi detaşaţi, iar împreună cu detaşarea apare şi o altă dimensiune în viaţa voastră — spaţiul interior. Detaşarea, alături de lipsa judecății şi a rezistenţei interioare vă oferă accesul la dimensiunea respectivă.

Atunci când nu mai sunteţi total identificaţi cu formele, conştiinţa — ceea ce sunteţi — este eliberată din întemniţarea ei în formă. Eliberarea aceasta înseamnă apariţia spaţiului interior. El vine ca o linişte, o subtilă pace adânc înrădăcinată înăuntrul vostru, una care rămâne şi în situaţii aparent rele. Şi aceasta va trece. Brusc, în jurul evenimentului există spaţiu. Există spaţiu şi în jurul emoţiilor pozitive şi negative, chiar şi în jurul durerii. Şi, mai presus de toate, există spaţiu între gândurile voastre. Iar în spaţiul acesta ia naştere un sentiment de pace care nu aparţine „acestei lumi”, căci lumea aceasta este formă, iar pacea este spaţiu. Aceasta este pacea lui Dumnezeu.

womwnbun

Vieţile celor mai mulţi oameni sunt un talmeş-balmeş de lucruri: lucruri materiale, lucruri de făcut, lucruri la care trebuie să se gândească. Vieţile lor sunt asemenea istoriei umanităţii, definită de Winston Churchill ca „un şir de lucruri blestemate”. Minţile lor sunt pline cu gânduri în neorânduială, care se succed cu repeziciune. Aceasta este dimensiunea conştiinţei obiectelor ce reprezintă realitatea predominantă a multor oameni, motiv pentru care vieţile lor sunt atât de dezechilibrate. Conştiinţa obiectelor trebuie să fie echilibrată de conştiinţa spaţiului, pentru ca pe planeta noastră să revină echilibrul mental, iar umanitatea să-şi împlinească destinul. Apariţia conştiinţei spaţiului reprezintă următoarea etapă în evoluţia umanităţii.

Conştiinţa spaţiului înseamnă că, pe lângă conştientizarea lucrurilor — datorată percepţiilor prin simţuri, gândurilor şi emoţiilor — există un strat mai profund şi o altă stare de conştiență. Aceasta din urmă face ca voi să nu fiţi conştienţi doar de lucruri (obiecte), ci şi de faptul că sunteţi conştienţi. Dacă în timp ce lucrurile se desfăşoară în prim-plan, în fundal simţiţi o stare de linişte interioară vigilentă, înseamnă că aţi înţeles despre ce este vorba. Dimensiunea aceasta există în toţi oamenii, dar cei mai mulţi dintre ei sunt complet inconştienţi cu privire la ea. Uneori, eu le îndrept atenţia spre ea întrebând: vă simţiţi Prezenţa?

Conştiinţa spaţiului reprezintă nu doar eliberarea de ego, ci şi eliberarea de dependenţa faţă de lucrurile acestei lumi, de la materialism la materialitate. Este dimensiunea spirituală, şi doar ea poate da acestei lumi înţeles transcendent şi autentic. (…)

Atunci când sunteţi supăraţi din cauza unui eveniment, a unei persoane sau situaţii, cauza reală nu o reprezintă evenimentul, persoana sau situaţia, ci o pierdere a adevăratei perspective pe care doar spaţiul o poate oferi. Cădeţi în capcana conştiinţei obiectelor, pierzând contactul cu spaţiul interior atemporal al conştiinţei însăşi. Folosite ca indicator, cuvintele Şi aceasta va trece pot restabili conştiinţa acestei dimensiuni din voi. (…)

Egoul întreabă: cum pot face ca această situaţie să-mi satisfacă nevoile sau cum pot ajunge la o altă situaţie care îmi va satisface nevoile?

Prezenţa este o stare de spaţialitate interioară. Când eşti prezent, pui întrebarea: cum răspund cerinţelor acestei situaţii, ale acestui moment? De fapt, nici măcar nu este nevoie să puneţi întrebarea. Sunteţi liniştiţi, vigilenţi, deschişi faţă de ceea ce este. Aduceţi situaţiei o nouă dimensiune: spaţiul. Apoi priviţi şi ascultaţi. Astfel vă contopiţi cu situaţia. Ori de câte ori în loc să reacţionaţi împotriva unei situaţii, fuzionaţi cu ea, soluţia apare din însăşi situaţia respectivă. De fapt, nu voi, persoana care sunteţi, priveşte şi ascultă, ci însăşi liniştea vigilentă. Apoi, dacă este posibilă sau necesară întreprinderea vreunei acţiuni, veţi trece la acţiune sau, mai degrabă, acţiunea corectă se va manifesta prin intermediul vostru. Acţiunea corectă este acţiunea adecvată întregului. Când acţiunea este dusă la îndeplinire, liniştea spaţioasă, vigilentă, rămâne. Nu e nimeni acolo care să-şi ridice braţele într-un gest de triumf şi să scoată un strigăt sfidător, nimeni care să spună: „Uite, eu am reuşit asta.”

Va urma…

bbb4

***extrase din cartea- Un pământ nou, autor Eckhart Tolle, ed. Curtea Veche.

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *