Cortexul cerebral (Neurobiologia Iubirii- part.2)


15 Apr 2016

Avansăm în prezentarea neuropsihologiei atașamentului urcând spre partea superioară a creierului, reprezentată de cele patru degete îndoite peste degetul mare- în modelul/”mulajul” “creierului din mână” promovat de Siegel (2014)- Cele patru degete îndoite reprezintă cortexul sau scoarța cerebrală și se află chiar sub scalp, în interiorul craniului. Cu ajutorul cortexului gândim și reflectăm, percepem și ne amintim, plănuim și luăm decizii. Tot datorită cortexulului suntem capabili să creăm imagini mentale și reprezentări, suntem capabili să fim conștienți în viața de zi cu zi, să evaluăm o situație și să emitem judecăți despre ea, să ne amintim alte evenimente, să luăm o pauză și să reflectăm la ceea ce se întâmplă.

siegel1

În evoluția filogenetică a sistemului nervos, cel mai mare câștig a fost realizarea scoarței cerebrale, mamiferele fiind singurele ființe ce dispun de ea, atât sub forma veche paleocortex limbic, cât și cea nouă- neocortex. Scoarța cerebrală este formată dintr-o pătură de materie cenușie, alcătuită din straturi suprapuse de neuroni, care învelește ca o manta substanța albă a emisferelor cerebrale. Pe secțiuni se prezintă ca un tiv cenușiu la periferia emisferelor. La oameni scoarța are o maximă dezvoltare, este adânc cutanată, suprafața creierului fiind brăzdată cu șanțuri care o împart în circumvoluții multiple și variate ca și formă și dimensiune. Scoarța cerebrală este cea mai complexă și mai performantă structură informațională din sistemul nostru solar (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006).

Descrierea scoarței cerebrale revine la a descrie aspectul exterior al emisferelor cerebrale, elementele care o compun- lobi, circumvoluțiuni sau șanțuri-reprezintă doar repere anatomice (Stolnici, et al., 2006), iar în mare descrierea se prezintă astfel:
Aspectul exterior- pe fața laterală se găsesc cinci lobi:

  1. Lobul frontal situat între polul frontal și șanțul lui Ronaldo.
  2. Lobul pariental-între șanțul lui Ronaldo și șanțul perpendicular extern.
  3. Lobul occipital-cuprinde de sus în jos occipitala 1,2,3, situat înapoia șanțului perpendicular extern.
  4. Lobul temporal– așezat sub șanțul lui Sylvius, cuprinde de sus în jos temporala 1,2,3.
  5. Lobul insulei se vede numai după căscarea șanțului lui Sylvius.

-fața bazală-inferioară prezintă doi lobi:

  1. Lobul orbital sau fronto-orbital care se întinde înaintea șanțului lui Sylvius
  2. Lobul occipito-temporal– întins de la polul occipital la polul temporal.

pe fața medială avem cinci lobi:

  1. Lobul limbic circular, sau locul corpului calos a lui Broca
  2. Circumvoluțiunea frontală– aparține lobului frontal
  3. Lobul parecentral-aparține lobului central
  4. Lobul pătrat-precuneusul apartine lobului pariental
  5. Lobul cuneusului– aparține lobului occipital

Circumvoluțiunile sunt separate prin șanțuri sau scinzuri, cele mai importante fiind: Scizura lui Sylvius sau valea Sylviană; Scizura lui Ronaldo sau Centrală; Scizura Calcariană; Scizura perpendiculară internă; Scizura temporală superioară; Șanțul cingular; Șanțul calosomarginal.

creier

Aspectul interior- Scoarța cerebrală din punct de vedere microscopic este formată din celule nervoase, nevroglie și fibre nervoase. Există un model general valabil și care cuprinde 6 straturi, ce definesc izocortexul neocerebral (Bălăceanu-Stolnici, et al., 2006), și care se prezintă după cum urmează: Stratul 1 zonal; Stratul 2 granular extern; Stratul 3 piramidal extern; Stratul 4 granular intern; Stratul 5 piramidal intern sau ganglionar; Stratul 6 multiform.

După cum s-a precizat deja, scoarța cerebrală îndeplineşte numeroase funcţii: senzitivă şi senzorială, motorie, psihică şi vegetativă. Cortexul participă la procese perceptive și executive conectându-le printr-o multitudine de circuite sau bucle de reintrare a informaţiei percepute și procesate:

  • – Circuite care leagă cortexul executiv frontal și prefrontal de cortexul asociativ temporo- parieto-occipital (conexiuni cortico-corticale intra- și interemisferice)
  • – Circuite cortico-strio-talamo-corticale cu rol în motricitate, cogniţie, afectivitate
  • – Circuite cortico-cerebelo-talamo-corticale implicate în planificare și coordonare motorie și cognitivă.

Spre deosebire de restul animalelor, cortexul uman prezintă dezvoltarea cea mai mare a cortexului prefrontal (ultimul apărut pe scară filogenetică). Printre funcțiile cortexului prefrontal sunt:

  • – Cortexul prefrontal dorsolateral: implicat în raționamentul abstract, în memoria de lucru, dar și funcții executive, precum: organizare, planificare, predicție, automonitorizare.
  • – Cortexul prefrontal medial: implicat în afectivitate
  • – Cortex prefrontal orbital: controlul impulsivității

Scoarța cerebrală- cortexul cerebral – este suportul celor mai complexe funcții ale organismului, culminând cu emergența conștiinței și trăirile ei. Scoarța cerebrală stă la baza senzațiilor, percepțiilor, a cortegiului de funcții cognitive și afective, dar și a unei serii de acțiuni motorii. Nivelul cel mai simplu al activității scoarței cerebrale este acela al funcțiilor receptive (senzațiile) și a celor motorii. Acestora li se adaugă funcții neuropsihice mai complexe ca recunoașterea formelor (percepțiile și gnoziile), organizarea activității motorii (praxiile) și limbajul. Pe un plan mai complex se află funcțiile cognitive și organizarea comportamentului, și în final totul este încununat de emergența conștienței (…)
Pe baza caracterelor celulare, a densității celulare, a grosimii scoarței ( de la 4,5 mm până la 1.5 mm) și a grosimii diferitelor straturi, scoarța cerebrală a fost împărțită în câmpuri/zone sau arii citoarhitectonice. Broadman (1907) a împărțit scoarța cerebrală în 52 de câmpuri pe care le-a desemnat cu numere. Von Economo și Koskinas au împărțit scoarța cerebrală în 107 câmpuri pe care le-a desemnat cu litere. Aceste câmpuri sunt o realitate morfologică care se produce cu o regularitate matematică, așa ca s-au putut face hărți ale scoarței cerebrale, iar cea mai folosită este cea a lui Broadman.
Zonele de proiecție senzitivosenzoriale și cele motorii pot fi cartografiate cu multă precizie pe scoarța cerebrală. Funcților neuropsihice li se pot și lor atribui anumite zone însă mai puțin clar conturate. În ce privește activitatea conștientă, ea este expresia activității întregii scoarțe cerebrale, care functioneaza ca un tot, fără să se poată stabili o localizare clară a diferitelor ei aspecte. Zonele corticale, care elaborează formele superioare de activitate nervoasă, și care se află intercalate printre zonele de proiecție, au fost numite zone de asociație. Dintre zonele de asociație, unele aparțin numai omului, așa cum ar fi de exemplu unele arii implicate în limbaj. (…) Aceste arii, caracteristice pentru creierul uman, sunt cele mai recent apărute în filogeneză (…)

Un aspect important l-ar reprezenta posibilitatea de a localiza funcțiile psihice pe scoarța cerebrală și de a întocmi o hartă a lor. Deși au fost autori care au susținut o astfel de anatomie psihologică, tendința actuală este de a considera că, la nivelul scoarței cerebrale, funcțiile psihice au o reprezentare globală holistică. Această concepție este susținută de date experimentale, de observații clinice și de un model teoretic al funcționării cerebrale, bazat pe holografia optică. În general se consideră că marea circumvoluțiune limbică (lobul cingular) și lobul orbital au un rol dominant în funcțiile afective, în timp ce restul scoarței are un rol în special în diferitele funcții cognitive (…) Evident că marea enigmă rămâne modul în care scoarța cerebrală determină emergența conștienței. (…) Conștiența înseamnă ansamblul trăirilor (senzații, percepții, nevoi, emoții, procese cognitive, amintiri, vise, etc). Conștiența este gestionată de EU, ca centru de percepere și trăire, dar și ca centru de putere sau decizional. (…) Conștiența este trăită de Eu în mod dinamic, ca o curgere unidirecțională (fluxul conștienței), care se mișcă de la trecut spre un prezent care înaintează continuu spre viitor. Eul conștient percepe activitatea sa mentală, identitatea sa (conștiința de sine), dar și raporturile sale cu realitatea care-l înconjoară (conștientizarea lumii). Noi nu știm însă despre trăirile celuilalt decât ceea ce ne comunică prin limbajele verbale, scris și nonverbale. Nu avem decât o informare simbolică, pe care o interpretăm pe baza ipotezei plauzibile că trăirile noastre sunt asemănătoare cu cele ale celorlalți. (…) Conștiența este solipsită, este deci proprie subiectului care o trăiește și nimeni din afară nu o poate investiga. Rolul limbajului este complex, căci el organizează fluxul conștienței (…) Conștiența nu depinde însă de existența limbajului verbal, căci există la copii înainte de a învăța să vorbească și se menține la afazici și în cazurile grave de autism. Conștiința este corelată cu starea de veghe (veghe simplă, veghe în alertă) și sub o formă diferită cu starea de vis, în care perceperea relațiilor sale cu realitatea externă subiectivă este suspendată. Conștiența dispare în mod normal în stare de somn lent, iar în mod patologic în cadrul unor nivele de conștiență negativă-pricinuite de leziuni encefalice, ceea ce demostrează rolul acestuia în emergența conștienței. Conștiența este pur subiectivă. Ea are un aspect nematerial, metafizic. Ceea ce definește conștiența este tocmai acest caracter virtual”– (Stolnici et.al, 2006, pag 381, 382- 511,512).

S-a constatat că eliminarea măduvei spinării și a cerebelului nu au nici o influența asupra conștienței, ceea ce circumscrie encefalului rolul de “sediu al său”. Trunchiul cerebral, prin sistemul activator ascendent al formației reticulate, este vital pentru activitatea conștientă. Întreruperea legăturilor trunchiului cerebral cu etajele encefalice superioare duce la pierderea conștienței, adică la comă. Activitatea cognitivă este o componentă de bază a fluxului conștienței. Acest flux se scurge pe un canal unic, în cadrul căruia trăirile (evenimentele) care definesc conștiența sunt secvențiale și niciodată paralele. Se trăiește câte un eveniment conștient singur, unul câte unul.

Atașamentul și funcționarea integrată a creierului 


Din informațiile de până acum, putem să afirmăm că scoarța cerebrală este împărțită anatomic în mai mulți lobi. Cortexul de pe aceste zone este specializat în diferite funcții complexe. Astfel zona occipitală este specializată în procesarea vizuală, lobul frontal are o contribuție majoră în realizarea funcțiilor cognitive dar este implicat și în afectivitate- lezarea lui antrenând o serie de tulburări psihice cu manifestare în sfera afectivă, decizională, cognitivă, cu tulburări de orientare în spațiu și timp. De asemenea lezarea lobului temporal determină dezordini psihice semnificative ce implică scădere de memorie, amnezii retrograde, tulburări de învățare. Nu repetăm aici funcțiile corticale specifice fiecărei zone, ci ne vom opri asupra unor informații despre zona cunoscută sub denumirea de cortex prefrontal– și căreia cercetătorii din domeniul neuropsihologiei atașamentului i-au acordat o atenție deosebită. Formațiile acestei zone corticale sunt puternic implicate în afectivitate, și de altfel extrem de aproape de sistemul limbic (ca de exemplu cortexul cingular anterior).
“Zonele frontale ale cortexului conectează, de asemenea, impulsurile noastre neurale cu activitățile altor sisteme nervoase și cu creierele altor oameni. Astfel zona frontală este implicată atât în modelarea propriilor noastre procese mentale interioare, în funcționarea echilibrată a sistemului vegetativ, în calmarea avalanșelor emoționale declanșate de nucleii amigdalieni prin răspunsul de luptă sau fugă, în capacitatea de introspecție, în intuiție, în însăși formarea conștiinței, în gândire, evaluare, luarea deciziilor, cât și în procese sociale ca empatia, înțelegerea altora, în conectarea cu semenii noștri, în comportamentul moral. (…) Unul din punctele centrale care conectează nodurile rețelelor noastre mai ample de circuite, cea cognitivă, cea emoțională și cea socială, într-un întreg funcțional, se află astfel în regiunea frontală a cortexului. (…) Energia și informația din cortex, din zona limbică, din trunchiul cerebral, din corp și din lumea socială sunt coordonate și echilibrate de regiunea prefrontală” (Siegel, 2014, pag 97, 98).

Termenul de cortex prefrontal se referă la partea din față a creierului nostru, situată în spatele frunții și deasupra ochilor. În modelul/mulajul “creierului din mână” promovat de Siegel (2014), cortexul prefrontal este reprezentat de încheieturile degetelor mijlocii care sunt îndoite peste degetul mare- ce semnifică sistemul limbic. Conform autorului (Siegel, 2014) structurile care alcătuiesc ceea ce conturăm a fi cortexul prefrontal, sunt văzute azi ca și creierul nostru social, și sunt esențiale în realizarea unor funcții de mare complexitate ca și capacitatea de reglare a emoțiilor sau empatia.

Ne amintim că John Bowlby, părintele Teoriei Atașamentului, a avut intuiția genială să presupună că “nevoia de a fi aproape de cineva special” este înscrisă în genele noastre, și că această nevoie de atașament are rolul de a ne pune la siguranță, atât fizic cât și emoțional, în situații percepute ca periculoase (sau care chiar sunt încărcate de pericol). Siegel (2014) e de părere că sistemul atașamentului, este un sistem motivațional compus din trei elemente majore, respectiv: frică, atașament și explorare. Frica (situația percepută ca periculoasă) activează sistemul de atașament și nevoia de a căuta confort și siguranță, care odată găsite restabilesc homeostazia organismului, liniștesc activitatea nucleilor amigdalieni, și astfel este posibilă, în continuare, explorarea. Aceasta (prin noutate) va declanșa din nou, eventual frica, ce va închide posibilitatea explorării, dar va activa din nou nevoia de atașament, iar siguranța și confortul din nou restabilite, vor susține la rândul lor din nou explorarea. Observăm astfel cât de importantă este o funcționare integrată a tuturor structurilor cerebrale implicate în mecanismul atașamentului. Interesant este că dacă nevoia de confort și siguranță este ceea ce declanșează sistemul atașamentului, modul în care se produce apropierea de cineva special, va modela la rândui ei dezvoltarea zonelor cerebrale implicate în atașament (Allan Schore, 2009). Siegel (2014) e de părere că încă de dinainte de a-și dezvolta conștiința de sine, copilul mic își reglează emoțiile cu ajutorul părintelui, mai exact se produce o reglare de tip creier-la creier (brain to brain regulation), în care un rol important îl joacă cortexul prefrontal al părintelul. Copilul “împrumută” practic de la părinte funcțiile zonei corticale prefrontale pentru a-și echilibra emoțiile (împrumută modelele parentale de reglare emoțională), introiectează totodată și reflexia părintelui și astfel se identifică pe sine (se dezvoltă conștiința de sine: eu sunt eu, deci nu sunt tu) și începe să-și dezvolte modelele sale interne prin care se identifică pe sine, dar și pe sine în relație cu ceilalți, iar toate acestea îi sprijină dezvoltarea cortexului său prefrontal, oferindu-i astfel copilului accesul la o conștiință de sine tot mai bogată, la capacitatea de a se înțelege pe sine și pe alții. În procesul prin care copilul “împrumută” de la părinte anumite tipare de reglare emoționale, un rol important îl au și ceea ce specialiștii în neuroștiințe au definit cu termenul de neuroni oglindă. Aceștia reprezintă o clasă specială de celule nervoase, cu un rol deosebit în cunoașterea directă, automată a mediului înconjurător. Acești neuroni corticali sunt activați nu doar atunci când este îndeplinită o acțiune, ci și atunci când individul observă cum aceeași acțiune este realizată de altcineva, ei reprezentând mecanismul neural prin care acțiunile, intențiile și emoțiile altora pot fi înțelese în mod automat. Neuronii oglindă au fost inițial descoperiți în cortexul frontal premotor al maimuțelor, iar ulterior s-a constatat prezența acestora și în lobul parietal inferior. Caracteristica lor definitorie este dată de strânsa relație dintre informațiile motorii pe care le codifică și informațiile vizuale la care răspund, punând în legătură zonele creierului responsabile pentru procesarea senzorială și pentru cea motorie. Sistemul neuronilor oglindă este implicat atât în repetarea imediată a acțiunilor realizate de alte persoane, cât și în învățarea comportamentelor prin imitare. Observarea unei acțiuni furnizează însă două tipuri de informații: ceea ce se desfășoara și de ce se desfășoară, neuronii oglindă sunt însă capabili nu doar să reacționeze la un simplu stimul, ci și să “înțeleagă” sensul și scopul acelui stimul, astfel ei fiind “responsabili” și pentru înțelegerea intențiilor. Capacitatea unui individ de a înțelege starea emoționala a celuilalt, de a percepe ceea ce percepe celălalt- adică empatia, este legată și ea de neuronii oglindă. Cercetările de imagistică au arătat că în timp ce observăm starea emoțională a altor persoane, sunt activate aceleași structuri neuronale care sunt activate atunci când trăim noi înșine emoțiile respective. Pe lângă toate aceste funcții, acest sistem de neuroni a fost pus în legătură și cu dezvoltarea limbajului, deoarece se pare că neuronii oglindă au fost localizați și în zona lobilor frontali, în apropierea ariei Brocca.

Emisferele cerebrale 

Este important să vorbim acum despre cele două hemisfere cerebrale, care se dezvoltă diferit în timp, și se specializează în funcții diferite, permițând astfel o funcționare corticală mai complexă. Hemisfera dreaptă față de cea stângă, crește mai repede și mai mare ca volum încă de dinainte de naștere și până la vârsta de cca 18 luni, perioada aceasta coincide după cum vedem cu calendarul în care apar și se stabilizează modelele primare de atașament. Hemisfera dreaptă procesează experiența în mod diferit de hemisfera stângă, este implicată mai mult în procesele creative ale imaginației, și participă mai intens decât stânga la viața emoționala, la generarea trăirilor afective, la fenomenele de stress. Hemisfera dreaptă a cortexului este sursa principală a cunoașterii noastre despre noi înșine/ a cunoașterii autobiografice, este responsabilă cu primirea de semnale directe de la zona inferioară subcorticală, în completarea semnalelor primite din întreg corpul- și reacțiile noastre viscerale și senzațiile simțite în inimă și semnalele ce pornesc din zona intestinelor și a circuitelor neutre din jurul inimii- ce pornesc și ajung în mare parte în hemisfera dreaptă a creierului. În hemisfera dreaptă predomina receptorii pentru noradrenalina. Tot hemisfera dreaptă are un rol important în perceperea holistică (gestalt) și procesarea experiențelor socio-afective.

Emisfera dreaptă este considerată mai «emoțională» deoarece semnalele subcorticale și corporale ne conturează viața emoțională mai direct și probabil mai spontan și cu mai multă intensitate. Emisfera dreaptă a cortexului creează o imagine completă a interiorului corpului nostru și ne oferă posibilitatea reflexiei autobiografice, posibilitatea să privim în interior spre sensurile și evenimentele trăite în viața personală. Autoreflecția personală în cortex este un proces care recurge la schemele autobiografice din zona corticală, care se formează predominant în emisfera dreaptă”(Siegel, Bryson, 2011, pag 136).

Hemisfera stângă, aflată și ea în proces de dezvoltare, traversează în perioada 18 luni- 3 ani printr-un “puseu de creștere”, devenind dominantă după această periodă, cu excepția unei perioade de “reorganizare” traversată în adolescență, când se poartă un soi de “luptă” între dreapta și stânga în vederea stabilirii părții dominante. Hemisfera stângă este locul unde se află “mașinăria limbajului” una ce reprezintă cel mai perfect sistem de comunicare de pe planeta noastră. Limbajul la om devine descriptiv deoarece este utilizat pentru descrierea lumii externe și interioare. Limbajul cu toate formele sale (verbal, nonverbal, scris etc) este sistemul de comunicare între oameni, influențeaza procesele perceptive, ajută la structurarea funcțiilor cognitive, ale memoriei, etc. Hemisfera stângă este totodată mai liniară, mai logică, este mai implicată în funcțiile cognitive, în gândirea rațională, în procesele de abstractizare, de formare a noțiunilor. În hemisfera stângă se găsesc mai mulți receptori pentru dopamină, decât în cea dreaptă (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006). Putem observa cât de diferite sunt cele două emisfere în ceea privește modurile prin care ne direcționează atenția și ne ajută să ne plasăm în lume. Vom vedea în continuare că ele diferă și prin alte moduri fundamentale. Atunci când se activează zona frontală din emisfera stângă a creierului, se creează o «stare de apropiere» care ne oferă capacitatea de a ieși în lume și a face față provocărilor. Dimpotrivă, emisfera dreaptă are zone care creează un răspuns de retragere în fața lucrurilor noi.

Această perspectivă coincide cu ceea ce unele persoane rezumă astfel: stânga privește în afară către lume, în timp ce dreapta privește înăuntru, spre sine și ceilalți. (…) Emisfera stângă nu este specializată doar pentru a se folosi de limbaj, ci și pentru a urma «regulile de prezență socială»- moduri confirmate cultural prin care ni se cere să comunicăm. (…)

Și emisfera dreaptă a cortexului comunică, însă ea este specializată în comunicarea nonverbală. (…) Ea urmărește semnalele pe care cortexul stâng le enumeră într-un mod logic, liniar, literal și lingvistic, astfel: contact vizual; expresiile vocii; tonul vocii; postură; gesturile și atingerile; sincronizarea semnalelor; intesitatea semnalelor;

În narațiunile noastre, hemisfera stângă a creierului este considerată motorul care spune povestea, însă comorile autobiografice aparțin emisferei drepte. Narațiunea coerentă, specifică securității (atașamentului sigur) se reflectă în modul în care stânga și dreapta sunt diferențiate cât mai bine, pentru ca apoi să se conecteze. (…) Când două hemisfere nu funcționează coordonat, una dintre ele devine excesiv dominantă în absența celeilalte, deoarece hemisferele creierului se echilibrează reciproc” (Siegel 2014, pag 173)

Este important să reținem că ambele emisfere procesează experiența, însă modul în care o fac este diferit, dreapta o procesează prin imagini, senzații, emoții, mesaje nonverbale, în timp ce stânga folosește limbajul simbolic-cuvântul. În ce privesc experiențele relaționale, experiențele de atașament, și experientețele sociale putem afirma că hemisfera dreaptă le “decodează” le “decriptează’” în timp ce stânga le descrie (Siegel, Bryson, 2011).

Cu toate că avem două emisfere diferite avem o singură personalitate, și asta grație colaborării dintre ele, asigurată de corpul calos. Acesta este reprezentat anatomic de marea comisură transversă a creierului, are formă de arc, și atât forma cât și dimensiunea sa variază în funcție de sex și în funcție de emisfera dominantă. Principala sa activitate este de a coordona cele două hemisfere, și de a transmite informațiile senzoriale și motorii de la una la alta. Ceea ce este important legat de toate structurile cerebrale implicate în mecanismul atașamentului este funcționarea lor integrată. Creierul înseamnă “muncă în echipă”, structuri care se activează și lucrează în sincronicitate.

s4

În concluzie, conturăm câteva idei despre modul în care atașamentul modelează structurile cerebrale, dar și felul în care se “înscriu” tiparele de atașament în circuitele cerebrale, coordonându-ne felul în care ne reglăm emoțiile, și felul în care relaționăm cu noi, cu alții și cu lumea în general, de-a lungul întregii noastre existențe. În acest sens Siegel (2014) a propus un “circuit de rezonanță din creier”. Acesta implică structuri care cooperează unele cu altele în vederea sprijinirii conectării interpersonale, formațiuni encefalice care fac posibilă înțelegerea emoțiilor proprii, dar și perceperea și înțelegerea emoțiilor altora. Celulele nervoase ale formațiunilor atașamentului care se activează și operează împreună formează practic căi neuronale, iar acestea susțin la rândul lor dezvoltarea modelele noastre interne (mentale) de lucru, adică scheme/modele mentale a sinelui, a altora, și a sinelui în relație cu alții, și cu lumea în general. Acest circuit al rezonanței are ca input ceea ce vedem, auzim, mirosim, atingem la altul (figura de atașament, de exemplu). Prin prezența altuia, și a conectării cu el, neuronii oglindă se activează, și îi oferă individului posibilitatea să înțeleagă intenția celuilalt. Practic exact aceeași neuroni se activează și când individul observă și înțelege intenția altuia, ca și atunci când și-ar imagina că face el însuși ceea ceea ce a observat la celălalt. Mai mult, dacă observăm pe cineva că ridică un pahar cu apă și îl duce spre gură (observăm intenția că vrea să bea), în creierele noastre se activează aceeași neuroni (deși doar observăm intenția) ca și în cazul celuilat care intenționează să execute comportamentul.

Când doi indivizi sunt acordați unul la altul, sunt conectați – neuronii oglindă sunt activați în ambele creiere. Informațiile de la acesți neuroni oglindă circulă de la cortex prin insulă (o structură cerebrală situată la interfața dintre cortex și sistemul limbic- n.a). Insula transportă informațiile în jos de la cortex, prin sistemul limbic, la neuronii intereceptori- ce ne permit să simțim ceea ce se întâmplă pe plan intern în corpurile noastre. Informațiile colectate prin interocepțiune- tensiune, senzație de apăsare, oboseală- se deplasează înapoi în sus, prin insula, traversând din nou regiunile limbice- și unde experiențele sunt încărcate emoțional, și ajung apoi în zona corticală superioară a cortexului prefrontal. Se observă că se integrează practic informațiile somatice și emoționale, și procesarea acestora în mod conștient”- (Siegel, Bryson, 2011. pag 98)
Acest circuit al rezonanței este esențial pentru dezvoltarea și funcționarea optimă a zonei corticale prefrontale, care ne amintim că este implicată în reglarea emoțiilor, capacitatea de empatie, capacitatea de introspecție, deci de înțelegere a noastră și a celorlalți. Circuitul rezonanței se formează și operează în legătură cu modul în care părintele este acordat sau nu la copilul său în perioada primei copilării, când mecanismele implicate în mecanismul atașamentului sunt în plină dezvoltare. Totodată este important propriu mecanism al rezonanței al părintelui, pe care copilul are tendință să-l “împrumute” (Siegel, 2014).
În cazul în care stilul parental al adultului este unul responsiv- adică atunci când părintele este disponibil, prezent, previzibil, sensibil,capabil să aline suferința copilului și să-i asigure protecție și confort psihic și fizic, atunci când își concentrează atenția asupra copilului părintele este în rezonanță emoțională cu copilul, este empatic și capabil să reflecte realitatea interioară a copilului, comunică reciproc cu copilul prin diferite tonuri, gesturi, expresii faciale, cuvinte, înțelege să protejeze copilul dar și să-i ofere spațiu pentru dezvoltarea idependenței proprii- cel mai probabil stilul de atașament pe care-l va dezvolta copilul este unul sigur.
Copilul cu un părinte responsiv se simte în siguranță și protejat, se simte “simțit” în propria lui realitate și învață astfel să își regleze singur tonusul emoțional, deoarece atunci când întâmpină frica în explorare știe că se poate întoarce oricând la părintele său pentru siguranță și confort, iar acestea odată restabilite îi vor permite să-și continue explorarea lumii și dezvoltarea sa, independent de “sursa de siguranță” aflată oricând la dispoziție, sursă ce în timp se internalizează în sistemul psihic ca o “bază sigură” oferindu-i individul sentimentul general de siguranță- siguranță în relații, siguranță că poate să tolereze frustrările și situațiile neplăcute- precum și capacitatea de a înțelege realitățile interioare ale semenilor săi. Copilul cu stil de atașament sigur ce-l mai probabil va deveni un adult singur!!!. Adulții securizanți manifestă credințe pozitive față de relații, sunt confortabili cu emoțiile lor dar și ale altora, sunt confortabili cu emoțiile în general, cu  intimitatea, tolerează bine frustrările relaționale, sunt optimiști cu privire la relațiile de lungă durată și le percep ca pline de satisfacții.
În cazul în care stilul parental al adultului este unul evitant– cu o desconsiderare poate inconștientă a nevoilor copilului (fie și din neînțelegerea acestora pentru că adultul nu este conectat la copil), părintele este indiferent, distant, neglijent, absent, respinge copilul și nu îi recunoaște realitatea interioară, îi critică anumite expresii emoționale, sau nu este disponibil fizic și psihic- cel mai probabil copilul va dezvolta un stil de atașament nesigur- evitant. Copilul se retrage din interacțiuni și aparent devine indiferent față de ele, chiar și interacțiunile cu părinții. Copilul evitant nu caută confortul fizic și psihic la părinte, nu caută la părinte baza de siguranță, mai mult are tendința să respingă părintele și sprijinul acestuia, deoarece atunci când a avut cu adevărat nevoie de ea nu a primit-o, mai mult a fost respins- experiență care a provocat o traumă. În acest fel copilul evitant învață inconștient că “apropierea doare”, deci nu are rost să o caute, iar strategia ce o consideră mai “bună” este evitarea atașamentului. Copilul evitant, cel mai probabil, va deveni un adult cu atașament evitant!!!, care nu o să pună preț pe intimitate, nu va tolera ușor vulnerabilitatea, va supraestima încrederea în sine, dar în același timp îi va fi extrem de dificil să investească încredere în alții. Adulții evitanți manifestă desconsiderare față de relațiile de lungă durată, pun preț exagerat pe independență, și sunt, în general, închiși din punct de vedere emoțional, considerând exprimarea emoțională ca o slăbiciune.

În cazul în care stilul parental al adultului este inconsistent, imprevizibil, adică atunci când adultul este, față de copil, uneori atent și iubitor (un părinte chiar exagerat de implicat) și alteori intervine un stil parental dur și critic (un părinte distant sau furios-sfidător), stilul de atașament la care este predispus copilul este, cel mai probabil, unul nesigur-anxios. Copilul anxios este nesigur cu privire la disponibilitatea părintelui de a-i oferi siguranță, confort, protecție, atât fizic cât și psihic. Cel mai probabil copilul cu atașament anxios, va deveni un adult cu un stil de atașament nesigur-anxios. O caracteristică tipică pentru adulții axioși este “frica lor de separare”, “frica de a pierde figura de atașament”, dar și preferința pentru poziția de “victimă” în cazul tensiunilor relaționale.

În cazul în care stilul parental al adultului este unul dezorganizat, fragmentat, disociat – un părinte înfricoșător (perceput așa), cu un comportament văzut de copil ca și bizar, abuziv, poate chiar traumatizant pentru copil –cel mai probabil stilul de atașament pe care-l va dezvolta copilul este unul nesigur-dezorganizat. Un copil cu acest model de atașament, poate să devină (și în consecință să se simtă), chiar și temporar, neajutorat, paralizat, fragmentat, haotic, disociat la nivelul conștiinței sale. Copiii cu atașament dezorganizat întâmpină dificultăți în a se concentra, în a-și calma emoțiile. Experiențele din copilărie a unui atașament dezorganizat, pot duce, evident la formarea unui sistem adult de atașament dezorganizat, ceea ce poate duce la dificultăți de funcționare și integrare socială, dificultăți ale adultului în a-și regla emoțiile, după cum pot să apară la nivelul Eului și anumite forme de apărare disociative ce produc scindări (ruperi/fracturări) la nivelul conștiinței individului.

Siegel și Bryson sunt de părere că atunci când individul experimentează siguranța, protecția și confortul unui unei relații de atașament sigure nu se produce nici un fel de supra-excitare a sistemului nervos simpatic, existând un echilibru flexibil între stimulare/vitalitate – și reglare (funcția parasimpaticului) – ce impune starea de calm. Atunci când se experimentează o relație de atașament nesigur, acest echilibru nu mai se menține, intervenind o puternică activare a sistemului nervos simpatic. În astfel de situații sistemul psihic percepe relația de atașament ca nesigură/periculoasă, iar structurile encefalice- în urma perceperii pericolului- declanșează instinctul de luptă sau fugă, pentru a pregăti individul să facă față pericolului perceput, în vederea supraviețuirii. În strategia atașamentului nesigur-evitant indivizii preferă fuga, în timp ce indivizii nesiguri-anxiosi și nesiguri-dezorganizați au tendința să aleagă “lupta”, care se traduce în furie, agresivitate (verbală, chiar fizică), adică inevitabil se ajunge la tensiune relațională. La persoanlele cu atașament dezorganizat, apare și tendința de a amuți (a îngheța- neputința) în fața pericolului (adică a situației relaționale de atașament percepută ca periculoasă).

Așadar, experiențele noastre timpurii din cadrul familiei determină modul în care ajungem să ne percepem pe noi, dar și modul în care percepem și ne plasăm în lume. Mediul cultural mai larg în care trăim are desigur și el efecte profunde asupra modului în care mintea procesează informațiile și dă sens vieților noastre…

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.