Știți.. eu aveam nevoie doar de 64 (Dormim după cum iubim?-chestionar online)


13 Apr 2016

Înainte de orice vreau să vă spun din inimă MULȚUMESC. Mulțumesc tuturor celor care ați acordat timp și atenție pentru a completa chestionarul online privind corelația dintre somn și sistemul de atașament.

Dar….știți, eu aveam nevoie de 64 (nr. minim necesar)-100 (cât mi-am propus) de respondenți pentru a-mi răspunde unei curiozități, născute după patru ani de studiu aprofundat al minții umane, dar o curiozitate care trebuie să recunosc că s-a născut dintr-o “greșeală” (despre care o să vă vorbesc zilele viitoare). O eroare de percepție, sau mai bine zis de interpretare, care m-a făcut să mă întreb oare există o corelație pozitivă (o legătură) între felul în care dormim și cel în care iubim?; având în vedere că, totuși, dacă privim la arhitecturile psihice ce susțin aceste stări (starea de somn și nevoia de atașament) avem în față două planuri ale psihicului uman aflate, teoretic, la polul opus, planuri aflate la extreme unul de altul, respectiv starea de somn în care interesul individului este retras de la lumea exterioară, și nevoia de apropiere, siguranță, confort (atașamentul) pentru satisfacerea căreia interesul individului este investit în obiecte ale lumii externe (în general obiecte=persoane).

Această curiozitate am transformat-o în subiectul lucrării mele de licență, iar pentru a vedea o posibilă legătură era nevoie implicit să realizez o mică cercetare, un mic studiu corelativ, unul ce-mi impunea nr. 64- ca numărul minim de subiecți necesari pentru a observa o posibilă corelație, pozitivă sau nu, între cele două stări.

Ei bine, nu am aflat încă răspunsul la întrebarea mea, dar e doar o chestiune de timp până când (datorită vouă) îl voi avea, și ca urmare a interesului vostru mare pentru acest subiect de cercetare, voi avea chiar un răspuns cert. Pe ce mă bazez când vorbesc de această certitudine? Pe cele 1182 de chestionare pe care le-ați completat (and still counting) în decursul a 24 de ore, un număr extrem de mare de respondenți, ce transformă acest studiu dintr-unul oarecare, într-o cercetare solidă, care deja a devenit “fenomen” în cadrul Universității Ecologica (București), unde îmi desfășor studiile. Mulțumesc încă o dată tuturor celor care ați completat chestionarul, și după cum v-am promis celor care v-ați lăsat emailul (cam 30% dintre respondenți) o să vă trimit atât rezultatele ce vă relevă stilul de atașament, cât și rezultatul ce vă arată calitatea somnului. Problema este (bine, nu e chiar o problemă, sau cel puțin nu una căreia să nu îi găsesc soluția) că există un singur om (eu) care face scorarea chestionarului, și fiecare chestionar îmi ia pentru interpretare cca. 20 de minute. La un calcul simplu am nevoie de peste 20.000 de minute pentru interpretare, și astfel, probabil, ar trebui să-mi susțin licența în toamnă (sau cel mai sigur anul viitor) ceea ce nu sună prea optimist. Dar cum pesimismul mai nou nu mă mai caracterizează, iar provocările nu mă mai sperie ci mă motivează, am decis să apelez la bunăvoința unor colegi, și astfel în decursul zilelor următoare să facem împreună interpretările, și implicit să vă trimit răspunsurile mult așteptate.

Totuși, ținând cont de interesul vostru mare pentru acest subiect, m-am decis ca în perioada următoare să public aici pe blog câteva aspecte teoretice ce privesc subiectul dezbătut, informații atât despre somn cât și despre stilul de atașament, și astfel să vă ofer posibilitatea să accesați date certificate despre tema în cauză.

Acest fapt nu anulează promisiunea care v-am făcut-o, și pe care am de gând să mi-o onorez, și astfel fiecăruia dintre respondenți (cei care v-ați lăsat emailul) să vă trimit (în ordinea în care ați completat chestionarul, aceasta fiind și ordinea interpretării) rezultalele relevate, precum și informații despre subiect raportate personal, adică în funcție de rezultatul obținut de fiecare. Însă pentru această operațiune este necesar să îmi acordați un pic de timp (nu mult, dar am nevoie să mă “tratați” cu un pic de răbdare- pentru care vă mulțumesc anticipat). Până atunci însă, după cum am precizat, începând de azi voi publica, aici pe blog aspecte teoretice legate de subiectul cercetat. Sper din inimă să vă fie de ajutor și să vă sprijine pe fiecare în procesul de dezvoltare personală. So, here we go….

bun2

Cercetarea stării de somn a constituit un subiect de interes pentru specialiștii din medicină și psihologie încă de acum 100 de ani, iar descoperirile din ultimele decenii aduse de neuroștiințe, permit azi cercetătorilor să contureze un tablou neuropsihologic destul de detaliat al somnului la om, starea în care interesul individului este retras de la lumea din care face parte, și reinvestit spre lumile sale interioare.
În linie mare, somnul reprezintă o stare cu caracter reversibil în care activitate cerebrală este caracterizată prin întreruperea temporară a analizei conștiente a stimulilor interni și externi, când totodată este suprimată și activitatea voluntară. Somnul este astfel o stare fiziologică periodică, caracterizată prin suprimarea oricărei relații voluntare cu mediul (Larousse, 2006). În opoziție cu starea de veghe, caracterizată prin activismul și luciditatea psihicului, somnul poate să fie definit ca o stare reversibilă a organismului asociată cu scăderea până la dispariția reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și reacțiilor senzorio-motorii cu și față de mediul înconjurător. Este stare în care omul rămâne complet lipsit de apărare (Zlate, 2007). Sigmund Freud (1900) a postulat că somnul îndeplinește în viața omului două funcții majore: una biologică prin care se asigură relaxarea organismului, și alta psihologică- concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă.

Un alt subiect care stârnește interesul cercetătorilor din psihologie și neurobiologia interpersonală de mai bine de cinci veacuri, este reprezentat de sistemul de atașament. În linie generală atașamentul este definit ca:
Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Larousse, 2006)).

Teoria atașamentului elaborată pentru prima oară de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a fost primul care a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim. În fapt, nevoia de a fi lângă cineva special este atât de importantă încât dispunem de un mecanism neuropsihologic complex responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Acest mecanism numit sistem de ataşament constă în emoţii şi comportamente care ne certifică că suntem în siguranţă şi protejaţi atunci când suntem aproape de cei iubiţi. Sistemul atașamentului s-a dezvoltat evolutiv în scopul de a menține individul în siguranță încă din primele zile de existență, iar privit ca un tablou general nu credem că este greșit să afirmăm că tot sistemul de atașament este cel care integrează individul în lumea externă.

Observăm că atunci când vorbim de atașament, vorbim practic de relații interpersonale cu investirea afectivă din partea individului în altul/figura de atașament. Mecanismul neuropsihologic al atașamentului susține această investire în vederea satisfacerii nevoii de siguranță și confort psihic și fizic, satisfacere posibilă doar prin experiența conștientă a apropierii de figura de atașament. Experiența conștientă presupune implicit starea de veghe, stare opusă celei de somn studiată în această lucrare în vederea observării existenței sau nu a unei legături de corelație pozitivă cu sistemul de atașament. Tocmai din acest motiv, cercetarea unei posibile corelații între somn și sistemul de atașament pare a fi un subiect nou și îndrăzneț, ce abordează două domenii diferite de studiu ale psihicului uman, aparent fără legătură între ele. Într-adevăr dacă privim starea de somn strict cum este trăită de individ, și la fel dacă privim nevoia de apropiere strict prin fereastra prin care este experimentată la nivelul conștient, avem două tablouri aflate la extreme unul de altul. Dacă privim însă la mecanismul neuropsihologic ce face posibilă experiența propriu zisă a somnului, dar și mecanismul neuropsihologic ce permite dezvoltarea și funcționarea sistemului de atașament, vom găsi multe puncte comune, ca de exemplu mecanisme anatomocerebrale ce funcționează într-un mod integrat pentru a permite atât retragerea în stare de somn și stingerea interesului față de lume, cât și întreg bagajul psihic-comportamental (emoții, gânduri, acțiuni, comportamente) care ne “împinge” spre căutarea apropierii de un congener încă din primele clipe de viață. Totodată cercetările în neurobiologia interpersonală de până acum au evidențiat că modelul pe care se va dezvolta sistemul de ataşament deși are o predispoziție existentă încă din viaţa intrauterină, este puternic influenţat de primele legături afective ale copilului cu persoanele ce-l îngrijesc, fiind de asemenea supus influenţelor mai mari sau mai mici pe parcusul întregii vieţi a fiecăruia dintre noi. Pe această bază se afirmă că personalitatea unui individ se dezvoltă prin „jocul” dintre caracteristicile sale înnăscute și constitutive de temperament și experiențele care survin în viața sa pe măsură ce se dezvoltă în sânul familiei. Aceste experiențe de atașament influențează și dezvoltarea cerebrală, și implicit funcționarea integrată a întregului sistem nervos.

Dan Siegel (2014) apreciază că raportarea la cei care au grijă de noi încă de la naștere formează modul în care mintea ajunge să exprime repere de bază pentru relațiile noastre. Autorul consideră că experiențele din prima copilărie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru- și sunt deci, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară. Calitatea relațiilor din prima copilărie avute cu figurile de atașament ne structurează practic anatomia cerebrală și modul de funcționare al creierului, iar asta e posibil datorită faptului că încă de la începutul vieții, creierele noastre sunt capabile să răspundă experienței prin modificarea conexiunilor dintre neuroni, ce constituie baza structurală a creierului.
“Se presupune că aceste conexiuni sunt o modalitate eficientă în care creierul reușește să își amintească experiența. Structura creierului îi formează funcția. În schimb funcția creierului creează mintea. Deși informațiile genetice determină și ele aspecte fundamentale ale anatomiei creierului, experiențele noastre sunt cele care creează conexiunile unice fiecărui individ și dau forma structurii de bază a creierului său. Astfel, experiențele noastre dau în mod direct forma structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem”- ( Daniel Siegel, Mary Hartzell, 2013, pag 106)
Relațiile pe care le avem cu părinții și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină la modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma, și conturează felul în care ne raportăm la lume. Ținând seamă astfel de importanța sistemului de atașament în dezvoltarea cerebrală și funcționarea optimă și integrată a structurilor cerebrale, și de faptul că acest sistem influențează modul în care individul se raportează la el și la lume în general, presupunem că sistemul de atașament influențează și felul în care individul trăiește starea de somn în sine (calitatea somnului). Așadar obiectivul principal al cercetării noastre este identificarea unei posibile corelații pozitive între sistemul de atașament la individul adult și calitatea somnului acestuia, creionând astfel importanța integrării și coerenței în realizarea unei activități cerebrale echilibrate, care la rândul său va susține dezvoltarea unei minți echilibrate.

SISTEMUL DE ATAȘAMENT, SOMNUL, VISELE- ARGUMENTE TEORETICE

Introducere: Existența vertebratelor este susținută de ceea ce știința medicală a denumit prin conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului, coordonează activitatea musculară, monitorizează activitatea organelor, primește și prelucrează informațiile primite din mediul extern dar și mediul intern al organismului. Fără sistemul nervos, auzul, văzul, durerea și toate senzațiile pe care le experimentează organismul vertebrat ar fi de neconceput. Funcțiile fiziologice de care depind însăși viața, ca și respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul SN.

Sistemul nervos este responsabil practic pentru menținerea homeostaziei organismului, adică a unei stări de echilibru. Este un magnific sistem informațional la conducerea căruia se află creierul- encefalul- care pe baza informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, decide și susține modul de răspuns la stimuli ai lumii exterioare, dar și stimulii interni.

Pe măsură ce urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepta informații, a le interpreta și reacționa- corespunzător în vederea menținerii stării de echilibru- sunt tot mai perfecționate.
Când vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care au la bază celule nervoase, numite și neuroni, definit astfel SN este extrem de vast pătrunde în toate organele și țesuturile organismului (Bălăceanu-Stolnici, Borosanu, Berescu, 2006).

Neuronii reprezintă celule specializate în transmiterea mesajului prin intermediul unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.) se numește sinapsă. Neuronii sunt sensibili la stimuli veniți din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influența acestor stimuli, celulele nervoase declanșează impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier unde informațiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit răspunsuri la stimuli, ce se trimit altor neuroni, care vor declanșa o reacție, precum contracția unei grupe de mușchi sau secreția unei glande. Proprietățile prin care neuronii devin sensibili la stimuli, și transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate și respectiv conductibilitate.

Sistemul Nervos este împărțit la toate vertebratele în două mari componente –Sistemul Nervos Central și Sistemul Nervos Periferic. În mare putem afirma că Sistemul Nervos Central este componenta formată din organe compacte învelite și protejate- din encefal, măduva spinării. A două componentă, și anume Sistemul Nervos Periferic este format din toți nervii și ganglionii nervoși – include SN somatic și SN vegetativ.

La nivelul sistemului nervos central vin toate informațiile din interiorul organismului și din mediul înconjurător. Aici se iau deciziile și se trimit comenzi către organism. Sistemul nervos periferic transportă informatiile către sistemul nervos central (prin intermediul nervilor senzitivi) și trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori) către mușchi – generând mișcarea sau către glande (prin intermediul nervilor vegetativi) – generând secreția unor substanțe.

Observăm că dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar în consecință dezvoltarea, echilibrul și funcționarea armonioasă a întregului sistem nervos depinde implicit de o bună dezvoltare și funcționare a creierului. O dezvoltare optimă a structurilor cerebrale, precum și activitatea cerebrală echilibrată impun însă anumite condiții existenței organismului. Printre acestea.. două le abordăm în continuare și anume nevoia de apropiere/siguranță/confort și nevoia de a dormi.

SISTEMUL DE ATAȘAMENT

În linie generală atașamentul este definit ca:
Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse, 2006).
Legăturile afective ale oricărui individ se nasc din experiențele sale de viață cele mai timpurii, care la rândul lor modelează personalitatea, iar majoritatea autorilor de azi sunt de acord că primele legături afective ale individului influențează linia pe care o va urma dezvoltarea sa. Dan Siegel (2014) un cercetător de renume mondial în neuropsihologia interpersonală, postulează că experiențele din primii aproximativ 12 ani de viață au un impact puternic asupra persoanei care devenim. Astfel, conform autorului, relațiile din interiorul familiei, prieteniile, experiențele de la școală, activitățile la care participăm, etc. influențează dezvoltarea cerebrală în anii dinaintea adolescenței. Însă și după acești primi ani, relațiile continuă să joace un rol crucial în creșterea și dezvoltarea noastră.

“Raportarea la cei care au grijă de noi încă de la naștere formează modul în care mintea ajunge să exprime repere de bază pentru relațiile noastre. Experiențele din prima copilărie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru- și sunt deci, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară. Relațiile pe care le avem cu părinții și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină în modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma”- (Siegel, 2014, pag 147)

În general în literatura de specialitate legăturile importante cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc sunt definite ca relații de atașament. Siegel (2014) susține că purtăm în noi câteva relații de atașament, pe care le-a definit ca modele de atașament. Termenul model se referă, în linii mari, la schema mentală modelată de tipare de stimulare a creierului, pe care o construim de-a lungul experiențelor noastre și prin care generăm o schemă ce ne permite să anticipăm ceea ce urmează să se întâmple, cum trebuie să reacționăm, ce emoții urmează să avem și cum urmează să ne raportăm la percepțiile noastre. Modelele influențează adesea fără știrea noastră percepțiile și modurile de a fi în lume.

“Un model de atașament este, practic, modul în care creierul își amintește relațiile de atașament pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem și calea prin care ne-am adaptat la aceste experiențe formatoare. Modelele pe care le purtăm în mintea noastră influențează foarte puternic felul în care ne simțim, gândim, ne comportăm și relaționăm cu prietenii, cu profesorii, și mai târziu, cu partenerii noștrii romantici”- (Siegel, 2014, pag.149 )

Teoria atașamentului elaborată pentru prima oară de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a fost primul care a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim. În fapt, nevoia de a fi lângă cineva special este atât de importantă încât dispunem de un complex mecanism psihic responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Acest mecanism numit sistem de ataşament constă în emoţii şi comportamente care ne certifică că suntem în siguranţă şi protejaţi atunci când suntem aproape de cei iubiţi (Levine, Heller, 2010). Mecanismul explică de ce un copil separat de mama lui devine agitat, plânge incontrolabil până în momentul în care restabileşte legătura cu ea.

În timpuri preistorice să fii aproape de cineva era o chestiune de viaţă şi de moarte, iar sistemul nostru de ataşament s-a dezvoltat ca să trateze această proximitate ca o necesitate absolută. Cu toate acestea, chiar dacă toţi avem nevoia de bază de a crea legături strânse, felul în care le formăm variază. Într-un mediu foarte periculos, ar fi mai puţin avantajos să investeşti timp şi energie într-o singură persoană, pentru că el sau ea nu ar fi, din păcăte, prea mult prin preajmă. Are mai mult sens să te ataşezi mai puţin şi să mergi mai departe (adică stilul de ataşament evitant, explicat în lucrare). Mai mult, teoria ataşamentului nu etichetează comportamentele ca fiind sănătoase sau nesănătoase. Stilurile de ataşament (securizant, anxios, evitant) nu sunt văzute ca fiind patologice”- (Levine, Heller, 2010, pag. 12).

Bowlby propune ideea că ne naştem echipaţi pentru a forma şi întreţine atașamente pe parcursul întregii vieți, mecanismul ataşamentului fiind legat atât de supravieţuire ca individ, cât şi de evoluţia speciei și are propria funcţie adaptativă pentru fiinţă, şi anume cea de protecție. Acest echipament asigură ceea ce Bowlby (1959) a numit homeostază ambientală adică relaţia unei persoane cu figura ataşamentului său, proximitatea cu aceasta şi accesibilitatea la ea asigură individului bunăstare fiziologică și emoțională. În baza teoriei atașamentului se poate afirma că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la nou-născut și care continuă să existe de la vârsta adultă până la sfârşitul vieţii. Astfel, debutul şi evoluţia vieţii psihologice sunt puternic influenţate de legătura (ataşamentul) pe care copilul sugar o stabileşte cu mama, mai corect spus cu figura maternă, aceasta fiind de regulă persoana care îngrijeşte copilul.

Când vin pe lume, supraviețuirea bebelușilor depinde total de părinții lor. De cele mai multe ori, mama este cea care asigură inițial hrana și confortul noului născut și cea față de care acesta dezvoltă un atașament primar. Bebelușul și mama experimentează astfel o legătură intimă care dă copilului un sentiment de securitate. Senzația de bunăstare ce provine din experiența previzibilă și repetată a îngrijirii creează ceea ce cercetătorul John Bowlby a numit “o bază sigură”. Acest model intern al siguranței permite copiilor să se dezvolte optim și să exploreze lumea din jurul lor. Cercetările în domeniul atașamentului reliefează importanța relației părinte-copil în modelarea interacțiunilor pe care copiii le au cu alți copii, sentimentul de securitate pe care îl au în explorarea lumii, rezistența lor la stres, capacitatea de a-și echilibra emoțiile, cea de a avea o poveste coerentă care dă sens vieții lor și cea de a forma relații interpersonale semnificative în viitor. Atașamentul așează temelia modului în care un copil abordează lumea, iar un atașament sănătos în primii ani de viață pune la dispoziție o bază sigură pornind de la care copiii pot învăța despre ei înșiși și despre alții.

Bowlby subliniază că legăturile de ataşament sunt caracterizate de patru comportamente de bază: căutarea unei persoane care să fie aproape; comportament de refugiu; suferinţă provocată de separare; comportament securizant. Bowlby (1959) era de părere că aceste comportamente fundamentale devin cel mai evidente în viaţa adultă atunci când o persoană observă confortul şi siguranţa pe care soţii le obţin unul de la celălalt, mai ales în timpul perioadelor de stres.

og0

Evoluția teoriei ataşamentului a fost marcată și de cercetările (inclusiv longitudinale în Baltimore, Uguanda) ale renumitului psiholog canadian Mary Ainsworth, studii inteprinse asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării timpurii de aceasta. Rezultatele cercetărilor (Ainsworth, 1967) au evidențiat că experiențele din prima copilărie cu mama, sau persoana pe care copilul o cunoaşte ca figura maternă, duc în timp, pe măsura dezvoltării psihofiziologice, la formarea unui întreg bagaj de reprezentări, emoţii, amintiri, comportamente, credinţe, aşteptări privind propria persoană, pe ceilalţi şi relaţiile dezvoltate cu ei. Bineînțeles că sistemul de atașament devine mai complex pe măsura dezvoltării cogniţiei și a acumulării experienței sociale şi culturale.

Tot cercetările conduse de Mary Ainsworth, realizate prin observarea bebelușilor în mediul lor familial, au revelat cum copiii își folosesc figura de ataşament (de obicei mama) ca o bază de siguranţă pentru explorare. Atunci când un copil se simte ameninţat el se va îndrepta către persoana care îl îngrijeşte pentru protecţie şi confort. În strategia de evitare copilul tinde să îşi inhibe comportamentul de căutare a ataşamentului, şi în strategia de nesiguranţă copilul se agaţă de mama sa şi evită explorarea. Felul în care se va comporta mama va avea un rol important în stabilirea tiparului de ataşament al copilului.

În 1971 M. Ainsworth, împreună cu colegii săi, descriu trei tipare principale de atașament, acestea sunt identificate cu certitudine, împreună cu condiţiile familiale care le promovează. Primul este cel sigur în care copilul este convins, crede, ştie că figurile de ataşament sunt disponibile și îl vor ajuta dacă are nevoie de sprijin şi mângâiere. Având certitudinea siguranţei copilul va explora lumea curajos. Pentru dezvoltarea acestui stil de ataşament este necesară o prezenţă maternă atentă la semnalele copilului, interpretând corect nevoile lui şi răspunzând cu dragoste.
Un al doilea tipar este cel al ataşamentului anxios– în care copilul este nesigur, nu ştie dacă părintele este disponibil, dacă răspunde sau dacă îl ajută atunci când are nevoie. Din cauza acestei nesiguranţe, copilul manifestă în permanenţă predispoziţia de a trăi anxietatea separării, tinde să se agaţe de figura maternă pentru a prinde curaj să exploreze lumea. Acest tipar de ataşament, în care conflictul este evident, este promovat de un părinte care în primii ani de viață ai copilului este disponibil şi gata să-i ofere ajutorul doar în anumite situaţii, din când în când.
Al treilea tipar principal este ataşamentul evitant- în care copilul nu are deloc certitudinea că i se va răspunde în mod pozitiv la solicitările lui de atenţie şi grijă ci, din contră, se aşteaptă să fie respins, să nu primească atenţie şi îngrijire, să nu îi fie satisfăcute nevoile de apropiere. Acest tipar de ataşament apare ca efect al respingerilor permanente ale figurii materne, atunci când copilul se apropie de ea pentru a căuta mângâiere sau protecţie.
În timpul cercetărilor inteprinse, Ainsworth a observat apariţia unor situaţii în care copiii au manifestat o variantă dezorganizată a unuia dintre tipurile principale identificate, de regulă cel anxios, și astfel a fost introdus un al patrulea tip/stil de atașament, cel dezorganizat. Dezvoltarea acestui model deviant, dezorganizat a fost observată în cazul copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților, sau ai căror părinți sufereau de patologii psihice. Două decenii după Aisworth, Main şi Hesse (1990) au aratătat că acest stil de ataşament este favorizat de mame care sunt încă preocupate să plângă o figură părintească pierdută în timpul copilăriei lor, sau care au suferit ele însele abuzuri fizice sau sexuale în copilărie.
Așadar, stilul de ataşament are în dezvoltarea sa o predispoziție existentă încă din viaţa intrauterină, dar este puternic influenţat de primele legături afective ale copilului cu persoanele ce-l îngrijesc, fiind de asemenea supus influenţelor mai mari sau mai mici pe parcusul întregii vieţi a fiecărui individ. Putem afirma astfel că personalitatea unui individ se dezvoltă prin “jocul” dintre caracteristicile înnăscute și constitutive de temperament ale copilului și experiențele care survin în viața respectivului copil pe măsură ce se dezvoltă în sânul familiei. Siegel (2014) susține că celebra controversa natură (genele) contra cultură- mediu (experiența) este înșelătoare, căci natura necesită să fie cultivată în vederea dezvoltării optime a copilului. Genele și experiența interacționează reciproc pentru a modela cine suntem. În ce privește stilul de ataşament, acesta aparţine conexiunilor dintre cogniţie, emoţii, comportament, psihologie, și se dezvoltă ca parte a repertoriului individului în relaţii.
Stilurile de ataşament apar devreme în viaţă, sunt bazate pe relaţiile noastre cu părinţii sau cu persoanele care ne îngrijesc, şi sunt transferate mai târziu, însă reformulate, o dată ce ne implicăm în relaţii romantice.
O abordare interesanată și modernă în Teoria Atașamentului a adus-o Dan Siegel și cercetările sale recente. Astfel, autorul ne propune să ținem cont de faptul că putem avea mai mult de un singur model de atașament, dacă am avut mai mult de o persoană cu care am dezvoltat o relație de atașament, iar atunci fiecare dintre aceste stări mentale sau modele, ne pot influența comportamentul și reacțiile în diferite situații.
Una din caracteristicile principale ale moștenirii noastre de mamifer este că puii au nevoie de îngrijirea atentă a unui adult, adesea mama, care oferă siguranță și hrană. Acesta este atașamentul. Un aspect important în creșterea unui copil este că nu avem o singură figură de atașament, precum majoritatea mamiferelor. Noi, oamenii, practicăm ceea ce numim aloparentaj adică parentaj la comun– împărțim creșterea copiilor cu alți adulți de încredere sau cu copii mai mari. Această abilitate este crucială pentru noi, ca specie socială, și este posibil să fi influențat dezvoltarea generală a speciei noastre în ceea ce privește abilitățile unice de comunicare și crearea de relații de colaborare. Aloparentajul înseamnă că ne atașăm și de alte persoane în afară de mamă, că formăm atașamente față de câteva persoane mai în vârstă, mai puternice și, în cel mai bun caz, mai înțelepte de la care căutam protecție și confort.

Modelele noastre de atașament se activează în situații specifice, care se aseamănă cu o anumită relație de atașament din trecut, conturând modul în care vom interacționa în momentul prezent. De exemplu, dacă ne aflăm în prezența unei prietene mai în vârstă care are o personalitate puternică, am putea începe să ne comportăm față de ea așa cum o făceam cu mama noastră, care poate avea și ea o personalitate asemănătoare. Sau dacă cineva s-a adaptat unui tată blând, retrăgându-se în sine, alături de un prieten tăcut s-ar putea să devină retras, fără să-și dea seama care este motivul. Modelele se activează automat, fără intenție și fără să fim conștienți de ceea ce se întâmplă”- (Siegel, 2014, pag. 149-150).

În continuarea acestei lucrări vom aborda mai pe larg modelele de atașament atât la copil- adolescent, cât și cele din viața adultă, iar pentru a evita confuzia sunt necesare câteva precizări în legătură cu folosirea anumitor concepte de către cele două câmpuri majore de cercetare din domeniul Teoriei Atașamentului. Ca de exemplu în literatura semnată de Dan Siegel găsim conceptul de model sau tipar/stil de atașament, acest termen fiind agreat în domeniul cercetării atașamentului la copil și adolescent, pe când în domeniul atașamentului la adulți este preferat termenul de sistem de atașament. În lucrarea de față prezentăm atașamentul respectând ambele direcții de cercetare.

Va urma….

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.