Neurobiologia iubirii (part.1)


14 Apr 2016

Cum modelează legătura de atașament dezvoltarea cerebrală încă din primele zile de viață?Ce se întâmplă în creierul individului atunci când se simte acceptat sau respins de semenii săi? Cum poate o experiență să influențeze psihicul? De ce este prezentul influențat de evenimentele din trecut? De ce evenimentele din trecut (copilărie) continuă să ne influențeze percepțiile din prezent (din viața adultă) și să modeleze modul în care ne închipuim viitorul?
Dacă la debutul Teoriei Atașamentului răspunsurile pentru aceste întrebări se conturau mai mult pe intuiții, azi specialiștii în domeniu creionează lămuriri tot mai clare în acest sens. Siegel (2014) e de părere că cercetările din ultimii 50 de ani inteprinse în câmpul atașamentului, dar și descoperilele din ultimele două veacuri aduse de neuroștiințe ne spun cert că:

  1. Relațiile noastre și legăturile afective, pe care le dezvoltăm încă din primele zile de existență, modelează dezvoltarea creierului și funcționarea sa integrată. Totodată, încă din primele luni de viață, individul își formează un tipar/mod de raportare la relațiile afective, tipar ce are tendința să se stabilizeze în timp și să se transpună în viața adultă.
  2. Experiențele de atașament primare formează circuite neuronale, care se stabilizează până la vârsta de 12-18 luni, înainte de formarea și funcționarea deplină a structurilor cerebrale ce permit realizarea memoriei explicite, prin care individul trăiește posibilitatea aducerii aminte (memoria conștientă- ce implică senzația lăuntrică a aducerii aminte). În consecință tiparele primare de atașament, devoltate în prima etapă a vieții individului, se vor înregistra în ceea ce cercetătorii din domeniul atașamentului au conceptualizat ca a fi memoria implicită (concept explicat mai jos).
  3. Experiențele noastre primare de atașament formează așadar pattern-urile inconștiente prin care individul se raportează la relații în întreaga sa existență, ce ajung depozitate în memoria implicită, și care continuă să ne influențeze de-a lungul întregii existențe modul în care percepem legăturile afective, și modul în care creierul răspunde. Desigur experiența poate remodela în timpul vieții individului tiparul său de atașament, însă studiile au arătat că aceasta schimbare presupune la individul adult mult efort susținut conștient, și asta pentru că tiparelele de atașament din copilărie se stabilizează în general devreme în viață, și se transpun în viața adultă ca sisteme de atașament.

Din fericire, creierul uman este un organ magnific care printre capacitățile sale înnăscute, o deține și pe aceea de a dezvolta neuroni noi pe tot parcursul vieții numită neuroplasticitate. Neuroplasticitatea se manifestă în trei ipostaze principale: în cursul dezvoltării umane de la stadiul de nou-născut până la bătrânețe, în cursul învățării și în cursul recuperării după o leziune sau boală neurologică la nivel senzitiv, motor sau cognitiv. Pe lângă această magnifică capacitate numită neuroplasticitate, mai importantă pentru teoria atașamentului este capacitatea creierului de a crea noi conexiuni sinaptice între neuroni pe tot parcursul vieții, și astfel anumite modele dezadaptative pot să fie înlocuite prin efort conștient cu unele mai bune. Mai exact spus experiența (orice tip de experiență) activează diferite clase de neuroni, provocând astfel anumite circuite neuronale, care în timp se consolidează și se transformă în modele de răspuns, în patternuri de răspuns, ca modalitate de adaptare la ceea ce oferă experiența. Prin această ecuație sunt consolidate circuitele neuronale ce susțin sistemul de atașament, și tot aceasta este ecuația prin care modelele de atașament nesigure pot să fie schimbate cu unele sigure (Siegel, 2014).

Memoria implicită-Menoria explicită 

Studiul memoriei ne pune la dispoziție răspunsuri incitante asupra întrebărilor fundamentale de la începutul acestei secțiuni a lucrării. Știm până acum că încă de la debutul vieții, creierele noastre sunt capabile să răspundă experienței prin modificarea conexiunilor dintre neuroni, care constituie baza structurală a creierului.

“Se presupune că aceste conexiuni sunt o modalitate eficientă în care creierul reușește să își amintească experiența. Structura creierului îi formează funcția. În schimb funcția creierului creează mintea. Deși informațiile genetice determină și ele aspecte fundamentale ale anatomiei creierului, experiențele noastre sunt cele care creează conexiunile unice fiecărui individ și dau forma structurii de bază a creierului său. Astfel, experiențele noastre dau în mod direct forma structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag 52)

Memoria este modul în care creierul răspunde experienței creând noi conexiuni neuronale, sau mai corect spus memoria este maniera în care experiența dă forma conexiunilor neuronale, astfel că tiparele de transmitere a impulsurilor din creier sunt modificate într-un fel sau altul. Memorarea este un proces esențial pentru sistemul nervos, așa cum încă din antichitate a subliniat și Aristotel. Procesul presupune persistența într-un anumit interval de timp a unor “urme” lăsate de evenimente/experiență. După durata urmelor respective în SN, există trei tipuri de memorie (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006):-memoria imediată– cu o persistență a urmelor de câteva secunde.
memoria de scurtă durată- persistența fiind de ordinul minutelor.
-memoria de lungă durată- cu o persistență de ordinul deceniilor.
Din perspectiva studiului în câmpul atașamentului memoria este privită mai mult prin prisma celor două modalități majore în care sunt făcute conexiunile neuronale ce asigură formarea “urmelor”, modalități ce sunt prezentate de Siegel implicit ca fiind cele două forme ale memoriei: implicită și explicită.

Memoria implicită-are ca rezultat crearea de circuite cerebrale speciale, care sunt responsabile pentru generarea emoțiilor, răspunsurilor comportamentale, percepțiilor și, probabil, de codificarea senzațiilor corporale. Memoria implicită este o formă timpurie de memorie nonverbală care este prezentă încă de la naștere (posibil chiar de dinainte de naștere- în viața intrauterină) și continuă pe întreaga durată a vieții. Un alt aspect important legat de memoria implicită sunt așa numitele modele mentale- ce definesc maniera în care creierul creează rezumate ale experienței. Aceste modele slujesc ca instruent de filtrare a informațiilor, ca niște lentile prin care se anticipează viitorul, și se decide acțiunea. Cu ajutorul lor, mințile noastre creează generalizări ale experiențelor repetate (Siegel, 2014):
De exemplu dacă un copil se simte reconfortat când mama lui răspunde la semnalele sale de suferință, el va generaliza experiența, astfel încât prezența mamei lui îi va da senzația de confort și siguranță. La orice suferință viitoare, modelul său mental al relației cu mama se va activa, făcându-l să o caute pentru a-și regăsi liniștea. Așadar relațiile noastre de atașament ne afectează modul în care îi vedem pe ceilalți și în care ne vedem pe noi înșine. Prin experiențe repetate cu obiectele atașamentului nostru, mintea noastră creează modele pentru felul în care îi percepem pe ceilalți și în care ne vedem pe noi înșine. În exemplul de mai sus, copilul o vede pe mama lui ca sursă de confort și siguranță, și implicit se percepe pe el însuși ca pe cineva capabil să-și influențeze mediul și să-și satisfacă nevoile. Aceste modele creează un filtru care structurează modul în care ne canalizăm percepțiile și ne construim răspunsurile la lume. Cu ajutorul acestor modele ce acționează ca filtre ne dezvoltăm modalități specifice de a vedea lumea și de a fi în lume” – (Siegel, Hartzell, 2013, pag 117)
O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că în clipa în care o astfel de amintire este recuperată, individul nu are senzația că își amintește ceva, el nefiind conștient că această experiență lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoții, senzații corporale, comportamente, interpretări date unor percepții și predispoziții mentale ale modelelor mentale inconștiente pot influența experiența noastră din prezent (percepție/comportament), fără ca noi să realizăm că suntem structurați de trecut. De-a dreptul uluitor este faptul că creierul nostru poate înregistra amintiri ocolind canalele atenției conștiente. Acest lucru înseamnă că în memoria implicită se pot înregistra evenimente de care nu ești niciodată conștient.

Memoria explicită- După primul an de viață, dezvoltarea structurii cerebrale numite hipocamp permite apariția unui ansamblu de circuite care face posibilă funcționarea celui de-al doilea tip de memorie, memoria explicită. Ea include două componente: memoria semantică sau factuală, care poate fi accesată în jurul vârstei de un an și jumătate, și memoria autobiografică, ce începe a se dezvolta în jurul vârstei de doi ani. Perioada anterioară momentului când memoria autobiografică este disponibilă se numește amnezie infantilă, fiind vorba aici de un fenomen al procesului de dezvoltare întâlnit în toate culturile umane; el nu este legat în nici un fel de vreo traumă, ci este un fenomen datorat faptului că anumite structuri din creier nu s-au dezvoltat încă suficient (Siegel, 2014)

Spre deosebire de memoria implicită, în clipa când accesăm memoria explicită, avem senzația lăuntrică a aducerii aminte. Participarea atenției conștiente este necesară procesului de înregistrare în cazul ambelor forme de memorie explicită.
Particularitatea memoriei autobiografice constă în faptul că presupune o percepție asupra sinelui și a timpului. Siegel susține că instalarea memoriei autobiografice presupune ca o parte a creierului să fie suficient de dezvoltată pentru apariția unui asemenea tip de amintire, iar aceasta se întâmplă mai exact în jurul vârstei de doi ani, fiind vorba de parte a creierului numită cortexul prefrontal. Această parte din anatomia cerebrală este extrem de importantă în desfășurarea unei largi game de procese, inclusiv memoria autobiografică, conștiința de sine, flexibilitatea în răspuns, reglarea emoțiilor, capacitatea de introspecție, de a analiza mintea, etc. Tocmai acestea sunt procesele psihice care sunt modelate de atașament (Siegel, 2014). Vedem astfel că dezvoltarea scoarței cerebrale este profund influențată de experiențele interpersonale. Iată de ce relațiile din prima copilărie au un impact semnificativ asupra vieților noastre. Totuși, această importantă parte a creierului ce are un rol integrator poate continua să se dezvolte pe întreaga durată a vieții, deci individul are mereu posibilitatea de a crește, a evolua și a se schimba.

“De exemplu când părinții nu-și asumă responsabilitatea pentru propriile probleme rămase în suspensie, ei pierd nu doar prilejul de a deveni niște părinți mai buni, dar și pe acela de a- și continua propria dezvoltare. Oamenii care ignoră originea propriilor comportamente și reacții emoționale puternice nu își conștientizează problemele nerezolvate și ambivalența parentală pe care o creează. Reflecția asupra experiențelor tale din copilărie te poate ajuta să îți înțelegi mai bine viața. De ce este utilă o asemenea reflecție, din moment ce evenimentele din copilărie nu pot să fie modificate? (…)Poveștile noastre de viață pot evolua pe parcursul întregii vieți. Capacitatea de a integra trecutul, prezentul și viitorul ne permite accesul la niveluri mai coerente ale înțelegerii de sine. Dobândind mai multă coerență, povestea vieții noastre este asociată cu trecerea către o siguranță matură a atașamentului. Schimbarea de statut în atașament este complet posibilă. Studiile au arătat că indivizii pot trece de la ceea ce a fost atașamentul nesigur din copilărie, la statutul de atașament adult sigur. Aceste studii analizează statutul de “siguranță- dobândită”, o descoperire importantă pentru modul cum înțelegem funcționarea coerentă și posibilitățile de schimbare. Este posibil ca indivizii cu siguranță dobândită să fi avut relații dificile cu proprii părinți în copilărie, dar au ajuns să își înțeleagă experiențele copilăriei și impactul pe care acestea l-au avut asupra dezvoltării ca adult. Se pare că relațiile, atât cele personale, cât și cele terapeutice, pot ajuta individul să progresese de la o minte incoerentă (nesigură) către una mai coerentă (sigură). Un asemenea progres se efectuează prin intermediul relațiilor care ajută individul să-și vindece vechile răni și să transforme defensiva în intimitate”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag. 120-121)

Formațiunile cerebrale implicate în atașament

În explicarea neuropsihologiei atașamentului Dan Siegel (2014) ne propune un model mai neobișnuit, ce ne provoacă să privim “creierul din mână”. Mai exact etajele cerebrale implicate în neurobiologia atașamentului sunt reprezentate de mână astfel (de la etajele superioare spre cele de la bază): cortexul cerebral este reprezentat prin degete, sistemul limbic prin degetul mare, iar trunchiul cerebral este reprezentat de palmă.

siegel1

“Dacă îndoim degetul mare în interiorul palmei, iar apoi îndoim celelalte degete peste degetul mare, vom avea în față un mulaj al creierului reprezentat de mâna fiecăruia. Partea superioară a creierului reprezentată de degete se află chiar sub scalp, în interiorul craniului. Acesta este cortexul sau scoarța exterioară a creierului. Cu ajutorul cortexului gândim și reflectăm, percepem și ne amintim, plănuim și luăm decizii. Dacă ridicăm degetele îndoite vom găsi dedesuptul lor degetul mare, ce reprezintă zona limbică a creierului generatoare de emoții. Zona limbică are multiple roluri, guvernând inclusiv motivațiile, concetrarea atenției și memoria. Dacă ridicăm și degetul mare ne rămâne palma ce reprezintă cea mai veche regiunea a creierului numită trunchiul cerebral. Zona aceasta este implicată în reglarea stării de veghe-somn, este regiunea creierului care interacționează cu zona de deasupra, zona limbică (reprezentată de degetul mare) și creează stări reactive precum furia sau frica”- (Siegel, 2014, pag.94).

Trunchiul cerebral– Axul sau trunchiul cerebral este zona care face legătura dintre măduva spinării și emisferele cerebrale. Trunchiul este așezat sub restul encefalului la nivelul fosei cerebrale posterioare, zonă în care se află și cerebelul de care trunchiul este despărțit prin ventricolul IV. Această componentă cerebrală nu este specifică doar omului, ci se regăsește inclusiv la reptile cărora le conferă un comportament simplu, compulsiv, stereotipat, cu motivații primare biologice. Trunchiul formează un tot anatomic și funcțional, dar din punct de vedere didactic poate să fie împărțit în 3 porțiuni (BălăceanuStolnici, et al. 2006), astfel:

  1. bulbul sau măduva prelungită (mielencefalul)
  2. protuberanța sau puntea lui Varoli (metencefalul)
  3. pedunculii cerebrali (mesencefalul)

O caracteristică importantă a trunchiului cerebral este prezența formațiunii reticulate. Nucleii neuronali ai formațiunii reticulate primesc comenzi de la majoritatea sistemelor senzoriale ale corpului (precum văz, miros, gust, etc.) şi de la alte părţi ale creierului, precum cerebelul şi emisferele cerebrale. Unii neuroni ai formaţiunii reticulate se extind şi întâlnesc neuronii motori ai coloanei vertebrale şi influenţează funcţii precum controlul cardiovascular şi respirator. Formațiunea reticulată este implicată, printre altele, și în determinarea stărilor de conștiența (starea de veghe, starea de somn).

Lezarea axului cerebral poate să fie fatală, această zonă fiind implicată în reglarea funcțiilor organismului ce-i asigură supraviețuirea, cum ar fi: respirația, pulsul și frecvența cardiacă. Activitatea automată a trunchiului constă și în faptul că dispune de o serie de drivere fiziologice, vitale pentru sistemul locomotor, iar astfel statul în picioare sau mersul individului implică o serie de mecanisme reflexe fundamentale, care se realizează în trunchiul bulbo-ponto-penducular. Tot trunchiul este zona cerebrală care asigură realizarea funcțiilor secretorii și motorii ale aparatului digestiv- începând cu automatismele înghițirii alimentelor, până la cele ale vomei- (Bălăceanu-Stolnici, et al. 2006). Observăm că trunchiul cerebral asigură în fond homeostazia internă a corpului, și aceasta e posibilă și prin implicarea sistemului nervos autonom, denumit și sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos visceral. Acesta împreună cu sistemul nervos somatic (format din: centri nervoși situați în encefal și măduva spinării; nervi aferenți externi, care conduc informația de la organele de simț spre sistemul nervos central; nervi eferenți somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre mușchii scheletici) formează sistemul nervos periferic, prezent la toate animalele vertebrate. Vorbim de un sistem ce nu este controlat cu intenție, adică nu este controlat conștient, activitatea sa fiind, în mare măsură, involuntară și are caracter continuu, producându-se atât în timp de veghe cât și în timpul somnului.

Sistemul nervos vegetativ se împarte în:
sistemul nervos simpaticeste responsabil de reacții în situații periculoase, și guverneaza reacția de luptă sau fugă.
sistemul nervos parasimpatic- este într-un fel opusul sistemului nervos simpatic, în sensul că el este activ în situațiile de odihnă, când conservarea energiei este predominantă.

Întrebarea care se naște este: ce legătură au aceste componente ale sistemului nervos cu legăturile de atașament? Răspunsul propus de Siegel pornește de la premisa că aceste componente sunt părți ale sistemului inconștient de angajament social, care face individul să se apropie sau să se depărteze de semenii săi, sistem ce reglează nivelul general de energie al organismului. Atunci când suntem de exemplu neliniștiți și agitați suntem sub influența sistemului nervos simpatic, iar fără o intervenție de reglaj din partea sistemului parasimpatic, se poate instala panica. La fel dacă activitatea excesivă a sistemului parasimpatic poate duce la stări de letargie, amorțeală chiar leșin. Siegel (2014) e de părere că atunci când nu ne simțim în siguranță în relația cu figura de atașament (atât ca și copil, cât si ca adult) când ne simțim practic în pericol, aceste componente (împreună cu altele ce țin de zona limbică) pregătesc organismul pentru starea de apărare de luptă sau de fugă. În plan conștient în astfel de situații individul experimentează un soi de “piratare emoțională”, care diminuează substanțial sinele rațional al său. Când lupta sau fuga nu sunt cele mai bune soluții pentru supraviețuire, atunci individul experimentează starea ultimă posibilă de shut-down, când îngheață/amorțește sau/și leșină.

Zona limbică- Sistemul limbic– În continuarea explicațiilor legate de structurile cerebrale implicate în mecanismul atașamentului, ne amintim că în modelul “creierul din mână” promovat de Siegel (2014) degetul mare, pliat în palmă, reprezintă regiunile limbice, situat aproape de cortexul prefrontal. Sistemul limbic este, de fapt, o denumire arbitrară a unui sistem funcţional neuronal cortical şi subcortical, prezent și la păsări și mamiferele inferioare. Sistemul limbic este format, în cea mai mare parte, dintr-o serie de structuri cerebrale, dispuse aproximativ inelar între diencefal și neocortex. Aceste structuri marginesc hilul (gâtul) fiecarei emisfere cerebrale, fapt pentru care ansamblul lor a fost denumit de Broca (1878) “marele lob limbic” (limbic-marginal)

Multa vreme sistemului limbic i s-a dat denumirea de rinencefal sau creier nazal sau creier olfactiv. Aceasta deoarece la început se credea că structurile cerebrale incluse azi în zona limbică, ar fi fost implicate exclusiv în functiunea olfactivă; între timp s-a aprobat implicarea acestor structuri în producerea și a altor comportamente primare similare.

În 1949 cercetătorul P. Mac Lead a evidențiat că aceste structuri anatomice îndeplinesc mult mai multe funcții decât cea olfactivă. El a fost cel care a propus denumirea de “sistem limbic”, sistem ce astăzi este considerat de către specialiștii în neuroștiințe a fi un “creier afectiv” sau “creier visceral”.

Are rol determinant în: mecanismele memoriei; în afectivitatea individului- fiind structura cea mai importantă pentru viaţa emoţională; rol în motivație și comportament; rol în realizarea dorinței sexuale; implicare în realizarea comportamentelor instinctuale ale omului; funcţionează ca zonă olfactivă primară, etc. Structurile sistemului limbic sunt: nucleii septali; hipocampul; amigdala (nucleul amigdalian); corpii mamelari; circuitele limbice; circumvoluțiunea limbică. Între structurile sistemului limbic, precum și între ele și structurile învecinate există numeroase conexiuni aferente și eferente cu funcții doar parțial cunoscute.

!!!!!! Nu vreau să vă plictisesc cu explicații cu iz medical vis-à-vis de toate formațiunile cerebrale incluse în sistemul limbic, și voi pune accentul doar pe două dintre acestea, respectiv amigdala și hipocampul, considerate de specialiști ca fiind de o importanță majoră în atașament.

⇒ Amigdala (nucleul amigdalian- practic un grup de neuroni)- este un procesor neurologic extrem de important pentru viața vegetativă și cea emoțională. Există doi nuclei amigdalieni- nucleul din dreapta și cel din stânga- care operează solidar, dar sunt conectați prin comisura albă anterioară.
Nucleul amigdalian reprezintă în fapt o masă cenușie globulară, în forma de migdale, situată în profunzimea lobului temporal, în dreptul porțiunii anterioare a circumvoluției hipocampice și sub zona sublenticulară (sub corpii striați). Amigdala include opt componente, grupate în trei ansabluri principale (BălăceanuStolnici, et al., 2006):

—grupul bazal lateral- care este receptiv
—grupul centro-medial- care este efector
—grupul cortical periamigdalian- care are rol olfactiv, căci primește aferențe din bulbul olfactiv.

Porțiunea laterală a amigdalei este, în general, inhibatorie și corelată cu mediul exterior în timp ce porțiunea medială este mai mult facilatorie și corelată cu mediul intern.
Amigdala primește aferențe olfactive — inclusiv cele legate de feromoni— ce ajung la nivelul cortical, dar mai primește și alte aferențe sensitivosenzoriale (mai ales vizuale și auditive) ce coboară din ariile receptive ale scoarței cerebrale și ajung la grupul nuclear bazal lateral. Totodată primește aferențe importante de la hipocamp care vin prin trigon, conexiunea aceasta oferind posibilitatea cercetătorilor să avanseze explicații pentru modularea afectivă a amintirilor. S-au descris și conexiuni de la amigdală la hipocamp (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006).

Amigdala trimite și numeroase conexiuni eferente (mai ales din grupul neuronilor centromediali), iar cele mai multe dintre aceste conexiuni se grupează în două formații astfel:

—stria terminală-prin stria terminală numită și taenia semicircularis nucleul amigdalian este conectat cu: nucleul striei terminale (numit și amigdala extinsă); cu nuclei septului (explicați mai sus); și cu nucleul accumbens din sistemul de răsplată (explicat puțin mai extins mai jos în secțiunea acestei lucrări și cu care nucleul amigdalian este legat prin fibre glutaminergice) care asigură astfel implicarea amigdalei în afectivitate. Tot prin stria terminală nucleul amigdalian este conectat cu hipotalamusul și nucleul dorsomedial al talamusului, importante formațiuni vegetative centrale.

—calea amigdalofugală ventrală- prin aceasta cale amigdala este conectată în sens dublu cu formațiunea reticulată, conexiunea care, alături de conexiunile cu hipotalamusul și talamusul, permit amigdalei să determine fenomenele vegetative proprii stărilor afective. Tot prin calea amigdalofugală ventrală, nucleul amigdalian este conectat cu nuclei nervului facial implicați în expresia mimică a stărilor emoționale.

Paralel cu aferențele ce-i vin din ariile senzoriale corticale, amigdala mai are și conexiuni în dublu sens cu cortexul cerebral și anume cu regiunea piriformă (entorinală), cortexul temporal, regiunea insulară, fața internă a lobului frontal și cortexul orbitar. Aceste conexiuni asigură conștientizarea parțială a activității amigdalei (în domeniul emotivității) dar și controlul cortical asupra trăirilor și manifestărilor afective (…)

Prin eferențele sale în special cele ale nucleului central, amigdala declanșează anxietatea, frica și chiar panica, atât ca trăiri subiective, cât și ca manifestări vegetative-tahicardie, creșteri de tensiune, transpirații, etc- prin intermediul hipotalamusul și formației reticulate. Are rol și în declanșarea fenomenelor de stress acut (prin adrenalină) și cronic (prin cortisol). Aceste efecte endocrine le realizează tot prin conexiunile sale cu hipotalamusul. Amigdala, se pare că intervine și în instalarea blocajului motor, al fiijării motorii din spaimă. În neuronii amigdalieni s-a putut evidenția existența în cantitate mare a genei stathmin, care după G. Schumyatsky și E. Kandel stă la baza fricii înnăscute și condiționate.

Tot amigdala, printr-un alt set de neuroni efectori, declanșează și trăiri emoționale pozitive. Toate aceste stări emoționale se datorează antrenării neuronilor amigdalieni efectori de către neuronii receptori din grupul nuclear laterobazal (…) Nucleul amigdalian facilitează și condiționarea în sens pavlovian a acestor reacții emoționale- de exemplu reflexul condiționat de spaimă- printr-un proces de învățare care e mijlocit de plasticitatea sistemului amigdalian și de conexiunile sale cu hipocampul. J.M Gaugh a arătat că amigdala întărește învățarea intervenind prin modularea emoțională ” (BălăceanuStolnici, et al., pag. 322-323, 2006)

Din informațiile de până acum, putem să creionăm o concluzie ce spune că: nuclei amigdalieni sunt structura neurobiologică din centrul de comandă al organismului, ce permanent evaluează mediul dacă este periculos sau sigur, scanare realizată non-stop, atât în stare de veghe cât și în somn. Atunci când procesul de “scanare a mediului” identifică o situație percepută ca amenințătoare pentru individ, se declanșează automat răspunsul de luptă sau fugă.
Dan Siegel postulează ideea că prin această funcție de scanare permanentă a mediului și declanșarea formei de răspuns luptă sau fuga, nucleii amigdalieni poți să fie văzuți ca și pietre de fundament pentru interacțiunile noastre sociale, pentru modul în care realizăm aceste interacțiuni, și felul în care învățăm să construim relații cu semenii noștri. Conform autorului amigdala evaluează fiecare experiență a individului, inclusiv experiențele relaționale, evaluarea urmărind existența pericolului sau a siguranței, a plăcerii sau a neplăcerii/durerii, și “încarcă” fiecare experiență evaluată cu o valență emoțională pozitivă sau negativă, în funcție de ce s-a perceput din experiență în timpul scanării. Când încărcătura emoțională este puternică, înseamnă că activitatea nucleilor amigdalieni este intensă, ceea ce implică activarea unui număr mai mare de neuroni, iar în consecință experiența (alături de valența emoțională ce i-a fost atribuită) cel mai probabil se va înregistra în memoria implicită, iar în experienețe viitoare similare (sau care sunt percepute ca fiind asemănătoare) individul va reacționa după un model deja învățat, ce se declanșează dincolo de conștientizarea sa, model de răspuns ce-l va determina pe individ să se apropie sau să se depărteze de experiența cu mediul, implicit de experiențele relaționale. Orice astfel de experiență, care este, de asemenea, prelucrată și prin activitate conștientă- cu ajutorul cortexului- poate, să fie stocată și în memoria explicită, însă amigdala (ce evaluează experiența –activitate dincolo de conștientizarea noastră, sau care nu trebuie neapărat să intre în sfera conștientizării individului, și pe care o poate stoca în memoria implicită) operează mult mai rapid decât structura mai complexă a cortexului, declanșând în timp de milisecunde (cca. 200) răspunsul de luptă sau fugă, spre deosebire de cele câteva secunde (cca. 3-5) ce-i sunt necesare cortexului pentru o evaluarea conștientă a experienței (de care individul are habar/știe).
Legat de importanța nucleilor amigdalieni în mecanismul neuropsihologic al atașamentului, neuroștiințele au arătat, fără echivoc, că structurile cerebrale care-i dau posibilitatea individului să proceseze experiența în mod conștient și s-o stocheze în memoria explicită devin matur-funcționale în jurul vârstei de 2 ani. Astfel toate experiențele emoțional- relaționale-sociale pe care individul le are din prima zi a existenței sale și până la formarea acestor structuri, sunt stocate doar în memoria implicită și reprezintă fundamentul pe care se clădesc toate modelele timpurii de atașament. Cercetările din domeniul atașamentului la copil au arătat de asemenea că aceste modele timpurii de atașament, duc la formarea unor circuite neuronale, care se stabilizează până în jurul vârstei de 12-18 luni, adică tot înainte de intrarea în funcționalitate a structurilor neurobiologice care permit individului să înregistreze experiența în memoria explicită. Modelele timpurii de atașament, și circuitele neuronale create, devin astfel stabile, cu o funcționare dincolo de conștientizarea noastră, au tendința să se păstreze, transpunându-se în sisteme de atașament adult, cu excepția cazurilor când tot experiența le modifică (Siegel, 2014).

⇒ Hipocampul- este structura din sistemul limbic, ce a fost cel mai bine studiată până în prezent. Se înfățisează pe fața internă a emisferei cerebrale și pe marginarea superioară a lobului temporal, ca un fel de “creastă în relief” (vorbim de două structuri câte una pe fiecare parte a lobului temporal- în apropierea urechilor- cei doi hipocampi, adică drept și stâng, funcționează solidar darorită masivei lor interconexiuni realizată de fibrele transverse ale sistemului trigonal) despărțită de aria entorinală printr-un șant numit fisura hipocampică. Creasta în relief a fost numită corpul godonat sau girul dentat.

În prelungirea lui temporală (în ventricolul lateral) hipocampul se înfățișează ca un relief în formă de corn- și care corespunde fisurii hipocampice- relief denumit ca și cornul lui Amon, nume sub care unii desemnează hipocampul. Aceasta structură cerebrală apare astfel ca o plicatură cu două porțiuni, deasupra și dedesuptul fisurii hipocampice, porțiunea de deasupra fiind numită și hipocamp inversat (Eliot Smith). Ambele componente sunt formate din trei straturi, iar această porțiune cu trei straturi definește cea mai veche porțiune a scoarței numită arhicortex.

Girul dentat se continuă anterior cu bandeleta lui Giacomini, ce se așează pe uncusul circumvoluțiunii hipocampice, iar pe marginea superioară a girului dentat merge o panglică albă de fibre mielinice, numită fimbria ce se continuă posterior în trigon, alături de fibre ce conțin eferențele hipocampului. Porțiunea de sub fisura hipocampică se continuă medial cu parahipocampul care face trecerea spre regiunea entorinală. Hipocampul mai primește aferențe de la nucleii septali, corpii mamilari, talamus și hipotalamus, și trimite eferențe numeroase către nuclei septali, corpii mamilari, hipotalamus și nucleul amigdalian (BălăceanuStolnici, et al., 2006).
Girul dentat al hipocampului este sediul unui insolit și interesant proces de neurogeneză. O serie de cercetători (P. Erikson și col.-1988; E. Gould și colab.-1987; J. Parrent și colab. – 1997; G. Kempermann și F. Gage- 1999 ș.a) au arătat că în girul dentat/corpul godronat există un număr semnificativ de celule neuronale multipotente. Acestea, în tot cursul vieții generează noi neuroni, care apoi sunt integrați în rețelele neuronale hipocampice. Este o formă extrem de puternică de plasticitate, căci duce la remanieri structurale mult mai semnificative decât cele pricinuite prin modificări dendritice sau sinapotice, așa cum se întâmplă în alte regiuni ale sistemului nervos. Acest proces de neurogeneză a fost pus în legătură cu intervenția majoră a hipocampului în procesele de învățare și memorizare”- (Stolnici, et al., 2006. Pag 317-318).
Astăzi este recunoscută importanța hipocampului în realizarea memoriei, structură cerebrală care alături de cerebel, nucleul amigdalian, corpii mamilari și cortex conturează ceea ce se postulează a fi baza neurobiologică a memoriei. Rolul hipocampului în memorie a fost evidențiat fără echivoc în 1953, prin cazul bolnavului H.M, caz anatomoclinic ce a devenit celebru. Pacientului i-au fost extirpați ambii hipocampi, iar după intervenție a fost incapabil să mai memoreze date noi, dar achizițiile vechi și capacitățile sale cognitive au rămas intacte. Acest caz a arătat totodată că hipocampul nu este depozitarul informațiilor memorate, ci este “mașina” care asigură trecerea informațiilor din memoria de scurtă durată, în memoria de lungă durată (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006).
După cum s-a precizat deja în text, hipocampul este principalul dispecerat pentru memoria explicită, numită și declarativă. Reamintim că este vorba de memoria conștientă ce se referă la obiecte, situații, episoade, relațiile dintre ele, etc. În cazul acestui proces individul trăiește senzația lăuntrică a aducerii aminte. Practic datorită procesării explicite și prelucrării conștiente a informației, individul are posibilitatea să-și amintească experiența, inclusiv experiențele relaționale de atașament (Siegel, 2014)
Pe lângă rolul important pe care-l joacă în procesele de învățare și în memorie, hipocampul se pare a fi implicat și în procesele onirice- din vise, halucinații și halucinoze- ceea ce explică stările de vis (dreamy states) descrise că însoțesc tumorile ce afectează vârful circumvoluțiunii hipocampului (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006).

fhh2

Hipotalamusul și sistemul de răsplată – Am observat că sistemul limbic este cumva centrul de comandă al vieții noastre emoționale, este “creierul” vieții noastre psihice profunde, a motivațiilor biologice- a instinctelor primare, a tensiunilor emoționale bazale- primitive, primordiale- și, de asemenea, joacă un rol important și în procesele de învățare și gestionare a memoriei.

Atât trunchiul cerebral cât și sistemul limbic, sunt sunt părți ale sistemului inconștient de angajament social, care face individul să se apropie sau să se depărteze de semenii săi, sistem ce reglează nivelul general de energie al organismului. Deoarece se află sub cortex, și axul cerebral și zona limbică sunt văzute de specialiștii în neurobiologia interpersonală ca și zonele subcorticale (situate sub cortex) implicate în mecanismul atașamentului (Siegel, 2014). Înainte însă de a trece la structurile cerebrale superioare implicate de asemenea în mecanismul atașamentului — cum este de exemplu cortexul prefrontal— considerăm că merită menționate și alte formațiuni ale sistemului nervos care au roluri importante în desfășurarea vieții psihice a individului, în realizarea echilibrului emoțional, și menționăm în acest sens hipotalamusul și sistemul de răsplată.

⇒ Hipotalamusul- hipotalamusul este structura cerebrală integrată de anumiți autori în profunzimea sistemului limbic, în timp ce alți specialiști în neuroștiințe preferă să îi accentueze mai mult funcția endocrină, creionându-l ca un “creier endocrin”. Hipotalamusul aparține diencefalului fiind porțiunea bazală, și comunică cu restul organismului nu numai prin fibre nervoase (căi) ca alte structuri cerebrale, dar și prin rolul său endocrin, hipotalamusul secretând substanțe hormonale răspândite apoi prin sânge și lichidul cefalorahidian. Este o structură conectată cu aproape toate formațiunile encefalului, și în ciuda multiplelor sale funcții extrem de importante ce le are în sistemul nervos, cântărește doar 4 grame, ceea cea înseamnă mai puțin de 1% din volumul creierului (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006). Hipotalamusul este situat sub talamus și deasupra hipofizei, care este legată de el cu o tija, tija pituitară. Posterior este mărginit de calota mezencefalică și regiunea subtalamică, care de altfel îl mărginește și lateral, iar anterior este conturat de lama terminală. Pe fața sa inferioară (singura vizibilă și care se înfățișează în formă de romb) se constată posterior reliefurile rotunde ale celor doi corpi mamilari și anterior un relief median numit tuber cinereum, în fața acestuia aflându-se tija pituitară care coboară până la glanda hipofiză.

Interiorul hipotalamusul este scobit de ventricolul III, care prelungește anterior apendunctul lui Sylvius. În jurul ventriculului III, în hipotalamus, se află stratul cenușiu periventricular care continuă în direcție orală substanța cenușie din jurul apedunctului lui Sylvius, substanță în care se găsește și nucleul arcuat. Între stratul cenușiu periventricular și limitele laterale ale hipotalamusului, se află o substanță fundamentală formată dintr-o rețea difuză de neuroni mici, substanță ce formează cea mai mare parte a tuberulului, și în care se află incluși cei 32 de nuclei hipotalamici, grupați în două straturi (Stolnici, et al., 2006), astfel:

  1. Stratul lateral- în contact cu limita laterală a hipotalamusului- nuclei grupului lateral formează aria laterală a hipotalamuslui în care sunt cuprinși mai mulți nuclei printre care nucleii laterali ai tuberului.
  2. Stratul medial- în contact cu stratul periventricular, iar nuclei acestui grup sunt mai numeroși, fiiind grupați în subgrupe după cum urmează.
  • ⇒  Subgrupul anteromedial- numit și hipotalamusul anterior și care cuprinde trei nuclei principali magnocelulari (alcătuiți din celule mari): nucleul preoptic ( a cărui componentă ventro-laterală este generatoarea stării de somn), nucleul supraoptic și nucleul paraventricular. La acești nuclei trebuie adăugat și nucleul suprachiasmatic- orologiul diencefalic al ciclului veghe somn.
  • ⇒  Subgrupul posteromedial- numit și hipotalamusul posterior cuprinde patru nuclei principali: nucleul dorsomedial, nucleul ventromedial; nucleul dorsal; nucleul posterior.

În linie generală, grupurile mediale sunt implicate dorminant în reglări vegetative și funcții neuroendocrine, în timp ce grupurile laterale au roluri mai elaborate în afectivitatea individului și motivațiile sale primare. Între grupul lateral și cel medial se regăsesc grupaje neuronale ce formează o serie de formații medii, printre care amintim: nucleul perifornical, nucleul mamiloinfundibular, nucleul tuberoinfundibular, nucleul intercalar și aria hipofizotropă. Din punct de vedere anatomic, dar nu și funcțional din hipotalamus fac parte și nucleii mamilari (Stolnici, et al., 2006).

În hipotalamus găsim trei familii de neuroni, care îi conturează și funcțiile sale în sistemul vegetativ și sistemul endocrin. Acestea sunt: neuronii clasici stelați care formează rețeaua neuronală hipotalamică; neuronii secretori mijlocii; neuronii secretori mari.
Hipotalamusul vegetativ-
După cum s-a menționat deja unul din rolurile majore jucate de hipotalamus privește sistemul vegetativ al organismului, asigurând homeostazia acestuia prin menținerea la nivele constante a diferiților paramentri fiziologici ai săi- ca temperatura corpului, tensiunea, ritmul cardiac. Funcțiile vegetative ale hipotalamusului sunt posibile datorită unui dispozitiv neurofiziologic format din neuronii clasici. În vederea relizării termoreglării printre acești neuroni clasici există unii ce sunt înzestrați cu termoreceptori. “Hipotalamusul vegetativ mai asigură homeostazia biochimică, în special glicemia, jucând un rol de seamă în mecanismele motivației alimentare, la care contribuie în special neuronii din nuclei ventrolaterali (pentru foame) și cei ventromediali (pentru saturație) (…) Acești nuclei laterali ai hipotalamusului sunt implicați în bulimie (excesul de poftă de mâncare) dar și în anorexie (lipsa de foame). Hipotalamusul asigură și metabolismul grăsimilor (lipidelor) funcționând ca un ponderostat. Pentru realizarea acestei funcții dispune de receptori lipostatici și de un neurotransmițător special- prezent numai în hipotalamus- numit hiprocretină sau orexină, emis de sinapsele unor neuroni din hipotalamusul posterior și lateral care ar controla apetitul și ar fi implicat în apariția obezității”- (Stolnici, et al., 2006, pag 205).

Un alt rol important al hipotalamusului este participarea sa la reglarea ciclului veghe-somn, ce este posibilă, în special datorită următorilor nuclei: nucleului tuberomamilar, histaminergic, din hipotalamusul posterior implicat în menținerea stării de veghe; nucleul preoptic ventrolateral, gabaergic, din hipotalamusul anterior ce determină starea de somn; și neuronii secretori de hipocretină, din hipotalamusul posterolateral care intervin în realizarea somnului paradoxal (REM). Tot în reglajul ciclului veghe-somn, hipotalamusul intervine prin nucleul suprachiasmatic ai cărui neuroni au o proprietatea extraordinară de a fi programați genetic să funcționeze periodic, determinând ritmul cicardian de 24 ore (al funcțiilor vegetative ale organismului și al ritmului veghe-somn):

Pentru sincronizarea acestui ritm endogen cu ritmul zi-noapte, hipotalamusul primește niște aferențe speciale de la retină, prin nervul optic. Numeroasele aferențe optice ale nucleului suprachiasmatic nu conferă însă acestuia capacitatea de a vedea. Îl informează numai asupra gradului de iluminare a retinelor și, ca atare, asupra ritmului exogen zi-noapte”- (Stolnici, et al., 2006, pag. 206).

Conexiunile hipotalamusului vegetativ sunt multiple și complexe. Neuronii clasici hipotalamici au un rol important și în funcționarea sistemului sexual, rol ce-l exercită în colaborare cu neuronii secretori. În acest sens sunt importante și aferențele pe care hipotalamusul le primește de la sistemul olfactiv- ce vin prin fascicolul bazal- și care îi transmit nu doar semnalele ce se conștientizează sub formă de mirosuri, dar și cele venite din organul lui Jacobson din mucoasa nasală, care transmite semnale de la feromoni, aceștia fiind implicați mecanismul sexualității. Hipotalamusul mai primește aferențe și de la: nucleul bazal a lui Meynert; din sistemul vizual- prin fibre ce se desprind din nervul optic; din formațiunea reticulată a trunchiului cerebral- care de altfel se și prelungește în hipotalamusul posterior; din nucleul solitar bulbar-care este o stație pentru semnalele aferente de la interoceptorii viscerali; din nucleul dorsomedial al talamusului; din sistemul limbic- ami ales din nuclei septali, hipocamp și amigdală; dar și aferențe indirecte din cortexul cerebral. Hipotalamussul trimite și eferențe către: nucleul dorsomedial al talamusului; către sistemul limbic- în special către nuclei septali și amigdală; eferențe indirecte spre cortexul cerebral; și numeroase fibre difuze eferente care se pierd în formația reticulară (Stolnici, et al., 2006).

Hipotalamusul endocrin- Una din caracteristicile surprinzătoare ale hipotalamusului este funcția sa endocrină, datorită căreia mulți specialiști în neuroștiințe îi atribuie acestei mici structuri cerebrale denumirea de “creier endocrin”. Funcția endocrină a hipotalamusul este posibilă datorită activității a două categorii de neuroni (Stolnici, et al., 2006):

  • ⇒  Neuronii secretori mijlocii- se află dispuși în hipotalamusul medial și mediu, în special în regiunea tuberului cenușiu, iar unii dintre ei se regăsesc printre neuronii mari ai nucleilor paraventriculari. Neuronii mijlocii sunt cei care produc neurohormoni peptidici, care ajung, direct sau prin intermediul unor celule nevroglice specializate, în capilare care nu se varsă în sistemul venos, ci în niște vase speciale, ce formează sistemul port hipotalamohipofizar. Acest sistem este după cum am precizat format din rețeaua capilară (de la nivelul tuberului hipotalamic) dar și o rețea capilară din hipofiza anterioare prin niște vase porte, prin care se transportă neuronii hipotalamici către hipofiza anterioară. Unele dintre peptidele secretate sunt stimulante ale hormonilor hipofizari (prolactina, hormonii de creștere etc) altele sunt inhibitorii pentru hormonal somatotrop și prolactină. Activitatea neuronilor mijlocii este controlată, printre altele de acțiunea frenatoare specifică realizată asupra lor de hormonii hipofizari, dar și de glandele comandate de hipofiză. Rezultă astfel un mecanism de aferentație inversă- feed back, iar aceasta presupune că neuronii neurocrini dispun de o zester de receptori specifici pentru acești hormoni. “Procesul prin care un hormon acționează asupra neuronilor se numește neurocrinie. Grație proceselor de neurocrinie, hipotalamusul este inclus într-o serie de bucle cibernetice hipotalamo-hipofizare și hipotalamo-hipofizo- glandurale, a căror importanță fiziologică depășește simpla reglare neuroendocrină. Se știe că astfel de circuite cu aferentație inversă pot intra în oscilație (pentru anumite valori ale paramentrilor lor se pot astfel manifesta printr-o activitate periodică. Prin activitatea lor rirtmică, ele conferă hipotalamusului rolul unui important ceas biologic endogen. Astfel bucla hipotalamo-hipofizo-tiroidiană are o perioadă de oscilație de 21-22 de zile; bucla hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenaliană are o perioadă de 24-25 de zile; iar bucla hipotalamo-hipofizo-ovariană are bine cunoscuta perioadă a ciclului menstrual de 28-29 de zile”- (Stolnici, et al., 2006, pag 210-211).
  • ⇒  Neuronii secretori mari- se află în hipotalamusul anterior, în nucleul preoptic, supraoptic și paraventricular. Axonii lor se grupează în fascicolul hipotalamohipofizar, ce se termină în hipofiza anterioară care operează ca un depozit de hormoni. Acești neuroni secretă doi hormoni, și anume: vasopresina- ce inhibă funcția de excreție a rinichiului, având un rol esențial în metabolismul apei; și oxitocina- ce determină contracția fibrelor musculare netede (mai ales cele din uter) și în declanșarea comportamentului matern. Oxitocina este cunoscută popular ca și “hormonul dragostei”, “hormonul apropierii”.

Hipotalamusul și psihismul– Împreună cu trunchiul cerebral și formațiunile vechi ale sistemului limbic, hipotalamususl alcătuiește zona cea mai arhaică a bazei neurobiologice a psihismului, o componentă ce a fost numită de mulți autori (Mac Lead) ca și “creierul reptilian” deoarece filogenetic ne parvine de la reptile. Creierul reptilian nu este implicat în formele superioare ale psihismului, cum ar fi de exemplu gândirea simbolică, limbajul sau imaginația, însă intervine în realizarea unor importante funcții psihice asigurând motivațiile primare, tonusul afectiv, și înainte de orice nivelele de conștiență, și funcționarea sistemului vegetativ.

Hipotalamusul intervine doar în forma primare, profunde, animalice ale psihismului. Pentru început amintim că hipotalamusul condiționează, împreună cu alte structuri, nivelele de conștiență- alertă, veghe, somn- apoi asigură nucleul motivațiilor biologice de supraviețuire a individului și speciei (foamea, setea, comportamentul sexual). Hipotalamusul mai participă și la generarea unor tensiuni emoționale primare ca anxietate, spaimă, panică sau agresivitate, furie, comportament turbat. În unele distrugeri ale hipotalamusului medial sau excitări ale celui lateral produse experimental sau prin leziuni inflamatorii sau tumorale, se produc stări de agitație cu tentă puternic agresivă asemănătoare turbării, numite de altfel ca falsă turbare. Tot leziuni tumorale sau anevrismale ale hipotalamusului pot provoca crize de râs incontrolabil, foarte multe sfârșind cu moartea bolnavului. Hipotalamusul mai contribuie și la realizarea tonusului afectiv, astfel leziunile hipotalamusului posterior și lateral generează stări de depresiune sau apatie, în ce cele ale hipotalamusului anterior și medial provoacă stări de neliniște, de euforie sau de agitație. Aceasta se explică deoarece hipotalamusul intervine în sistemul de răsplată, având o zonă situată în hipotalamusul lateral, care determină trăirea de plăcere. Hipotalamusul este o verigă importantă și în realizarea stresului acut sau cronic”- (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006, pag 212-213)

Stările afective de origine hipotalamică sunt difuze, primitive, neelaborate și nedirecționate, dar pot mobiliza sau demobiliza nespecific organismul în vederea realizării anumitor motivații.
Hipotalamusului trebuie să-i alăturăm și epitalamusul, tot o structură neuroendocrină situată la marginea superioară a feței interne a talamusului. Este format dintr-un mănunchi de fibre nervoase numit stria habenulară. Epitalamusul aparține rinencefalului și nu este decât găzduit de diencefal. Cei doi nuclei habenulari sunt legați printr-o comisură interhabenulară, și se află la rădăcina epifizei, glandă ce secretă melatonina, hormon al cărui flux este determinat de excitațiile luminoase ce ajung epifiză prin aferențe optice indirecte.

Sistemul de răsplată și pedeapsă- Știm cu toții că viața noastră conștientă este colorată de stări emoționale, iar unul dintre aspectele cele mai caracteristice pentru pishicul uman fiind dat tocmai de faptul că afectivitatea ne modelează calitatea vieții, ne dirijează comportamentul, ne întărește motivația, susține procesele de învățare, etc. Stările emoționale pot să fie pozitive sau negative, iar din punct de vedere al științelor creierului, stările afective sunt determinate de seturi de semnale ce sunt “injectate” în mecanismele conștienței de niște dispozitive neurale, numite clasic- tonalizatori afectivi. Aceștia formează ceea ce este cunoscut în neuroștiințe sub denumirea de Sistemul de Răsplată și Pedeapsă. Este vorba practic despre un sistem esențial pentru învățarea selectivă a ceea ce este bun și plăcut, și a ceea ce este nociv și neplăcut.

Nu știm cum se conștientizează acest sistem la animalele inferioare, și mai ales în cazul creierelor reptiliene și subreptiliene. La om activitatea sa este amplificată, nuanțată și extrem de complexă datorită extraordinarei complexități a encefalului uman. La mamifere, răsplata generează trăiri pozitive ( de exemplu ca și cele pricinuite de mâncare când ți-e foame, apă când ți-e sete, sau de sexualitate), în timp ce sistemul de pedeapsă generează trăiri negative în special durerea”-(Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006, pag.427)
Sistemul de răsplată este prezent la toate etajele sistemului nervos, începând cu căile aferente ascendente, trecând prin trunchiul cerebral și sistemul limbic și terminând cu cortexul. Știm că un rol important în afectivitate îl are trunchiul/axul cerebral. La acest nivel se găsesc: nucleul rafeului, locus coeruleus,porțiunile laterale ale formației reticulate (noradrenergice), și aria tegmentară ventrală (dopaminergică). Specialiștii în neuroștiințe au observat că aria tegmentară ventrală este un instrument esențial al sistemului de răsplată, și asta deoarece își trimite un număr mare de axoni, grupați sub forma stratului mesostriat, către striatul ventral, în mod special către nucleul accumbens ai cărui neuroni dispun de receptori dopaminergici. S- a constatat că nivelul de plăcere și intensitatea acestuia sunt condiționate tocmai de descărcarea de dopamină (mai mare sau mai mica) către neuronii nucleului accumbens. Neuronii nucleului accumbens acționează prin axoni glutaminergici asupra hipotalamusului posterior și nucleul dorsomedial al talamusului determinând astfel efectele vegetative ale stărilor emoționale, asupra striatului ventral și prin acesta asupra corpului striat determinând manifestările motorii legate de stările afective, asupra unor structuri limbice- nucleul amigdalian, nuclei septului, tuberculul olfactiv și ariile cingulare, ca și asupra cortexului cerebral prefrontal și orbitar generând trăirile afective ca fenomen subiectiv existențial. Observăm așadar că acest cuplu format din aria tegmentară ventrală și nucleul accumbens formează calea comună de realizare a răsplatei în sistemul nervos central. Asupra acestui cuplu acționează inhibitor neuronii gabaergici precum și neuroni ce folosesc ca neuromodulator adenosina.

Aria tegmentară ventrală mai trimite axoni dopaminergici către ariile prefrontale și orbitare, și către ariile cingulare, și către nuclei amigdalieni (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006). Activarea sistemului de răsplată este determinată de semnale primite de la unele senzații și percepții, în special cele legate de satisfacerea motivațiilor primare-biologice, a motivațiilor de ordin superior, de ordin ludic și cultural. Activarea sistemului poate să fie determinată și de anumite procese mentale, de procese cognitive, imaginative, reactualizarea unor amintiri. Din păcate sistemul de răsplată poate fi activat și de acțiunea unor anumite molecule, fiind astfel extrem de ușor ținta drogurilor atât slabe cât și puternice- alcool, nicotină, cofeină, opiacee, cocaină, amfetamină etc. Orice stimulare naturală sau cu molecule exogene, produce plăcere în grade mai mari sau mai mici de intensitate, în funcție de cantitatea de dopamină descărcată către nucleul accumbens. În determinarea plăcerii, intervin și neuronii serotoninergici din rafel median al axului cerebral care acționează asupra talamusului, cortexului cingular și cortexului cerebral; dar mai intervin și neuronii noradrenergici din locus coeruleus și porțiunea laterală a formației reticulate, care acționează asupra cortexului cerebral, în special asupra lobului cingular. Aceste două sisteme sprijină sistemul dopaminergic, în vederea creării unei stări de confort afectiv. Când unul dintre aceste două sisteme funcționează deficitar, se produce un fond emoțional negativ, cu tendință spre depresie, uneori cu irascibilitate necontrolată.

Structurile mesencefalice esențiale ale sistemului de răsplată asigură o emoționalitate primitivă sau un echivalent primordial al emoționalității propriu vertebratelor inferioare. Ele se înscriu în ceea ce a fost numit creier reptilian. Organizarea etajului limbic îmbogățește viața afectivă, dar care rămâne însă tot primitivă specifică mamiferelor inferioare. Apariția și dezvoltarea etajului cortical, mai ales las nivelul ariilor prefrontale, duce la realizarea bogatei vieți afective specifice lui homo sapiens sapiens. Sistemul de răsplată acționează acum în colaborare cu structuri extrem de complexe și participă indirect la mecansimele cognitive. Aceasta face ca intervenția sa, să nu se rezume numai la plăcere și pedeapsă (neplăcere) ci să determine apariția gamei de stări afective, specifică speciei noastre. Ele nu numai că îmbogățesc și colorează viața noastră conștientă, dar sunt și un instrument esențial în procesele de motivațiee și învățare”- (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006, pag 436-437).
Prezentăm în linie generală ierarhizarea trăirilor afective, după cum urmează:

  • ⇒  După criteriul hedonic avem: plăcere (la polul plăcerii găsim afecte de- bucurie, satisfacție, iubire, fericire) și neplăcere (la polul neplăcerii avem- frică, mânie, panică, scârbă, nemulțumire, tristețe, etc)
  • ⇒  După criteriul tensiune-relaxare avem: -trăiri afective de fond, de scurtă durată și intensitate mică- exemplu sunt dispozițiile; trăiri tranzitorii, dar mai accentuate– exemplu sunt afectele; trăiri foarte accentuate- sentimente, pasiuni, scurcircuitări afective.
  • ⇒ În funcție de relația motivație- trăire afectivă avem: -emoții- afectele legate de motivațiile primare, biologice; sentimentele– legate de motivațiile superioare.

O particularitate interesantă a sistemului de răsplata este faptul că tot ce se întâmpla la nivelul său- toate evenimentele- se și memorează.
Receptorii dopaminergici determină modificări de durată în citoplasma neuronilor din nucleul accumbens și în special în genomul lor, la nivelul genelor guvernate de factorul FosB. În acest sens au fost identificate până acum două gene: gena Delta-FosB ce sintetizează o proteină ce controlează dopamina, și gena Cdk5, care sintetizează o proteină ce acționează asupra diviziunii celulare, dar care s-a dovedit a juca un rol important în memorarea evenimentelor din sistemul de răsplată. De asemena, sistemul de răsplată, prin conexiunile sale cu formațiile limbice, acționează asupra hipocampului, care știm că este o componentă nevraxială extrem de importantă în special pentru realizarea memoriei declarative. Sistemul de răsplată are ca sarcină să întărească prin trăirile emoționale ce le realizează, anumite experiențe ale individului și prin memorarea lor să dirijeze comportamentul, în așa fel încât să adopte strategii care-i servesc pentru supraviețuirea sa și a speciei. La această s-au adăugat și strategiile hedonice care urmăresc doar plăcerea (ca de exemplu jocurile de noroc, dependența de anumite substanțe, etc) și care pot dirija comportamentul spre satisfacerea unor plăceri care nu servesc la nimic sau sunt chiar periculoase, nocive. Când acestea devin dominate asistăm la o intoxicație comportamentală, ce poate fi dezastruoasă pentru individ, și care definește dependența, așa cum se întâmplă în cazul consumului de droguri. Observăm așadar că această dependență nu este doar psihologică ci și fizică”- (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006, pag. 439-440).

Cortexul Cerebral- Va urma….

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *