Modelul de atașament la copil. Sistemul de atașament la adult


13 Apr 2016

…dacă ești părinte, răspunde-ți te rog la următoarea întrebare înainte de a citi informațiile din acest text: Cum crezi că reacționează copilașul tău de un an (sau cum a reacționat la vârsta de un an) aflat într-o cameră cu jucării (printre jucării) la revederea ta (mama/tatăl) după o despărțire de trei minute? Este indiferent la reapariția ta, sau poate e interesat să restabilească contactul cu tine și apoi se întoarce la joacă, sau se “agăța” pur și simplu de tine (eventual după un plâns strașnic provocat de lipsa ta)?

Probabil vă întrebați ce înseamnă fiecare reacție, și ce anume dezvăluie? Ei bine răspunsul îl aveți în rândurile de mai jos, în secțiunea din articol dedicată modelului de atașament la copil. Articolul se continuă cu sistemul de atașament la adult, secțiune ce include informații despre modul în care noi, adulții, dezvoltăm relații intime, și felul în care ne comportăm în interiorul acestora. Eu sincer vă spun că vă doresc nu o lectură plăcută, ci una care să vă răstălmăcească sufletește, pentru că în fond… e nevoie de furtună ca să te poți bucura de soare.

Modelul de atașament la copil

Siegel definește două mari modele principale la copil și adolescent: cel securizant și cel nesecurizant —care include tiparele evitant, ambivalent, dezorganizat. Există așadar creionate patru moduri principale în care indivizii își formează atașamentul față de părinți sau alte persoane în a căror grijă s-au aflat încă de la debutul vieții. De-a lungul desfășurării existenței contextele situaționale în care ne aflăm, modul în care oamenii interacționează cu noi, și felul în care aceste interacțiuni ne aduc aminte de figurile noastre de atașament din copilărie, pot influența direct activarea unui anumit model la un anumit moment.

Modelul Securizant- Modelele securizante ne sprijină viața prin flexibilitate, înțelegere de sine și ușurință în crearea conexiunilor cu ceilalți. Acest model de atașament permite individului să-și echilibereze emoțiile, să înțeleagă ce simte, și să interacționeze cu semenii săi în moduri care oferă satisfacții de ambele părți. În ecuația ce duce la consolidarea acestui model de atașament cercetarea a evidențiat importanța prezenței unui părinte consecvent în a vedea copilul cu nevoile sale reale, un părinte capabil să ofere siguranță și alinare, lăsând în același timp și spațiu copilului.

În evaluarea acestui model de atașament pe parcursul copilăriei timpurii, cercetătorii observă reacția unui copil de un an de exemplu (situat într-o cameră cu jucării) la revederea figurii sale de atașament (mama, îngrijitorul) după o separare de trei minute. Copilul, cu un model securizant caută reluarea contactului cu figura de atașament în timpul reîntâlnirii, restabilește relația de confort, iar apoi se întoarce repede la explorarea unei camere pline de jucării. Un copil cu atașament sigur se simte văzut, în siguranță, alinat și securizat alături de figura sa de atașament (Siegel, 2014)

“S-a demonstrat științific că atașamentul securizant este asociat cu funcții cerebrale prefrontale integrative care se ocupă de reglarea funcțiilor corpului, acordare la ceilalți și la propria persoană, echilibrarea emoțiilor, flexibilitatea mentală, potolirea fricilor, introspecția, empatia față de ceilalți și deținerea unei baze morale puternice. Pentru a rezuma această teorie, atunci când beneficiem de atașamente securizante, experiențele noastre relaționale sprijină dezvoltarea stării de integrare cerebrală și a flexibilității minții. Atunci când avem atașamente nesigure, dezvoltarea modelelor nesecurizante reflectă stări neintegrate de funcționare ale creierului. Ideea de bază este că dacă ai un istoric de atașamente nesecurizante, transformarea către securitate are loc prin tranziția de la funcționarea neintegrată către dezvoltarea integrării în creier. Iar această tranziție se poate face la orice vârstă.

Atașamentul securizant acordă flexibilitate deoarece face posibilă stimularea creșterii de conexiuni integrative în cortexul prefrontal. Amintim că regiunea prefrontală leagă cortexul, zona limbică, trunchiul cerebral (formațiuni cerebrale implicate în mecanismul neurobiologic al atașamentului- pe care le voi explica în articolul următor), corpul și chiar lumea socială într-un întreg coordonat și echilibrat. Aceasta este puterea relațiilor de atașament de a crea în viețile noastre funcții adaptative și sănătoase, funcții care iau naștere din integrarea “- (Siegel, 2014, pag 155, 156)

Modelul evitant– În cadrul cercetărilor din domeniul atașamentului la copil și adolescent, acest model a fost observat în situații în care copii de un an, au fost separați de tată sau de mamă și care, mai apoi au evitat contactul cu părintele întors, în loc să se reconecteze și să caute confort, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul unei relații securizante. Concluzia la care s-a ajuns este că, în urma experiențelor copilului de a nu fi fost văzut sau alinat pe parcursul primului an de viață alături de părinte, în el se activează un model de evitare ca răspuns la relațiile ce implică legături afective. Este un răspuns adaptativ de evitare care asigură supraviețuirea copilului, iar în ecuația care susține dezvoltarea acestui tipar se găsește în general unul sau ambii părinți care au dezvoltat la rândul lor o relație de evitare cu copilul. “Modelul acesta îți spune: nu am nevoie de această persoană (părintele/figura de atașament) pentru că am aflat că nu-mi oferă nimic atunci când am nevoie de o legătură sau confortindividul învață practic, să-și minimizeze nevoile de atașament. Adoptarea modelului evitant în relațiile apropiate te va face să te simți deconectat de ceilalți și de emoțiile și nevoile tale. Acesta este sinele deconectat al atașamentului evitant”- (Siegel, 2014, pag. 160)

Este important să subliniem, din nou, faptul că modelul de atașament rezumă adaptarea la relațiile pe care fiecarea le-am avut cu oamenii importanți din viața noastră. Cu toate acestea, oricare ar fi modelul de atașament de care vorbim, nu este semnul unei probleme inerente, ci doar reflectarea unui răspuns învățat față de evenimentele din viața reală.

Modelul ambivalent– Acest model de atașament apare adesea la copiii ce sunt expuși la un comportament inconsecvent sau intruziv din partea unui părinte, sau a ambilor părinți. Copilul chiar dacă știe că este văzut, sau chiar dacă este alinat, relația cu părintele său nu se construiește pe un mod care să inspire încredere. În timpul cercetărilor, copilașii de un an cu model ambivalent după o perioadă de separare de figura de atașament, la revederea cu aceasta se “agațău” de ea, nefiind siguri că li se va răspunde nevoilor de apropiere, siguranță, confort.

Modelul dezorganizat– al patrulea tip de atașament apare în contextul celor trei:
Pe lângă experiențele de atașament de bază, se mai petrec și alte lucruri. Dintr-o mulțime de motive, părintele tău, de exemplu mama, ți se pare înfricoșător. S-ar putea să fie pentru că este deprimată și nervoasă și vine către tine țipând atunci când te întorci acasă de la școală. Sau s-ar putea să nu țipe la tine, ci la tatăl sau frații tăi. Sau s-ar putea să arate doar ea însăși terorizată, iar tu să-i absorbi teamă în interior. Problema cu a fi speriat de o figură de atașament este că activează două circuite diferite în creierul tău, care pur și simplu nu funcționează împreună. Unul este străvechiul trunchi cerebral care mediază reacțiile de supraviețuire. Trebuie să fugi de sursa fricii!. Însă cel de al doilea circuit este sistemul de atașament localizat în zona limbică, și care atunci când ești speriat, te stimulează să cauți prezența figurii de atașament pentru a fi protejat și alinat. Problema este că nu te poți apropia și fugi, în același timp, de aceeași persoană. Prin urmare, atunci când o figură de atașament este sursa fricii, devenim fragmentați”- ( Siegel, 2014, pag. 162)
Atașamentul dezorganizat ne face vulnerabili în multe moduri. De exemplu s-ar putea să avem dificultăți în a ne echilibra emoțiile, în a avea relații pozitive cu ceilalți și chiar în a gândi clar în condiții de stres. Mai mult atașamentul dezorganizat crește riscul de a dezvolta o fragmentare în continuitatea conștiinței, stare numită ca disociere și care ne poate pune foarte mult la încercare starea de bine. Atunci când ne disociem, separăm diferite aspecte din noi, cum ar fi separarea emoțiilor de amintiri, sau a gândurilor de acțiuni. Ne putem simți ireali și rupți în bucățele. Aceasta este sursa sinelul fragmentat care se formează dintr-un model de atașament dezorganizat (Siegel, 2014). Atașamentul cu un nivel mare de dezorganizare este întâlnit în special la copiii care au fost abuzați de proprii părinți. Abuzul fracturează relația dintre copil și părinte, produce o situație imposibilă pentru mintea copilului, prin fragmentarea sentimentului de sine. Atașamentul dezorganizat este prezent și în familiile unde, deși nu există abuzuri fizice, copilul are parte de experiențe repetate în care comportamentul părintelui este înspăimântător sau derutant pentru el.. Părinții care manifestă în repetate rânduri accese de furie de exemplu față de copiii lor (sau în fața acestora) pot produce o stare de alarmă în copil, care duce la un atașament dezorganizat.

Atașamentul reactiv– Când nu beneficiem de un atașament securizant, putem trece prin mai multe stări în care ne adaptăm și ne descurcăm cum putem mai bine, printre care evitarea, ambivalența sau dezorganizarea. Însă există o serie de situații în care atașamentul nostru poate să nu fie doar securizant sau nesecurizant.

“La o extremă a spectrului uman de experiențe se află absența atașamentului, unde nu există o figură clară de care ne putem atașa. În acest caz se poate forma o stare disfuncțională numită “tulburare de atașament reactiv”, în care putem avea dificultăți cu emoțiile și relațiile noastre, și începem să stabilim conexiuni rapide cu o varietate de persoane în perioada copilăriei, a adolescenței și a vârstei adulte. Putem înțelege tulburarea de atașament reactiv ca cel mai bun lucru pe care un copil îl poate face în absența unei figuri de atașament”- (Siegel, 2014, pag. 163, 164).

bebe1

Modelele de atașament în relație cu figura de atașament
Pentru a trage o linie și a sintetiza ideile prezentate până în acest punct, putem să afirmăm că atașamentul vorbește în fond despre un mecanism ce funcționează ca un sistem, care s-a dezvoltat evolutiv în scopul de a menține individul în siguranță încă din primele zile de existență. Sistemul permite copilului:
a) să caute proximitatea părintelui
b) să meargă la părinte în momentele de suferință pentru alinare, ca sursă de refugiu sigur
c) să internalizeze relația cu părintele ca un model lăuntric al unei baze sigure.
Sentimentul de securitate se clădește pe baza experiențelor repetate de conectare conjugată cu figura care constituie obiectul atașamentului. Impactul acestor experiențe este acela de a oferi copiilor o percepție lăuntrică a bunăstării care le permite să iasă în lume pentru a explora și a face noi conexiuni cu alții.
“Avem nevoie să fim văzuți, susținuți și alinați pentru a ne simți în siguranță. Să fim văzuți înseamnă că viața noastră mentală interioară este percepută dincolo de comportamentul exterior. Persoana în grija căruia ne aflăm ne aude plânsul, își dă seama care ne este nevoia și apoi ne împlinește acea nevoie. A fi în siguranță înseamnă că suntem protejați de pericole și nu speriați de persoana care are grijă de noi. A fi alinat, înseamnă că, atunci când suferim, răspunsul îngrijitorului ne face să ne simțim mai bine. Când avem nevoie de mângâiere suntem îmbrățișați. Iar toate acestea- a fi văzut, a fi în siguranță, susținut și a fi alinat de fiecare dată când e nevoie- ne oferă un sentiment complet de securitate cu părintele. Părintele trebuie să vadă și să înțeleagă viața interioară a copilului, cogniția, emoțiile, ferestrele de percepție, nu doar comportamentul. Siguranța este obligația primară a fiecărui părinte”- (Siegel, 2014, pag.153)
În ceea ce privește atașamentele nesigure Siegel e de părere că acestea apar în câteva forme specifice și provin din episoade repetate de comunicare nealiniată și neconjugată. Când, în mod repetat, părintele nu este disponibil și respinge copilul, acesta devine atașat evitant, cu alte cuvinte, copilul se adaptează situației evitând apropierea și conectarea emoțională cu părintele. Deseori, comunicarea cuplurilor părinte-copil are un ton inconsistent. Adesea, în situațiile de acest gen sunt implicați părinți care au crescut la rândul lor într-un deșert emoțional. Un copil atașat ambivalent resimte comunicarea părintelui ca lipsită de consistență și uneori intruzivă. Copilul nu poate conta pe părinte pentru conjugare și conectare. Când copiii au parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură din partea propriilor părinți, ei dezvoltă o tendință spre anxietate și nesiguranță, nefiind siguri dacă pot conta pe părinți, neștiind la ce să se aștepte. Această ambivalență se va exprima mai departe în interacțiunea copilului cu contextul social mai amplu al lumii.
“Modalitatea în care reușim să ne adaptăm la atașamentele primare din familiile noastre de origine ne organizează mintea, făcându-ne să abordăm relațiile sociale într-o manieră specifică, manieră ce este aplicată ulterior în afara familiei.

Folosirea vechilor adaptări în situații noi, cu profesorii, prietenii, apoi în relațiile cu partenerii de viață recreează experiențe care întăresc vechile noastre modele de adaptare. Ajungem în situația de a crede cu tărie că, de exemplu, lumea este un loc sterp din punct de vedere emoțional (evitare) sau unul pe care nu te poți baza din acest punct de vedere, unul care debordează de incertitudine (ambivalență)”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag. 142, 143)

Când nevoia de atașament a copiilor nu este satisfăcută, iar comportamentul părinților lor este o sursă de confuzie sau/și teroare, ei pot dezvolta un atașament dezorganizat. Copiii cu atașament dezorganizat au repetate experiențe de comunicare în care comportamentul părintelui este excesiv, înspăimântător sau haotic:

…când părintele este o sursă de îngrijorare sau confuzie, copilul se află într-un paradox biologic. Sistemul biologic de atașament este construit pentru a motiva copilul să caute proximitatea, să se apropie de părinte în momentele de suferință pentru a fi reconfortat și protejat. Dar în această situație copilul este “consternat”, deoarece există instinctul de a se întoarce tocmai către sursa de teroare de care el/ea încearcă să scape. Iată ceea ce Mary Main și Erik Hesse, cercetători în domeniul atașamentului, au numit “frica fără soluție”. Este o dilemă de nerezolvat pentru copil, care nu poate găsi nici o modalitate de a înțelege situația sau de a dezvolta o adaptare coerentă. Singurul răspuns al sistemului de atașament este să devină destructurat și haotic”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag.143)

Una din întrebările ce a apărut în urma cercetărilor în domeniul atașamentului este: de ce nu dezvoltă toți părinții o comunicare emoțională integrată, coerentă cu copiii lor?
Răspunsul la această dilemă a fost dat tot de cercetare, studiile relevând că un părinte a cărui pierderi sau traume nerezolvate nu au fost procesate va avea foarte probabil același tip de comportament traumatizant cu copiii săi, și astfel poate crea la aceștia un atașament nesigur (Siegel, 2014). Mergând pe această idee observăm că factorul major ce determină tipul de îngrijire pe care figura maternă îl oferă copilului rămâne exact tipul de grijă maternă de care ea însăşi a beneficiat în timpul copilăriei.

Dar, mai intervine un aspect important care influenţează felul în care figura maternă oferă atenţie, grijă, mângâiere, un aspect ce seamănă cu un cerc vicios. Mai exact speciliaștii în Teoria Atașamentului postulează că e important și ce “oferă” bebelușul. Prin urmare un copilaş ce dezvoltă un stil care merge spre anxios devine mai nesigur, o solicită mult pe mamă, “disperă” în absenţa ei, nu explorează singur lumea, este mofturos, des agitat, și astfel poate să fie obositor pentru mamă să acorde grijă maternă, întărindu-se relația anxioasă dintre ea și copil. La fel, un copil ce dezvoltă ataşament evitant tinde să fie independent, păstrează distanţa, refuză atenţia mamei, tinde sa fie agresiv cu alţi copii, în timp ce un copil cu atașament securizant este mai fericit, voios, explorează lumea încrezător, este conectat cu mama sa, care îi înțelege corect semnalele. În consecinţă, un copil sigur pe el oferă la rândul lui mult mai multe satisfacţii în timpul îngrijirii sale şi, în acelaşi timp, este mai puţin solicitant decât unul cu ataşament anxios, sau mai puţin distant ca unul evitant.

În acest sens, încă de la nașterea Teoriei Atașamentului, J.Bowlby a postulat că pentru dezvoltarea și consolidarea unei baze de siguranță, sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă și continuă cu mama sa, în care amândoi să găsească satisfacție și mulțumire. Tot Bowlby (1959) a mai adăugat o idee interesantă, conform căreia (adesea) expresia facială și vocală a figurii de ataşament corespunde afectului copilului –fiind vorba de o oglindire acordată emoţional, o reflexie esenţială. Inclusiv diferitele eșuări ale acestei acordări favorizează dezvoltarea unui ataşament nesecurizant (Bowlby, 1959).

Sistemul de atașament la adult


Din 1991, odată cu studiile inteprinse de Bartholomew şi Horowitz, s-a sugerat ideea că stilurile mature de ataşament sunt caracterizate de procese de gândire, care fac parte dintr-o credinţă sau schemă: părerea unei persoane că este demnă sau nedemnă de iubire sau intimitate şi părerea unei persoane că ceilalţi sunt de încredere sau persoane pe care nu te poţi baza. Conceptul s-a împărțit în trei stiluri de ataşament mature, la care s-a adăugat un stil mixt.
Securizant– caracterizează o persoană care se vede demnă de încredere, permiţându-şi să se simtă în largul său în intimitate şi autonomie.
Anxios/nesigur– menţinerea unei păreri negative despre sine dar o părere pozitivă despre ceilalţi, cauzând o foarte mare implicare din partea unei persoane în relaţiile apropiate şi o dependenţă faţă de alţii pentru a-şi simţi valoarea personală.
Evitant– o părere negativă atât despre sine cât şi despre ceilalţi, cauzându-i unei persoane un sentiment de teamă faţă de intimitate şi de evitare a relaţiilor cu alte persoane.

Un renumit cercetător în câmpul Atașamentului la adult este Amir Levine, care împreună cu Rachel Heller, au prezentat pe larg cele trei sisteme principale de atașament la individul adult, și modul în care acestea influențează acțiunea și comportamentul individului în relație cu figurile de atașament din viața adultă. În continuarea vom prezenta cele trei sisteme de atașament la adult, mergând pe ideile creionate de către cei doi cercetători. Aceștia sunt de părere că:

“…principiile atașamentului ne învaţă că oamenii sunt doar atât de nevoiaşi pe cât le sunt nevoile de nesatisfăcute(Levine, Heller, 2010, pag.21 )
Sistemul atașamentului anxios-
Acest sistem de atașament este văzut ca unul sensibil și extrem de ușor de activat de o paletă largă de stimuli relaționali (Levine, Heller, 2010)

Un studiu condus de Omri Gillath, Silvia Bunge şi Carter Wendelken, împreună cu alţi doi cercetători proeminenţi în domeniul ataşamentului, Phillip Shaver şi Mario Mikulincer, a găsit dovezi fascinante în domeniu. Folosind tehnologia fMRI –RMN funcțional, ei au rugat 20 de femei să se gândească- iar apoi să se oprească- la diferite scenarii de relaţii. Intrigant, ei au descoperit că atunci când femeile cu un stil de ataşament anxios se gândeau la scenarii negative ( conflict, despărţire, moartea partenerului), zone ale creierului responsabile pentru emoţie se “aprindeau” la un grad mai mare decât la femeile cu alte stiluri de ataşament. În plus, ei au descoperit că regiuni ale creierului, cum ar fi cortexul orbitofrontal era mai activat decât la femeile cu alte stiluri de ataşament. În alte cuvinte, creierele oamenilor cu stil de ataşament anxios reacţionează mai puternic la gândul de a pierde pe cineva şi în acelasi timp se utilizează mai puţin regiunile care în mod normal duc la reglarea şi diminuarea emoţiilor negative. Asta înseamnă că o dată ce sistemul de ataşament este activat, vei descoperi că este mult mai greu să-l “opreşti” dacă ai un stil de ataşament anxios”- (Levine, Heller, 2010, pag. 88, 89)

Un individ cu tipar anxios când sistemul este activat, devine măcinat de trăiri lăuntrice care au un singur scop: restabilirea apropierii cu figura de atașament/partenerul. Astfel de trăiri sunt numite în literatura de specialitate ca strategii de activare (Levine, Heler, 2010), iar conceptul include orice gând, sentiment, emoție care împinge individul să se apropie fizic și/sau emoţional de partenerul său. Doar după restabilirea apropierii de figura de atașament, anxiosul este capabil să simtă din nou starea de siguranță și confort, de calm. Vorbind de un sistem de atașament catalogat ca și sensibil, deci extrem de ușor de activat, cercetătorii au avansat presupunerea că indivizii cu acest stil sunt “favorizaţi” special spre a cădea într-o situaţie a sistemului de ataşament activată cronic.

“Pentru a demonstra cât de sensibil este sistemul de ataşament al persoanelor cu stil anxios, Chris Fraley a efectuat un studiu în laboratorul său la Universitatea din Illinois la Urbana Champaign în colaborare cu Paula Niedenthal (de la Universitatea Blaise Pascal în Clermont-Ferrand, în Franța), găsind o metodă unică de a măsură vigilenţa la stilul anxios, cu privire la “indiciile sociale”. Au folosit tehnica “morph movie”- un film computerizat care iniţial arată expresii emoţionale specifice (ex: ura) pe care le evoluează gradat pentru ca imaginea să arate o expresie neutră. Participanţii erau rugaţi să oprească filmul la cadrul unde ei credeau că emoţia originală dispare de tot. Au descoperit că persoanele cu stil anxios aveau o probabilitate mai mare în a percepe deplasarea emoţiei înaintea altor oameni.

Și în situația când sarcina fusese inversată- începând cu o faţă neutră şi mergând gradat spre o expresie pronunţată- persoanele anxioase au perceput instalarea emoţiei mai repede. Descoperirile sugerează că persoanele cu stilul de ataşament anxios sunt într-adevăr mai vigilente când vine vorba de expresiile emoţionale ale partenerului şi pot avea un grad mai mare de acurateţe şi sensibilitate legat de “indiciile” altor oameni.

Dar această descoperire vine cu un avertisment. Studiul a arătat că persoanele cu stil de ataşament anxios tind să tragă concluziile foarte repede, iar când o fac, tind să interpreteze greşit stările emoţionale ale altora. Numai atunci când experimentul fusese modificat astfel încât participanţii anxioşi trebuiau să aştepte o durată un pic mai mare de timp (nu puteau reacţiona instant când apărea o schimbare, trebuiau să aştepte puţin mai mult și apoi să formuleze răspunsul) şi implicit să obţină mai mule informaţii înainte de a emite o judecată, abia atunci aveau un avantaj asupra celorlalţi participanţi“- (Levine, Heller, 2010, pag.79, 80)

Aflaţi în mijlocul unei situaţii tensionate persoanele cu un tipar de ataşament anxios au tendinţa să pună în act ceea ce este recunoscut ca şi comportamente de protest.
Câteva exemple pot să fie: încercările excesive de restabilire a contactului, sau din contră trecerea pe extrema cealaltă și respingerea comunicării; punerea în scenă a acțiunilor/comportamentelor ostile, agresive:

”..în profunzime, comportamentul de protest se referă la toate acţiunile ce încearcă restabilirea contactului cu figura de atașament/partenerul din viața adultă şi captarea atenţiei sale. Strategiile de activare și comportamentele de protest îi determină pe anxioși să acționeze în moduri ce sunt dăunătoare pentru relația cu figura de atașament/partenerul- partenera din viața adultă”-(Levine, Heller, 2010, pag. 88)

rrr2

Sistemul atașamentului sigur- Indivizii cu tipar de atașament sigur sunt persoane consecvente în relații, pun accentul pe respect și încredere, trăiesc cu sentimentul că merită să fie iubiți și să iubească.
“În procesul înţelegerii ataşamentului şi a modului în care o legătură securizantă poate transforma viaţa cuiva, am ajuns să apreciem şi să admirăm securizanţii lumii. Sunt în rezonanţă cu nevoile şi indiciile emoţionale şi fizice ale partenerilor, şi ştiu cum să răspundă la acestea. Sistemul lor emoţional nu se precipită prea mult în faţa unei ameninţări (ca la anxios) și nu se închid în ei (precum evitantul)” – (Levine, Heller, 2010, pag.131)

Studiile demonstrează că indivizii securizanţi raportează un nivel mai ridicat de satisfacţie maritală şi satisfacţie intimă decât indivizii cu alt tipar de ataşament:
“Patrick Keelan de la Universitatea din Toronto, împreună cu regretatul profesor de Psihologie Kenneth Dion, au urmărit peste o sută de studenţi care erau în relaţii, timp de 4 luni. Aceştia au descoperit că indivizii securizanţi menţineau nivele înalte de satisfacţie în relaţie, dedicaţie şi încredere. În contrast, la indivizii nesecurizanţi s-a observat o scădere a acestor trei criterii”-
(Levine; Heller, 2010, pag.132)

Aşadar, oamenii cu un tipar de ataşament securizant sunt iubitori, atenţi, şi se aşteaptă la acelaşi lucru de la partenerii lor. Securizanţii sunt extremi de confortabili cu intimitatea şi apropierea, şi au un dar special: comunică eficient atât nevoile lor, dar rămân totodată atenți la dorințele partenerilor, pe care urmăresc să le satisfacă.

“În fapt, o serie de studii direcţionate către accesarea minții inconștiente a subiecţilor (prin măsurarea timpului de reacţie la apariția unor diferiți stimuli/cuvinte pe un ecran), au comparat reacţiile oamenilor cu stiluri de ataşament anxios, securizant şi evitant. Rezultatele au revelat că securizanţii au un acces mai bun la teme precum dragostea, apropierea şi îmbrăţişarea decât la pierdere şi separare. Pur și simplu temele negative nu au ajuns la ei cu prea mare uşurinţă. Ca exemplu- spre deosebire de evitanţi, care nici ei nu au reacționat la aceste cuvinte inițial, dar care și-au modificat reacția după ce atenţia le-a fost distrasă, securizanţii au continuat să le treacă cu vederea chiar dacă și lor le-a fost distrasă atenţia. Spre deosebire de oamenii cu stil de ataşament evitant, securizanţii nu sunt preocupaţi de gânduri ameninţătoare chiar şi atunci când sunt prinşi cu garda jos. În alte cuvinte, nu trebuie să depună efort pentru suprimarea acestor idei; pur şi simplu nu le este teamă de aceste subiecte- conştient sau inconştient!

În plus, când securizanţii au fost puşi să se gândească la separare, abandon şi pierdere (subiecte devastatoare pentru anxioși)- au reuşit aceasta şi au devenit mai neliniştiţi, după cum au măsurat și testele de conductibilitate a pielii (testări prin care se măsoară cantitatea de transpiraţie pe piele). Remarcabil, totuşi, când au fost puşi să se oprească din gândit la respectivele subiecte, conductibilitatea pielii a scăzut brusc, revenind imediat la nivelul normal. Se pare, deci, ce pentru unii este muncă grea.. pentru alţii vine fără efort, şi anume pentru cei securizanţi. Pur şi simplu, nu sunt la fel de sensibili la lucrurile negative din lumea asta.. cum sunt anxioşii de exemplu”-(Levine, Heller, 2010, pag.135,136)
Într-o relaţie indivizii securizanţii sunt: buni împăciutori și ştiu să stingă conflictele; flexibili în gândire; buni comunicatori; nu sunt manipulatori; sunt persoane care iartă repede; sunt romantici şi buni parteneri sexuali; iubitori, protectori, atenţi.

Sistemul atașamentului evitant- Indivizii cu un tipar de atașament evitant pot să fie văzuți social ca persoane independente, admirate tocmai pentru modul în care privesc lumea, unul în care nu pun prea serios accentul nici pe exprimarea propriilor emoții, dar nici în înțelegerea nevoilor altora. Întrebarea care se naște este: cum reușesc totuși evitanții să își satisfacă nevoia de apropiere, și, în același timp, să se țină departe de iubire?

Levine și Heller ne propun să ne uităm mai îndeaproape la diferitele reacții și comportamente pe care le întâlnim la indivizii evitanți- de la strategiile tipice de distanțare ce le pun în practică, la percepțiile și gândurile globale pe care aceștia le dezvoltă. În acest sens autorii prezintă o serie de exemple, din care am selectat următoarele:
“1-Mike, 27 ani – a petrecut cinci ani cu cineva despre care credea că nu îi este egal din punct de vedere intelectual. S-au iubit mult, însă el a trăit mereu un sentiment că: ceva nu e în regulă, ceva lipsește, și probabil ceva mai bun s-ar afla imediat după colț.
2-Kaia, 31 ani, locuiește cu iubitul ei de mai bine de doi ani, dar recunoaște că îi lipsește libertatea de care s-a bucurat ca burlăciță, și pare că a uitat cât de singură și depresivă era atunci.
3-Stavros, 40 ani, este un antreprenor romantic, care vrea cu disperare să se căsătorească și să aibă copii. Susține că știe exact ce vrea de la viață, implicit cum să arate viitoarea lui consoartă: să fie neapărat tânără- nu mai mult de 28 ani; frumoasă, deșteaptă, orientată spre carieră, și extrem de important, trebuie să fie dispusă să se mute alături de el în orașul lui natal din Grecia. După mai bine de 10 ani de căutări, Stavros nu a găsit încă femeia dorită.

Toți acești oameni au un lucru în comun- un tipar de atașament evitant. Ei simt și trăiesc un sentiment aparte de singurătate, chiar și în interiorul unei relații. Dacă pentru securizanți este simplu să-și accepte partenerii, să accepte dependența de ei, să îi vadă ca ființe speciale, pentru evitanți acest lucru este o provocare extrem de mare. Când ești evitant te conectezi cu partenerul tău, însă tot timpul păstrezi mental și emoțional o oarecare distanță, și o «rută de scăpare». Să te simți extrem de apropiat de cineva, și complet prin prezența acestuia alături de tine, este o condiție pe care evitanții o acceptă extrem de greu”- (Levine, Heller, 2010, pag 115, 116)

Strategiile de distanțare tipice pentru evitanți sunt în fond orice comportament sau gând care este utilizat pentru “a reduce la tăcere intimitatea”. Aceste strategii suprimă sistemul de atașament, suprimă mecanismul responsabil de nevoia fundamentală de a căuta apropiere cu figura de atașament (Levine, Heller, 2010).

Exemple de strategii de distanțare: evitantul refuză să-și asume responsabilități; își focusează atenția pe imperfecțiunile figurii de atașament/partener-parteneră; evitanții au tendința să se distanțeze când lucrurile merg bine în relația cu figura de atașament; evită apropierea emoțională, mentală, etc.
“Ca evitant mintea ta este dominată, condusă de o percepție generală, globală care respinge ideea dependenței de cine iubești, și este guvernată de credințe despre relații menite să te deconecteze de partenerul tău, și să stea, în final, în calea fericirii” (Levine, Heller, 2010, pag 118).

Autorii recomandă persoanelor evitante să încerce să își conștientizeze aceste strategii de distanțare, iar înainte să acționeze, să se oprească și să analizeze dacă un anumit gând, o anumită stare nu sunt de fapt decât aceste strategii menite să țină figura de atașament la distanță. Pentru persoanele evitante este indicat să încerce să facă un efort și să se concentreze pe partea de suport și sprijin din relație.

Acestor sisteme principale de atașament prezente la individul adult le-a fost adăugat un al patrulea, ce conturează un sistem mixt compus din două tipare, respectiv evitant și anxios. Indivizii cu un sistem de atașament mixt (evitant şi anxios)– mențin o părere pozitivă faţă de propria persoană, dar o părere negativă despre ceilalţi, sau invers, cauzând evitarea relaţiilor cu ceilalţi şi preferinţa de a rămâne independenți, şi preferă păstrarea distanţei faţă de relaţiile intime. În cadrul relațiilor aceștia au tendința de a se comporta dezorganizat, manifestând anxietate în lipsa siguranței dată de prezența figurii de atașament, și evitare atunci când aceasta este disponibilă.

Va urma…

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Comments

  1. Interesant este cum își rezolvă copilul complexul Oedipian și cele trei stadii ale dezvoltării sale. Îmi place cum scrii, este prima oară când te citesc …

    • Laura Andreșan Says: April 15, 2016 at 9:15 am

      Săptămâna viitoare vorbim un pic și despre paradigma psihanalitică 🙂 și sper să îți placă explicațiile pe care le-am pregătit.
      Mulțumesc pentru aprecieri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.