Creierul Iubirii – Teoria Atașamentului


21 Aug 2017

!!!!! Textul de mai jos reprezintă prima parte din lucrarea “Creierul Iubirii” scrisă sub supervizarea domnului profesor academician Constantin Bălăceanu Stolnici. Lucrarea include subiectele prezentate în prima imagine din text, adică cele mai noi și mai valide informații despre Teoria Atașamentului publicate pe teritoriul țării noastre. Practic facem o incursiune în Teoria Atașamentului, începând cu primii autori care au dezvoltat-o, argumentând ce este atașamentul, arătând tiparele de atașament la copil și la adult, și explicând pe înțelesul tuturor cât de vitale sunt experiențele din primii ani de viață în dezvoltarea personalității. Totodată aducem în atenție aspecte importante din neuropsihologia interpersonală, ca de exemplu rolul memoriei implicite și al memoriei explicite (ce sunt fiecare și ce rol au în atașament), asimetria hemisferelor cerebrale, și prezentăm o hartă a formațiunilor cerebrale implicate în atașament. “Creierul iubirii” se adresează adulților interesați de sănătatea emoțională și sănătatea relațională, și în mod special părinților.

Lucrarea o oferim în mod gratuit oricui o dorește și trimite un email pe adresa andresanlauramaria@gmail.com cu mesajul VREAU CREIERUL IUBIRII

Existența vertebratelor este susținută de ceea ce știința medicală a denumit prin conceptul de Sistem Nervos (SN). Sistemul nervos al unui animal, inclusiv al omului, coordonează activitatea musculară, monitorizează activitatea organelor, primește și prelucrează informațiile primite din mediul extern dar și mediul intern al organismului. Fără sistemul nervos, auzul, văzul, durerea și toate senzațiile pe care le experimentează organismul vertebrat ar fi de neconceput. Funcțiile fiziologice de care depind însăși viața, ca și respiratia sau digestia, sunt coordonate tot la nivelul SN.

Sistemul nervos este responsabil practic pentru menținerea homeostaziei organismului, adică a unei stări de echilibru. Este un magnific sistem informațional la conducerea căruia se află creierul- encefalul- care pe baza informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, decide și susține modul de răspuns la stimuli ai lumii exterioare, dar și stimulii interni.

Pe măsură ce urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepta informații, a le interpreta și reacționa- corespunzător în vederea menținerii stării de echilibru- sunt tot mai perfecționate.
Când vorbim despre SN, vorbim practic de toate structurile anatomofiziologice care au la bază celule nervoase, numite și neuroni, definit astfel SN este extrem de vast pătrunde în toate organele și țesuturile organismului (Stolnici, Borosanu & Berescu, 2006).

Neuronii reprezintă celule specializate în transmiterea mesajului prin intermediul unui proces electrochimic. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.) se numește sinapsă. Neuronii sunt sensibili la stimuli veniți din exterior sau mediul intern al organismului, iar sub influența acestor stimuli, celulele nervoase declanșează impulsuri nervoase ce ajung la neuronii din creier unde informațiile primite sunt prelucrate, iar apoi se emit răspunsuri la stimuli, ce se trimit altor neuroni, care vor declanșa o reacție, precum contracția unei grupe de mușchi sau secreția unei glande. Proprietățile prin care neuronii devin sensibili la stimuli, și transmit impulsurile de la un neuron la altul se numesc excitabilitate și respectiv conductibilitate.

Sistemul Nervos este împărțit la toate vertebratele în două mari componente –Sistemul Nervos Central și Sistemul Nervos Periferic. În mare putem afirma că Sistemul Nervos Central este componenta formată din organe compacte învelite și protejate- din encefal, măduva spinării. A două componentă, și anume Sistemul Nervos Periferic este format din toți nervii și ganglionii nervoși – include SN somatic și SN vegetativ.

La nivelul sistemului nervos central vin toate informatiile din interiorul organismului și din mediul înconjurator. Aici se iau deciziile și se trimit comenzi către organism. Sistemul nervos periferic transportă informatiile către sistemul nervos central (prin intermediul nervilor senzitivi) și trimite comenzile (prin intermediul nervilor motori) către mușchi – generând mișcarea sau către glande (prin intermediul nervilor vegetativi) – generând secreția unor substanțe.

Dirijorul acestei magnifice orchestre numite Sistem Nervos este encefalul, iar în consecință dezvoltarea, echilibrul și funcționarea armonioasă a întregului sistem nervos depinde implicit de o bună dezvoltare și funcționare a creierului. O dezvoltare optimă a structurilor cerebrale, precum și activitatea cerebrală echilibrată impun însă anumite condiții existenței organismului. Printre acestea una este satisfacerea nevoii de apropiere/siguranță/confort, adică satisfacerea nevoii de a iubi și de a fi iubit de cineva special.

 

1-Atașamentul

1.1.-Definiția atașamentului. Teoria Atașamentului

În linie generală atașamentul este definit ca:

Legătura afectivă a unei persoane cu o alta, a unui animal cu un congener”- (Marele Dicţionar al Psihologiei Larousse, 2006, pag 119).

Teoria atașamentului elaborată de către psihanalistul John Bowlby (1959) vorbește despre caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre indivizi, despre o parte integrată a comportamentului uman pe toată durata vieţii. Teoria ataşamentului s-a născut din supoziţia că nevoia de a fi aproape de cineva este înscrisă în genele noastre. Printr-o sclipire de geniu John Bowlby (medic și psihanalist britanic) a realizat că suntem programaţi prin evoluţie să identificăm anumite tipuri de indivizi, să îi apropiem de noi. Suntem construiţi astfel să depindem de cineva important. Nevoia începe din pântecul mamei şi ia sfârşit în ziua în care murim.

Primele intuiții teoretice științifice care au dus la nașterea Teoriei Atașamentului au fost publicate de Bowlby în 1944 în articolul “Forty-Four Juvenile Thieves: Their Character and Home-Life (44 de hoți juvenili- caracterul lor și viața de acasă)” apărut în Jurnalul Internațional de Psihanaliză. În acest articol, Bowlby a lansat ipoteza empirică ce spune că: precursorii dezechilibrelor emoționale întâlnite în delicvența junevilă pot fi identificați în experiențele timpurii de atașament, în special cele marcate de separare și de comportament incoerent, inconsecvent sau dur (agresiv/abuziv) din partea mamelor (și a taților, și uneori din partea figurilor masculine neparentale, dar în relații afective cu mamele). Aceasta ipoteză nu era în sine o noutate, Bowlby provenind din Școala de Psihanaliză unde ideea importanței experiențelor timpurii în creionarea traseului ce-l va urma dezvoltarea individului era deja accentuată în special de psihanaliștii interesați de studiul analizei copiilor (Anna Freud, M. Klein), iar în fapt importanța experiențelor afective din prima copilărie și rolul lor major în conturarea personalității umane a reprezentat un postulat puternic al Psihanalizei regăsit în ideile lui Sigmund Freud. Noutatea propusă de Bowlby a fost dată de atenția adusă asupra efectului separării de figurile de atașament și experiențele traumatizante cu acestea, idee ce a dus la definirea atașamentului, explicarea modelului intern de lucru al atașamentului, și avansarea intuiției că relațiile de atașament sunt susținute de un mecanism neuropsihologic complex, un mecanism responsabil cu crearea și reglarea legăturilor noastre cu persoanele faţă de care ne ataşăm de-a lungul întregii vieți (părinţi, copii, parteneri/iubiţi/soţi/soţii). Dezvoltarea acestui mecanism începe încă din viata intrauterină și este puternic influențată de experiențele timpurii de atașament ale fiecărui individ cu persoalele apropiate care îl au în grijă (Jude Cassidy, Jason D. Jones, Philip R. Shaver, 2014). Spre deosebire de o parte din colegii săi din interiorul curentului psihanalitic, Bowlby și-a extins aria de cercetări în afara acestei școli, și a dezvoltat o relație profesională cu psihologul canadian Mary Ainsworth. Observațiile acesteia în urma unor studii desfășurate pentru prima oară în Uguanda și apoi și în Baltimore (Ainsworth, 1967), au condus la specificarea detaliată a anumitor aspecte ale comportamentului matern (sigur sau nesigur), care preced diferențele individuale ale atașamentului la copil (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978).

La începutul secolului XXI, noile descoperiri din sfera neurobiologiei interpersonală despre importanța experiențelor timpurii de atașament în formarea structurilor sistemului nervos cu rol major în conturarea personalității umane, au determinat specialiștii în domeniu să tragă o concluzie și să atragă atenția asupra a patru aspecte ale parentingului, în special ale îngrijirii timpurii a bebelușilor, aspecte esențiale în dezvoltarea echilibrată a copiilor, acestea sunt- singuranță, responsivitate la nevoile copilului (conectarea reală cu copilul și nevoile acestuia), interacțiunea și încurajarea explorării. Observăm că aceste aspecte necesare unei dezvoltări echilibrate pot să fie oferite doar de un stil de parenting sigur, bazat pe iubire, îngrijire, coerență. Atunci când figurile parentale eșuează în una din cele patru dimensiuni dezvoltarea copilului este perturbată, iar consecințele pot să fie severe și cu efect pe termen lung (Shonkoff, Phillips, 2000). Această afirmație este azi puternic argumentată științific și prezentă în multe direcții de cercetare din psihologie, medicină, științele sociale, și conluzia aceasta este posibilă în prezent datorită rezultatelor colaborării profesionale dintre John Bowlby și creativa cercetătoare Mary Ainsworth, care au creionat Teoriei Atașamentului și principiile sale.

Bowlby a definit așamentul ca fiind un sistem de control care are scopul să activeze la copil, încă din prima clipă de existență, sentimentul de siguranță și protecție față de persoana care îl îngrijește, de cele mai multe ori mama (Jude Cassidy et. al 2014; Bowlby, 1982). Azi, în termeni generali, atașamentul este definit de către cercetători (J. Cassidy et.al, 2014) ca legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ. Astfel de legături sunt caracterizate, după cum a subliniat însuși Bowlby, prin următoarele patru trăsături, prin patru comportamente de bază: sunt selective (sunt centrate pe indivizi specifici/figuri de atașament); presupun căutarea proximității (se depune efort pentru a menține apropierea de obiectul atașamentului/figura de atașament, această este căutată în momentele de refugiu); oferă confort și securitate/siguranță; produc anxietate la separare (atunci când legătura de atașament este amenințată și când nu se poate obține proximitatea cu obiectul atașamentului). Bowlby era de părere că aceste comportamente fundamentale devin cel mai evidente în viaţa adultă atunci când o persoană observă confortul şi siguranţa pe care soţii le obţin unul de la celălalt, mai ales în timpul perioadelor de stres.

Bowlby a propus ideea că ne naştem echipaţi pentru a forma şi întreţine atașamente pe parcursul întregii vieți, mecanismul ataşamentului fiind legat atât de supravieţuire ca individ, cât şi de evoluţia speciei și are propria funcţie adaptativă pentru fiinţă, şi anume cea de protecție. Acest echipament asigură ceea ce Bowlby (1959) a numit homeostază ambientală adică relaţia unei persoane cu figura ataşamentului său, proximitatea cu aceasta şi accesibilitatea la ea asigură individului bunăstare fiziologică și emoțională. În fapt, această nevoie de a fi lângă cineva special este atât de importantă încât mecanismul responsabil cu crearea și reglarea relațiilor afective este un mecanism neuropsihologic complex, ce funcționează ca un sistem, și care constă în emoţii şi comportamente care ne certifică că suntem în siguranţă şi protejaţi atunci când suntem aproape de cei iubiţi (Levine, Heller, 2010). Mecanismul explică de ce un copil separat de mama lui devine agitat, plânge incontrolabil până în momentul în care restabileşte legătura cu ea. În baza teoriei atașamentului se poate astfel afirma că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la nou-născut și care continuă să existe la vârsta adultă și până la sfârşitul vieţii (J. Cassidy et.al, 2014). Teoria atașamentului se referă în fond la nevoia înnăscută de atașament, de căutare a proximității figurii de atașament, iar definiția atașamentului, se regăsește în interacțiunea părinte-copil. Cei doi protagoniști formează o legătură, numită legătura de atașament. Calitatea acestei legături este dată de modalitățile ei de formare și are tendința de a se permanentiza, are rol în protecție și siguranță, funcționând ca un sistem de atașament. Conform teoriei atașamentului, și cercetărilor inteprinse încă de la debutul acesteia, eșecul copilului de a-și forma o legătura sigură cu una sau mai multe persoane în primii ani de viață este corelat cu inabilitatea de a dezvolta relații personale apropiate, intime la maturitate. Mecanismul atașamentului modelează de asemenea și orientează comportamentul individului în situații de pericol (sau percepute ca periculoase) din copilărie și până în viața adultă, și dincolo de importanța evolutivă a relației de atașament de a asigura protecție fizică și confort fizic și psihic nou-născutului, rolul atașamentului este mult mai complex, fiind esențial în conturarea personalității individului, în modul său de a dezvolta și întreține relații de-a lunul existenței sale, în modul în care răspunde la stress, influențând inclusiv dezvoltarea unor importante structuri cerebrale. Mecanismul atașamentului este cel care asigură ca procesele cerebrale care deservesc cogniția socială să fie organizate în mod corespunzător și pregătite să echipeze individul pentru o existență cooperantă și colaborativă cu semenii săi (P.Fonagy, M. Target, 2006). În acest sens, cercetarea a trasat trei direcții clare, care spun cert că (Schore, 2002; Cassidy 2013, Siegel, 2014):

  1. Relațiile noastre și legăturile afective, pe care le dezvoltăm încă din primele zile de existență, modelează dezvoltarea creierului și funcționarea sa integrată. Totodată, încă din primele luni de viață, individul își formează un tipar/mod de raportare la relațiile afective, tipar ce are tendința să se stabilizeze în timp și să se transpună în viața adultă.
  2. Experiențele de atașament primare formează circuite neuronale, care se stabilizează până la vârsta de 12-18 luni, înainte de formarea și funcționarea deplină a structurilor cerebrale ce permit realizarea memoriei explicite, prin care individul trăiește posibilitatea aducerii aminte (memoria conștientă- ce implică senzația lăuntrică a aducerii aminte). În consecință tiparele primare de atașament, dezvoltate în prima etapă a vieții individului, se vor înregistra în ceea ce cercetătorii din domeniul atașamentului au conceptualizat ca a fi memoria implicită (memoria inconștientă, nu implică senzația aducerii aminte).
  3. Experiențele noastre primare de atașament formează pattern-urile inconștiente prin care individul se raportează la relații în întreaga sa existență, ce ajung depozitate în memoria implicită, și care continuă să ne influențeze de-a lungul întregii existențe modul în care percepem legăturile afective, și modul în care creierul răspunde experiențelor afective. Desigur experiența poate remodela în timpul vieții individului tiparul său de atașament, însă studiile au arătat că această schimbare presupune la individul adult mult efort susținut conștient, și asta pentru că tiparelele de atașament din copilărie, se stabilizează în general devreme în viață, și se transpun în viața adultă.

1.2- Dezvoltarea atașamentului la copil

Debutul şi evoluţia vieţii psihologice sunt puternic influenţate de legătura (ataşamentul) pe care copilul sugar o stabileşte cu mama, mai corect spus cu figura maternă, aceasta fiind de regulă persoana care îngrijeşte copilul. Când vin pe lume, supraviețuirea bebelușilor depinde total de părinții lor. De cele mai multe ori, mama este cea care asigură inițial hrana și confortul noului născut și cea față de care acesta dezvoltă un atașament primar. Bebelușul și mama experimentează astfel o legătură intimă care dă copilului un sentiment de securitate. Senzația de bunăstare ce provine din experiența previzibilă și repetată a îngrijirii creează ceea ce John Bowlby a numit “o bază sigură”. Trăirea (experimentarea) repetată a sentimentului siguranței, duce la formarea unui bagaj de emoții, sentimente, cogniții, care împreună formează “modele interne de lucru”, o structură mentală bazată pe experiența anterioară a copilului cu figura de atașament. Aceste reprezentări mentale ale relației de atașament sunt constructe cognitive și afective, sunt modele despre lume și sine pe care copilul le construiește prin continue și repetate intercorelări cu cel care îl îngrijește, modelul intern servind ca sistem de apreciere și ghid comportamental. O reprezentare mentală a atașamentului include postulate despre rolul ambilor protagoniști ai relației, fiind practic modelul relației în ansamblu, și chiar și atunci când modelele devin distincte, ele reprezintă părți ale aceleași relații și nu pot fi înțelese decât una prin cealaltă (Bretherton, 1985). Modelele sunt constructe relativ stabile care operează inconștient, au procesare implicită, și ghidează comportamentul individului—inițial, în relația cu părinții/figurele parentale, influențând ulterior expectațiile, strategiile și comportamentul în relațiile viitoare — Privind din acest unghi putem înțelege sensul lor de “prototipuri”— iar de exemplu “un model intern al siguranței” va permite copilului să se dezvolte optim și să exploreze încrezător lumea din jurul lui ( J. Cassidy, et. al, 2014; Bowlby 1959, 1982).

Includerea conceptului de ”modele interne de lucru” în câmpul de studiu al atașamentului a permis cercetătorilor înțelegerea sistemului comportamental al atașamentului și schimbările în dezvoltarea relației de atașament, dar și a continuei sale influențe asupra dezvoltării individului și modul său de a se raporta la relații afective, din copilărie până la finalul vieții. Astfel, azi, o ipoteza centrală în dezvoltarea atașamentului este ca relația copil-figură de atașament este prototipul relației viitoare de dragoste, ipoteza postulată din timpul lui (și de) Freud și oarecum confirmată de Bowlby. Spre deosebire de scrierile freudiene, teoria atașamentului nu susține însă că ar exista o perioadă critică în copilărie care ar influența tot cursul vieții, ci mai degrabă că relația părinte-copil ar trebui să prezinte siguranță, continuitate, coerență, consecvență, sinceritate, afecțiune pentru ca dezvoltarea ulterioară a copilului să fie armonioasă. Avansul adus în cercetarea neurobiologiei interpersonale de evoluția tehnologiei, permite specialiștilor să afirme că nu doar prima copilărie este vitală pentru dezvoltarea personalității, ci întreg bagajul de experiențe afective din primii 12 ani de viață au rol major în devoltarea cerebrală, și un impact puternic asupra persoanei care devenim. În acest sens se argumentează că relațiile din interiorul familiei, prieteniile, experiențele de la școală, activitățile la care participăm, etc. influențează dezvoltarea cerebrală în anii dinaintea adolescenței, însă și după acești primi ani, relațiile continuă să joace un rol crucial în creșterea și dezvoltarea noastră (Siegel 2014):

“Raportarea la cei care au grijă de noi încă de la naștere formează modul în care mintea ajunge să exprime repere de bază pentru relațiile noastre. Experiențele din prima copilărie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru- și sunt deci, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară. Relațiile pe care le avem cu părinții și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină în modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma”- (Siegel, 2014, pag 147).

Bowlby (1982) descrie cinci faze în dezvoltarea atașamentului la copil în ontogeneză:

1- Prima fază privește copilul în primele luni de la naștere, când acesta se orientează și emite semnale fără să facă discriminări între persoane (exceptând situațiile neobișnuite de laborator) (Bowlby, 1982).

2- A doua fază se desfășoară între 5 și 7 luni, când copilul începe să se orienteze și să emită semnale spre una sau mai multe persoane distincte (mamei, sau persoanei care îl îngrijește). Această etapă este văzută ca fundament pentru formarea și consolidarea legăturii de atașament.

3-A treia fază a atașamentului debutează de la opt luni și se desfășoară până la cca. 3 ani. În această perioadă copilul preferă proximitatea acelei persoane care-l îngrijește (figura de atașament primar) și își exprimă acest lucru prin îndreptarea și emiterea de semnale către aceasta. Tot în această fază, în perioada de 7-8 luni începe să se contureze dezvoltarea relației de atașament, caracteristic acesteia este și teama sau chiar frica copilului de persoanele nefamiliare, străine.

4- A patra fază este caracterizată de formarea unui parteneriat între mama-copil / îngrijitor-copil. În această fază se modifică anumite caracteristici ale relației de atașament mama- copil, acesta din urmă începând să se „acomodeze” la nevoile mamei. De exemplu copilul începe să aștepte cuminte până la întoarcerea mamei. Bowlby (1982) a observat că acest lucru e caracteristic copiilor de 3 ani, deși și copii de 2 ani se pot acomoda parțial la nevoile mamei.

5- Cea de-a cincea fază se caracterizează de diminuarea atașamentului măsurat prin menținerea de către copil a proximității. Aceasta etapă o întâlnim la școlarii mici și mari și se definește printr-o relație de atașament ce se bazează mai mult pe proximitatea psihologică de figura de atașament primar, adică pe afecțiune, încredere și aprobare. În această fază copilul are deja ”modele de lucru interne” pentru atașament.

Un rol important în dezvoltarea atașamentului, în special în primele trei faze, îl are procesul cunoscut sub denumirea de imprinting. Imprintarea/imprimarea/întipărirea este un proces de implantare (programare, condiţionare, învăţare rapidă) şi un termen folosit în psihologie şi etologie pentru a descrie orice fel de fază de receptivitate la învăţare (învăţare care apare la o anumită vârstă sau într-o anumită etapă de viaţă ), care este rapidă şi aparent independentă de consecinţele comportamentului învăţat.

Spalding (1841–1877) este primul cercetător recunoscut că a studiat fenomenul cunoscut drept imprinting (Gray, P. H. Spalding and his influence on research in developmental behavior. Journal of the History of the Behavioral Sciences, 3, 168-179.1967), însă cel care l-a studiat în profunzime și l-a popularizat a fost etologul austriac Konrad Lorenz (1903-1989). Acesta a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1973 împreună cu colegii săi, Nikolaas Tinbergen şi Karl von Frisch, pentru “descoperiri în ceea ce priveşte crearea şi stabilirea de modele de comportamente individuale şi de grup la animale”(“for discoveries in individual and social behavior patterns”), adică pentru descoperirea modalităţii de implantare sau de întipărire, numită imprinting. Practic, Konrad Lorenz, prin intermediul unui experiment simplu realizat pe un domeniu de lângă Viena, a dovedit cum puii de gâscă abia eclozați urmează prima reprezentare pe care o văd în momentul în care ies din găoace, iar această reprezentare poate foarte bine să nu fie mama lor. În cadrul experimentului, puii de gâscă ce și-au văzut mama imediat după eclozare au urmat-o pe aceasta, în timp ce puii de gâscă eclozați în incubator, care au beneficiat de un prim contact cu cizmele autorului experimentului au preferat să îl urmeze pe acesta (Lorenz, 1935). În 1958 Eckhard Hess a susținut de asemenea că atunci când puii de rață eclozează, primul obiect mișcător pe care îl văd e de regulă mama lor, pe care o urmează, dar dacă se întâmplă ca primul obiect mișcător pe care îl văd să fie altul decât mama, îl vor urma pe acela. Puii de rață din exemplul de mai sus acționează în baza unui proces înnăscut, de imprinting (întipărire), ce are loc imediat după naștere atunci când un animal manifestă un comportament înnăscut de căutare a unei clase particulare de stimuli. Odată găsit un astfel de stimul sau un obiect asemănător clasei de stimuli, animalul răspunde cu un comportament de atașament. Fenomenul de întipărire/întipărire filială a fost intens studiat de căre biologi și evidențiat cu precădere la păsările nidifuge, reprezentând un mecanism esențial pentru supraviețuire. Fenomenul de imprining este prezent și la ființa umană, practic puiul de om derulează imediat după naștere, asemeni oricărui alt mamifer, un proces de (re)cunoaștere a mamei prin intermediul analizatorilor oral, tactil și olfactiv, iar imprintingul (întipărirea) vizează sfârcul mamei, drept stimul specific pe care nou născutul uman îl caută imediat după naștere. Comportamentul pe care un nou născut, pus pe abdomenul mamei, îl are imediat după naștere susține această teorie (nou-născutul caută sânul mamei, se îndreaptă spre el) (Prior, V., Glaser, D, 2006). 

 

1.3-Tiparelele de atașament

Observăm că de-o importanță desăvârșită în sănătatea mentală a copilului este relația acestuia din prima clipă de viață cu mama sa/figura de atașament, o relație care trebuie să fie caldă, intimă, coerentă, sinceră și continuă. Afirmația aceasta a fost întărită de cercetările psihologului Mary Ainsworth care a efectuat observații extinse (studii inclusiv longitudinale în Baltimore, Uguanda) asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării timpurii a acestei diade. Rezultatele (Ainsworth, 1967) au evidențiat că experiențele din prima copilărie cu mama, sau persoana pe care copilul o cunoaşte ca figura maternă, duc în timp, pe măsura dezvoltării psihofiziologice, la formarea unui întreg bagaj de reprezentări, emoţii, amintiri, comportamente, credinţe, aşteptări privind propria persoană, pe ceilalţi şi relaţiile dezvoltate cu ei. Pentru a evalua atașamentul la copii mici cu vârste cuprinse între 12-18 luni, Ainsworth a creat un procedeu de laborator numit “situația străină”, procedeu care implică mai multe episoade:

1-mama și copilul întră în camera experimentală; mama lasă copilul pe podea, înconjurat de jucării și se așează în partea opusă a camerei.

2- o femeie străină intră în cameră, se așează tăcută un minut, apoi vorbește cu mama un minut, după care încearcă să se angajeze cu copilul într-un joc cu una dintre jucării.

3- mama părăsește camera pe neobservate; dacă copilul nu este supărat, străina se reîntoarce la locul ei și rămâne tăcută. Dacă copilul este supărat, femeia încearcă să-l liniștească.

4-mama se reîntoarce și se angajează în joc alături de copil, în timp ce femeia străină iese neobservată.

5-mama părăsește din nou camera lăsând copilul singur.

6-străina se reîntoarce, dacă copilul este supărat, încearcă să-l liniștească.

7-mama se reîntoarce și străina iese.

Fiecare episod e programat să dureze 3 minute, dar poate să fie scurtat atunci când copilul are reacții prea intense sau poate fi prelungit dacă copilul are nevoie de mai mult timp pentru a se implica în joc. Copilul este observat printr-un perete de sticlă cu vedere unidirecțională, de-a lungul întregii secvențe, observațiile fiind înregistrate. Se urmăresc nivelul de activare al copilului și implicarea lui în joc, plânsul și alte semne de disconfort, apropierea de mama sau încercarea de a atrage atenția acesteia, apropierea față de străină sau dorința de a interacționa cu aceasta. etc. Într-o relație de atașament sigură copilul o va folosi pe mamă ca bază de explorare și va fi stresat în absența ei. Atunci când un copil se simte ameninţat/confuz/pierdut el se îndreaptă către persoana care îl îngrijeşte pentru protecţie şi confort, iar Aisworth a observat astfel cum bebelușii își folosesc figura de atașament (de obicei mama) ca bază de siguranță pentru explorare. În strategia de evitare copilul tinde să îşi inhibe comportamentul de căutare a ataşamentului, şi în strategia de nesiguranţă copilul se agaţă de mama sa şi evită explorarea. Pe baza rezultatelor la cercetările inteprinse, Ainsworth și colaboratorii săi au descris inițial trei tipuri dinstincte de atașament, acestea sunt identificate cu certitudine, împreună cu condiţiile familiale care le promovează, ulterior adăugând un al patrulea (Ainsworth, 1971).

Primul este cel sigur în care copilul este convins, crede, ştie că figurile de ataşament sunt disponibile și îl vor ajuta dacă are nevoie de sprijin şi mângâiere. Având certitudinea siguranţei copilul va explora lumea curajos. Pentru dezvoltarea acestui stil de ataşament este necesară o prezenţă maternă atentă la semnalele copilului, interpretând corect nevoile lui şi răspunzând cu dragoste. În evaluarea atașamentului după separare, indiferent dacă este supărat sau nu la plecarea mamei, copilul cu atașament bazat pe securitate încearcă să interacționeze cu mama când aceasta se întoarce, restabilește relația de confort, iar apoi se întoarce la explorarea unei camere pline de jucării. Un copil cu atașament sigur se simte văzut, în siguranță, alinat și securizat alături de figura sa de atașament (Siegel, 2014)

Cercetările de azi asupra atașamentului atât la copil cât și la adult argumentează puternic că modelele securizante de atașament ne sprijină viața prin flexibilitate, înțelegere de sine și ușurință în crearea conexiunilor cu ceilalți. Atașamentul securizant permite individului să-și echilibereze emoțiile, să înțeleagă ce simte, și să interacționeze cu semenii săi în moduri care oferă satisfacții de ambele părți (Levine, Heller, 2010).

“S-a demonstrat științific că atașamentul securizant este asociat cu funcții prefrontale integrative care se ocupă de reglarea funcțiilor corpului, acordare la ceilalți și la propria persoană, echilibrarea emoțiilor, flexibilitatea mentală, potolirea fricilor, introspecția, empatia față de ceilalți și deținerea unei baze morale puternice. Pentru a rezuma această teorie, atunci când beneficiem de atașamente securizante, experiențele noastre relaționale sprijină dezvoltarea stării de integrare cerebrală și a flexibilității minții. Atașamentul securizant acordă flexibilitate deoarece face posibilă stimularea creșterii de conexiuni integrative în cortexul prefrontal. Amintim că regiunea prefrontală leagă cortexul, zona limbică, trunchiul cerebral (formațiuni cerebrale implicate în mecanismul neurobiologic al atașamentului- explicate în lucrare, n.a), corpul și chiar lumea socială într-un întreg coordonat și echilibrat. Aceasta este puterea relațiilor de atașament de a crea în viețile noastre funcții adaptative și sănătoase“- (Siegel, 2014, pag 155, 156)

În ecuația ce duce la consolidarea acestui model de atașament este extrem de importantă prezența unui părinte consecvent în a vedea copilul cu nevoile sale reale, o figură de atașament primar capabilă să ofere siguranță și alinare, lăsând în același timp și spațiu copilului (Siegel, 2014; Schore, 1994; Bowlby 1982)

Un al doilea tipar este cel al ataşamentului bazat pe insecuritate ambivalent– în care copilul este nesigur, nu ştie dacă părintele este disponibil, dacă răspunde sau dacă îl ajută atunci când are nevoie. Din cauza acestei nesiguranţe, copilul manifestă în permanenţă predispoziţia de a trăi anxietatea separării, tinde să se agaţe de figura maternă pentru a prinde curaj să exploreze lumea, dar în același timp o și respinge atunci când primește atenția ei. Acest tipar de ataşament, în care conflictul este evident, este promovat de un părinte care în primii ani de viață ai copilului este disponibil şi gata să-i ofere ajutorul doar în anumite situaţii, din când în când. În timpul cercetărilor, după o perioadă de separare de figura maternă, copilul ambivalent manifestă rezistență față de aceasta în cursul episoadelor de reîntâlnire. Simultan, copilul ambivalent caută și rezistă contactului fizic. Unii acționează pasiv, alții plâng după mamă, dar manifestă rezistență când ea se apropie (Ainsworth, 1971). De exemplu plâng pentru a fi luați în brațe, dar imediat după ce sunt luați țipă pentru a fi lăsați jos. Acest model de atașament apare adesea la copiii ce sunt expuși la un comportament inconsecvent sau intruziv din partea unui părinte, sau a ambilor părinți. Copilul chiar dacă știe că este văzut, sau chiar dacă este alinat, relația cu părintele său nu se construiește pe un mod care să inspire încredere (Siegel, 2014).

Al treilea tipar este ataşamentul evitant bazat pe insecuritateîn care copilul nu are deloc certitudinea că i se va răspunde în mod pozitiv la solicitările lui de atenţie şi grijă ci, din contră, se aşteaptă să fie respins, să nu primească atenţie şi îngrijire, să nu îi fie satisfăcute nevoile de apropiere. Acest tipar de ataşament apare ca efect al respingerilor permanente ale figurii materne, atunci când copilul se apropie de ea pentru a căuta mângâiere sau protecţie. După separare, copilul nesigur- evitant evită în mod evident interacțiunea cu mama în decursul episoadelor de reîntâlnire cu ea. Astfel de copii dau mamei puțină atenție când aceasta se află în cameră, și deseori nu par deranjați atunci când ea pleacă. Dacă totuși manifestă disconfort, sunt la fel de ușor de liniștit de către femeia străină ca și de către mamă (Ainsworth, 1971).

Concluzia la care s-a ajuns este că, în urma experiențelor copilului de a nu fi fost văzut sau alinat pe parcursul primului an de viață alături de părinte/figura de atașament primar, în el se activează un model de evitare ca răspuns la relațiile ce implică legături afective (Siegel, 2014). Este un răspuns adaptativ de evitare care asigură supraviețuirea copilului, iar în ecuația care susține dezvoltarea acestui tipar se găsește în general unul sau ambii părinți care au dezvoltat la rândul lor o relație de evitare cu copilul.

Modelul acesta îți spune: nu am nevoie de această persoană (părintele/figura de atașament) pentru că am aflat că nu-mi oferă nimic atunci când am nevoie de o legătură sau confortindividul învață practic, să-și minimizeze nevoile de atașament. Adoptarea modelului evitant în relațiile apropiate te face să te simți deconectat de ceilalți și de emoțiile și nevoile tale. Acesta este sinele deconectat al atașamentului evitant”- (Siegel, 2014, pag. 160)

În timpul cercetărilor inteprinse, Ainsworth a observat apariţia unor situaţii în care copiii au manifestat o variantă dezorganizată a unuia dintre tipurile principale identificate, de regulă cel nesigur ambivalent și cel nesigur evitant. Astfel a fost introdus un al patrulea tip de atașament, tiparul dezorganizat. Dezvoltarea acestui model deviant, dezorganizat a fost observată în cazul copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților, sau ai căror părinți sufereau de patologii psihice (Ainsworth, 1971). Abuzul fracturează relația dintre copil și părinte, produce o situație imposibilă pentru mintea copilului, prin fragmentarea sentimentului de sine (Siegel, 2014). După separare, copiii dezorganizați manifestă adeseori comportamente contradictorii, haotice, derutante (Main&Hesse, 1990). De exemplu, se apropie de mamă cu ocazia reîntâlnirii, dar au grijă să nu o privească și s-o evite, iar când sunt lăsați jos din brațe încep să plângă. Unii par a fi dezorientați, aparent nu au emoții, iar alții par deprimați (Ainsworth, 1971). Atașamentul dezorganizat este prezent și în familiile unde, deși nu există abuzuri fizice, copilul are parte de experiențe repetate în care comportamentul părintelui este înspăimântător sau derutant pentru el.. Părinții care manifestă în repetate rânduri accese de furie de exemplu față de copiii lor (sau în fața acestora) pot produce o stare de alarmă în copil, care duce la dezvoltarea unui atașament dezorganizat (Siegel, 2014). Main şi Hesse (1990) au arătat că acest stil de ataşament este favorizat de mame care sunt încă preocupate să plângă o figură părintească pierdută în timpul copilăriei lor, sau care au suferit ele însele abuzuri fizice sau sexuale în copilărie.

Comportamentul înspăimântător, temător și derutant al părintelui creează o stare de panică, numită “frica fără soluție” care este sursa empirică a acestui răspuns de atașament destructurat, atât de neobișnuit și îngrijorător ( Siegel, 2014).

Main și colegii săi au reușit să întărească argumentele ce susțin o transmitere transgenerațională a pattern-urilor de atașament, arătând că starea mentală a părinților legată de atașament poate prezice pattern-ul atașamentului ce-l dezvoltă proprii lor copii (Main, Hesse, 1990; Madigan, 2006).

“Problema cu a fi speriat de o figură de atașament este că activează două circuite diferite în creier, care pur și simplu nu funcționează împreună, și pun copilul într-un paradox biologic. Unul este străvechiul trunchi cerebral care mediază reacțiile de supraviețuire. Copilul trebuie să fugă de sursa fricii!. Însă cel de al doilea circuit este sistemul de atașament localizat și în zona limbică, și care atunci când copilul este speriat, îl stimulează să caute prezența figurii de atașament pentru a fi protejat și alinat. Problema este că nu te poți apropia și fugi, în același timp, de aceeași persoană. Prin urmare, atunci când o figură de atașament este sursa fricii, devenim fragmentați”- (Siegel, 2014, pag. 162)


Pe durata întregii vieți atașamentul dezorganizat face individul vulnerabil în multe moduri. De exemplu s-ar putea să creeze dificultăți în capacitatea de echilibrare a emoțiilor, în dezvoltarea de relații pozitive, și chiar în capacitatea de a gândi clar în condiții de stress. Mai mult, atașamentul dezorganizat crește riscul de a dezvolta o fragmentare în continuitatea conștiinței, stare numită ca disociere —și care presupune separarea emoțiilor de amintiri, sau a gândurilor de acțiuni— fapt ce pune mult la încercare starea de bine (Siegel, 2014).

Sintetizând ideile prezentate până în acest punct, putem să afirmăm că atașamentul vorbește în fond despre un mecanism ce funcționează ca un sistem, care s-a dezvoltat evolutiv în scopul de a menține individul în siguranță încă din primele zile de existență. Sistemul permite copilului:

a) să caute proximitatea părintelui (căutarea siguranței/ nevoia de apropiere, siguranță, confort)
b) să meargă la părinte în momentele de suferință pentru alinare, ca sursă de refugiu sigur (obținerea siguranței, îndeplinirea nevoii, trăirea sentimentului de siguranță, confort)
c) să internalizeze relația cu părintele ca un model lăuntric al unei baze sigure (introiectarea siguranței- lumea internă fiind sigură, lumea externă începe să devină de asemenea sigură)


Sentimentul de securitate
se clădește pe baza experiențelor repetate de conectare conjugată cu figura care constituie obiectul atașamentului. Impactul acestor experiențe este acela de a oferi copiilor o percepție lăuntrică a bunăstării care le permite să iasă în lume pentru a explora și a face noi conexiuni cu alții.

În încercarea de a înțelege cât mai bine diferențele dintre tipurile de atașament la copii, cercetătorii și-au axat atenția și pe comportamentul persoanei care îngrijește copilul, de obicei mama, și capacitatea acesteia de a oferi copilului o bază de securitate, capacitatea de a-și modela răspunsurile în funcție de nevoile copilului, în special în primul an de viață (Stewart, 1973; Atkinson, 2002). Pentru Bowlby (1982, 1988) conceptul de bază de siguranță a reprezentat “inima teoriei atașamentului”, și a postulat că atunci când figurile atașamentului primar reușesc să ofere această bază de siguranță, copiii sunt încrezători în disponibilitatea părinților și în capacitatea acestora de a le înțelege nevoile și a le răspunde pe măsură, ceea ce-i face să exploreze netemători lumea. După cum l-a creionat însăși Bowlby (1982, 1988), conceptul “bazei de securitate” implică două componente: o bază de securitate – din care copilul merge să exploreze lumea; și un rai al siguranței – în care copilul știe că se poate întoarce în momentele de distress. Aceste două componente duc în timp la formarea unui script cognitiv-afectiv al siguranței.

“Avem nevoie încă de la naștere și pe tot parcursul vieții să fim văzuți, susținuți și alinați pentru a ne simți în siguranță. Să fim văzuți înseamnă că viața noastră mentală interioară este percepută dincolo de comportamentul exterior. Persoana în grija căruia ne aflăm ne aude plânsul, își dă seama care ne este nevoia și apoi ne împlinește acea nevoie. A fi în siguranță înseamnă că suntem protejați de pericole și nu speriați de persoana care are grijă de noi. A fi alinat, înseamnă că, atunci când suferim, răspunsul îngrijitorului ne face să ne simțim mai bine. Când avem nevoie de mângâiere suntem îmbrățișați. Iar toate acestea- a fi văzut, a fi în siguranță, susținut și a fi alinat de fiecare dată când e nevoie- ne oferă un sentiment complet de securitate cu părintele. Părintele trebuie să vadă și să înțeleagă viața interioară a copilului, cogniția, emoțiile, ferestrele de percepție, nu doar comportamentul. Siguranța este obligația primară a fiecărui părinte”- (Siegel, 2014, pag.153)

“Modalitatea în care reușim să ne adaptăm la atașamentele primare din familiile noastre de origine ne organizează mintea, făcându-ne să abordăm relațiile sociale într-o manieră specifică, manieră ce este aplicată ulterior în afara familiei. Folosirea vechilor adaptări în situații noi, cu profesorii, prietenii, apoi în relațiile cu partenerii de viață recreează experiențe care întăresc vechile noastre modele de adaptare. Ajungem în situația de a crede cu tărie că, de exemplu, lumea este un loc sterp din punct de vedere emoțional (evitare) sau unul pe care nu te poți baza din acest punct de vedere, unul care debordează de incertitudine (ambivalență)”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag. 142, 143)

1.4-Memoria implicită. Memoria explicită. Neuronii oglindă. Asimetria celor două emisfere cerebrale

Mutându-ne atenția asupra memoriei, avem și aici la dispoziție răspunsuri incitante asupra modului în care experiențele cele mai timpurii de atașament structurează nu doar răspunsul individului la pericol, ci întreaga sa personalitatea, prin influența implicită ce o au în dezvoltarea structurilor cerebrale. Schore (1994, 2002) afirmă fără echivoc că dezvoltarea neurolopsihologică sănătoasă în copilăria timpurie se sprijină pe responsivitatea armonizată a figurilor de atașament, copilul nefiind doar afectat de aceste interacțiuni, ci dezvoltarea în sine este un fenomen ce impune nevoia interacțiunilor de tip creier la creier (brain to brain), iar o dezvoltare echilibrată are la bază o relație pozitivă și coerentă de atașament primar, o relație pozitivă între copil și mama sa (figura primară de atașament) (Schore, 1994). Este un fapt cunoscut că la începutul vieții, creierul copilului format din miliarde de neuroni (ce reprezintă baza structurală a creierului) este organul cel mai puțin diferențiat, în comparație cu restul organelor corpului uman, iar dezvoltarea sa depinde în mare parte de felul în care maturizarea programată genetic a sistemului nervos central este modelată de experiența interpersonală, deci în acest context de experiența nou născutului cu obiectul său primar de atașament (mama/figura maternă-persoana care îngrijește copilul). Datorită neuronilor (ce reamintim că reprezintă baza structurala a creierului), creierul copilului este capabil să răspundă experienței prin modificarea conexiunilor dintre celulele nervoase. Siegel (Siegel, 2014; Schore 2002) arată că ceea ce se înregistrează la nivel mental ca “experiență” corespunde la nivel neuronal cu modele de activare a celulelor cerebrale, iar aceste modele de declanșare neuronale stabilesc conexiuni sinaptice în creier care determină natura structurii și natura funcționării sale. Citându-l pe psihologul Donald Hebb, Siegel scrie că “neuronii care se declanșează împreună sunt conectați” (Siegel, 2014, p.26), astfel când stimuli primiți de bebeluș (ca de exemplu atingerea/mângâierea mamei, vocea ei liniștitoare, privirea ei calmă, etc) declanșează activitate în creier, acei neuroni care se declanșează sincronizat se conectează și stabilesc o rețea neuronală, care asociază oricare sau toți acești stimuli maternali cu un sentiment de siguranță. În acest mod experiența, în special experiența repetată, formează și consolidează circuitele creierului (Schore, 2002; Siegel, 2014).

“Aceste conexiuni sunt o modalitate eficientă în care creierul reușește să își amintească experiența. Structura creierului îi formează funcția. În schimb funcția creierului creează mintea. Deși informațiile genetice determină și ele aspecte fundamentale ale anatomiei creierului, experiențele cee mai timpurii sunt cele care creează conexiunile unice fiecărui individ și dau forma structurii de bază a creierului său. Astfel, experiențele dau în mod direct forma structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem”- (Siegel, Hartzell, 2013, pag 52)

Memoria este modul în care creierul răspunde experienței creând noi conexiuni neuronale, sau mai corect spus memoria este maniera în care experiența dă forma conexiunilor neuronale, astfel că tiparele de transmitere a impulsurilor din creier sunt modificate într-un fel sau altul. Memorarea este un proces esențial pentru sistemul nervos, și care presupune persistența într-un anumit interval de timp a unor “urme” lăsate de evenimente/experiență. După durata urmelor respective în SN, există trei tipuri de memorie (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006):

-memoria imediată- cu o persistență a urmelor de câteva secunde.

-memoria de scurtă durată- persistența fiind de ordinul minutelor.

-memoria de lungă durată- cu o persistență de ordinul deceniilor.

Din perspectiva studiului în câmpul atașamentului memoria este privită mai mult prin prisma celor două modalități majore în care sunt făcute conexiunile neuronale ce asigură formarea “urmelor”, modalități ce sunt prezentate de Siegel ca fiind cele două forme ale memoriei: implicită și explicită.

Memoria implicită-are ca rezultat crearea de circuite cerebrale speciale, care sunt responsabile pentru generarea emoțiilor, răspunsurilor comportamentale, percepțiilor și, probabil, de codificarea senzațiilor corporale. Memoria implicită este o formă timpurie de memorie nonverbală care este prezentă încă de la naștere (posibil chiar de dinainte de naștere- în viața intrauterină) și continuă pe întreaga durată a vieții. Un alt aspect important legat de memoria implicită sunt așa numitele modele mentale- ce definesc maniera în care creierul creează rezumate ale experienței. Aceste modele slujesc ca instrument de filtrare a informațiilor, ca niște lentile prin care se anticipează viitorul, și se decide acțiunea. Cu ajutorul lor, mințile noastre creează generalizări ale experiențelor repetate (Siegel, 2014):

De exemplu dacă un copil se simte reconfortat când mama lui răspunde la semnalele sale de suferință, el va generaliza experiența, astfel încât prezența mamei lui îi va da senzația de confort și siguranță. La orice suferință viitoare, modelul său mental al relației cu mama se va activa, făcându-l să o caute pentru a-și regăsi liniștea. Așadar relațiile noastre de atașament ne afectează modul în care îi vedem pe ceilalți și în care ne vedem pe noi înșine. Prin experiențe repetate cu obiectele atașamentului nostru, mintea noastră creează modele pentru felul în care îi percepem pe ceilalți și în care ne vedem pe noi înșine. În exemplul de mai sus, copilul o vede pe mama lui ca sursă de confort și siguranță, și implicit se percepe pe el însuși ca pe cineva capabil să-și influențeze mediul și să-și satisfacă nevoile. Aceste modele creează un filtru care structurează modul în care ne canalizăm percepțiile și ne construim răspunsurile la lume. Cu ajutorul acestor modele ce acționează ca filtre ne dezvoltăm modalități specifice de a vedea și de a fi” – (Siegel, Hartzell, 2013, pag 117).

O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că în clipa în care o astfel de amintire este recuperată de exemplu în viața adultă, individul nu are senzația că își amintește ceva, el nefiind conștient că această experiență lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoții, senzații corporale, comportamente, interpretări date unor percepții și predispoziții mentale ale modelelor mentale inconștiente formate în copilărie, pot influența experiența din viața adultă (percepție/comportament), fără ca individul să realizeze că este structurat de trecut, și asta pentru că creierul este capabil să înregistreze amintiri ocolind canalele atenției conștiente. Acest lucru înseamnă că în memoria implicită se pot înregistra evenimente de care individul nu este conștient (Siegel, 2014; Schore, 2002).

Memoria explicită- După primul an de viață, dezvoltarea structurii cerebrale numite hipocamp permite apariția unui ansamblu de circuite care face posibilă funcționarea celui de-al doilea tip de memorie, memoria explicită. Ea include două componente: memoria semantică sau factuală, care poate fi accesată în jurul vârstei de un an și jumătate, și memoria autobiografică, ce începe a se dezvolta în jurul vârstei de doi ani. Perioada anterioară momentului când memoria autobiografică nu este disponibilă se numește amnezie infantilă, fiind vorba aici de un fenomen al procesului de dezvoltare întâlnit în toate culturile umane; el nu este legat în nici un fel de vreo traumă, ci este un fenomen datorat faptului că anumite structuri din creier nu s-au dezvoltat încă suficient (Siegel, 2014). Spre deosebire de memoria implicită, în clipa când accesăm memoria explicită, avem senzația lăuntrică a aducerii aminte. Participarea atenției conștiente este necesară procesului de înregistrare în cazul ambelor forme de memorie explicită. Particularitatea memoriei autobiografice constă în faptul că presupune o percepție asupra sinelui și a timpului. Siegel susține că instalarea memoriei autobiografice presupune ca o parte a creierului să fie suficient de dezvoltată pentru apariția unui asemenea tip de amintire, iar aceasta se întâmplă mai mai exact în jurul vârstei de doi ani, fiind vorba de parte a creierului numită cortexul prefrontal. Această parte din anatomia cerebrală este extrem de importantă în desfășurarea unei largi game de procese, inclusiv memoria autobiografică, conștiința de sine, flexibilitatea în răspuns, reglarea emoțiilor, capacitatea de introspecție, de a analiza mintea, conectarea cu ceilalți, etc. Tocmai acestea sunt procesele psihice care sunt modelate de atașament (Siegel, 2014).

Până însă la formarea memoriei explicite, schița inițială a minții copilului este deja formată, și are la bază tiparelele de comunicare interpersonală ce se stochează în memoria implicită. Aceste tipare de comunicare interpersonală (dintre copil și figura de atașament) sunt practic internalizate de copil ca o colecție de tipare structurate, cunoscute sub denumirea de “sine”. La nivelul reprezentărilor acționale implicite— de exemplu modelele interne de lucru ale atașamentului— mediul reprezintă mesajul, iar structura dialogului copilului cu cei de care depinde supraviețuirea sa, devine structura inițială a lumii sale interne. La un nivel foarte simplist, toate elementele din comunicarea non-verbală a copilului care produc un răspuns acordat din partea părintelui sunt reținute, în timp ce tot ceea ce produce un răspuns care tinde spre respingere (sau care nu este recunoscut) este exclus. Așa cum au dezvăluit cercetările lui Main (1990), regulile pe care copilul le desprinde din aceste schimburi timpurii guvernează nu doar comportamentul lui, ci și ceea ce se va lăsa să simtă, să dorească, să gândească și să-și amintească. Aceste reguli sunt encodate în modelul intern de lucru al copilului, care conservă cunoștințele istoriei lui de atașament și care îi modelează relațiile din prezent și din viitor atât cu ceilalți, cât și cu el însuși (Main, 1990; Siegel, 2014).

Neuronii oglindă- Sarcina esențială a primului de an viață a oricărui individ este crearea unei legături afective de atașament sigure cu persoana care-l îngrijește, însă pentru ca acest lucru să fie posibil am observat că această persoană/figura de atașament trebuie să fie în rezonanță cu copilul, trebuie să fie acordată psihologic și biologic la nevoile copilului, la dinamica acestor nevoi impuse de fenomenul natural al dezvoltării. Siegel (2014) e de părere că încă de dinainte de a-și dezvolta conștiința de sine, copilul mic își reglează emoțiile cu ajutorul părintelui, mai exact se produce o reglare de tip creier-la creier (brain to brain regulation), în care un rol important îl joacă cortexul prefrontal (regiune corticală asupră căruia vom reveni în lucrare) al părintelul. Copilul “împrumută” practic de la părinte funcțiile zonei corticale prefrontale pentru a-și echilibra emoțiile (împrumută modelele parentale de reglare emoțională), introiectează totodată și reflexia părintelui și astfel se identifică pe sine (se dezvoltă conștiința de sine: eu sunt eu, deci nu sunt tu) și începe să-și dezvolte modelele sale interne prin care se identifică pe sine, dar și pe sine în relație cu ceilalți, iar toate acestea îi sprijină dezvoltarea cortexului său prefrontal, oferindu-i astfel copilului accesul la o conștiință de sine tot mai bogată, la capacitatea de a se înțelege pe sine și pe alții. În procesul prin care copilul “împrumută” de la părinte anumite tipare de reglare emoționale, un rol important îl au și ceea ce specialiștii în neuroștiințe au definit cu termenul de neuroni oglindă. Aceștia reprezintă o clasă specială de celule nervoase, cu un rol deosebit în cunoașterea directă, automată a mediului înconjurător. Acești neuroni corticali sunt activați nu doar atunci când este îndeplinită o acțiune, ci și atunci când individul observă cum aceeași acțiune este realizată de altcineva, ei reprezentând mecanismul neural prin care acțiunile, intențiile și emoțiile altora pot fi înțelese în mod automat. Neuronii oglindă au fost inițial descoperiți în cortexul frontal premotor al maimuțelor (Rizzolati, 1990), iar ulterior s-a constatat prezența acestora și în lobul parietal inferior, adică a unor neuroni care declanșeau impulsuri nu numai în timpul mișcărilor autoinițiate, ci și în timpul observării acelor mișcări la alte maimuțe (Siegel, 2014, Schore, 2002). Caracteristica lor definitorie este dată de strânsa relație dintre informațiile motorii pe care le codifică și informațiile vizuale la care răspund, punând în legătură zonele creierului responsabile pentru procesarea senzorială și pentru cea motorie. Sistemul neuronilor oglindă este implicat atât în repetarea imediată a acțiunilor realizate de alte persoane, cât și în învățarea comportamentelor prin imitare, și interesant este că reproduc sau simulează în creierul nostru acțiunea celorlalți. Observarea unei acțiuni furnizează însă două tipuri de informații: ceea ce se desfășoara și de ce se desfășoară, neuronii oglindă sunt însă capabili nu doar să reacționeze la un simplu stimul, ci și sa “înțeleagă” sensul și scopul acelui stimul, astfel ei fiind “responsabili” și pentru înțelegerea intențiilor. Practic exact aceeași neuroni se activează și când individul observă și înțelege intenția altuia, ca și atunci când și-ar imagina că face el însuși ceea ceea ce a observat la celălalt. Dacă observăm pe cineva că ridică un pahar cu apă și îl duce spre gură (observăm intenția că vrea să bea), în creierele noastre se activează aceeași neuroni (deși doar observăm intenția) ca și în cazul celuilalt care intenționează să execute comportamentul, și asta pentru că neuronii oglindă par să simuleze în noi atât comportamentul observat al altora, cât și stările mentale pe care le implică. Capacitatea unui individ de a înțelege starea emoționala a celuilalt, de a percepe ceea ce percepe celălalt- adică empatia, este legată și ea de neuronii oglindă. Cercetările de imagistică au arătat că în timp ce observăm starea emoțională a altor persoane, sunt activate aceleași structuri neuronale care sunt activate atunci când trăim noi înșine emoțiile respective (Allen, Fonagy, 2002; Schore, 2002; Gallese, 2001; Siegel, 2014). Prin prezența altuia, și a conectării cu el, neuronii oglindă se activează, și îi oferă practic individului posibilitatea să înțeleagă intenția celuilalt, dar și să o învețe, iar când doi indivizi (diada mamă-copil de exemplu) sunt acordați unul la altul, sunt conectați – neuronii oglindă sunt activați în ambele creiere, astfel încât între ei se formează un adevărat circuit la rezonanței bio-psihologice (Schore 2002; Siegel, Bryson, 2011). Circuitul rezonanței se formează și operează în legătură cu modul în care părintele este acordat sau nu la copilul său în perioada primei copilării, când mecanismele implicate în mecanismul atașamentului sunt în plină dezvoltare. Acest circuit al rezonanței este esențial pentru dezvoltarea și funcționarea optimă a zonei corticale prefrontale, care este implicată în reglarea emoțiilor, capacitatea de empatie, capacitatea de introspecție, deci de înțelegere a noastră și a celorlalți.

‘‘Legătura primară mamă copil dispune de o conexiune psihică și biologică puternică, ce servește reglării homeostaziei interne a copilului asigurându-i dezvoltarea, și are ca și consecință trăiri pozitive pentru ambii protagoniști ai relației atunci când membrii diadei sunt în rezonanță” (Siegel, 2014, Ovtscharoff , Braun, 2001, p. 33)

Asimetria celor două emisfere cerebrale- Schore e de părere că funcția de reglare (ce asigură homeostazia internă) a interacțiunii mamă-copil din primul an de viață, are menirea să acționeze ca un promotor esențial al dezvoltării și menținerii conexiunilor sinaptice în timpul structurării circuitelor funcționale ale emisferei drepte (Henry 1993; Schore 1994; Sullivan, Gratton, 2002). Știm că cele două hemisfere cerebrale se dezvoltă diferit în timp, și se specializează în funcții diferite, permițând astfel o funcționare corticală mai complexă, iar emisfera dreaptă față de cea stângă, crește mai repede și mai mare ca volum încă de dinainte de naștere și până la vârsta de cca 18 luni, perioada aceasta coincide după cum vedem cu calendarul în care apar și se stabilizează modelele primare de atașament. Hemisfera dreaptă procesează experiența în mod diferit de hemisfera stângă, o procesează prin imagini, senzații, emoții, mesaje nonverbale, în timp ce stânga folosește limbajul simbolic-cuvântul. În ce privesc experiențele relaționale, experiențele de atașament, și experientețele sociale putem afirma că hemisfera dreaptă le “decodează” le “decriptează”. Hemisfera dreaptă este implicată mai mult în procesele creative ale imaginației, și participă mai intens decât stânga la viața emoțională, la generarea trăirilor afective, la fenomenele de stress. Hemisfera dreaptă a cortexului este sursa principală a cunoașterii noastre despre noi înșine/ a cunoașterii autobiografice, este responsabilă cu primirea de semnale directe de la zona inferioară subcorticală, în completarea semnalelor primite din întreg corpul- și reacțiile noastre viscerale, senzațiile simțite în inimă și semnalele ce pornesc din zona intestinelor și a circuitelor neutre din jurul inimii- pornesc și ajung în mare parte în hemisfera dreaptă a creierului. Tot hemisfera dreaptă are un rol important în perceperea holistică (gestalt) și procesarea experiențelor socio-afective.

Lipsindu-i modul de “analiză” digitală care eșantionează și descompune realitatea pentru a-i da sens, hemisfera dreaptă -pe care Ornstein (1997) o numește “mintea dreaptă”- răspunde direct la ceea ce există- percepția globală, întregul context, părțile relaționate una cu alta și nu izolate. Dar tocmai pentru că permite conștientizarea contextului și multiplele perspective asupra experienței și deoarece este acordat să decodeze comunicarea non-verbală, “creierul drept” este considerat leagănul inconștientului (Schore, 2002; Siegel, 2014).

În dezvoltarea și stabilizarea tiparelor de atașament, emisfera dreapta, joacă un rol esențial prin implicarea în procesarea implicită (formarea memoriei implicite), despre care reamintim că este automată, repetitivă, presupune clasificarea rapidă, răspuns rapid, și operează dincolo de conștientizarea individului și capacitatea sa de a verbaliza experiența (Schore, 2002, Lyons-Ruth 1999). Procesarea implicită se construiește prin comunicarea din interiorul diadei mamă-copil, din mesajele primite de copil prin mângâieri, priviri, satisfacerea nevoilor fizice, etc., acțiuni ale figurii materne (obiectul primar de atașament) care susțin o legătură coerentă (sau nu) cu copilul, și provoacă în acesta trăiri emoționale puternice, care ajută la formarea și stabilizarea modelelor interne de lucru ale atașamentului, unde sunt incluse impresiile primelor experiențe afective ale individului. După cum a spus și

Bowlby (1969), “expresiile faciale, postura, tonul vocii” sunt elemente esențiale ale comunicării din legătura primară de atașament copil-mamă, iar în acest sens neuroștiințele au aratăt că în primul an de viață inputul vizual ajuns la emisfera dreapta este esențial pentru dezvoltarea capacității copilului de recunoaștere a altora (a feței figurii de atașament), proces ce susține formarea conștiinței de sine, această afirmația argumentând ipoteze anterioare psihanalitice ce spun că unele dintre cele mai semnificative interacțiuni primare dintre mamă și copil se sprijină pe vizual/vizualizare, iar primele reprezentări mentale fiind de asemenea vizual orientate și extrem de importante în fenomenul dezvoltării, copilul formându-și o imagine despre el, despre corpul lui, despre faptul că este un individ separat de alții prin “oglindirea din privirea mamei” (Kohut, 1971; Giovacchini 1981; Schore 2002). În ceea ce privește capacitatea copilului de a procesa tonul emoțional al vocii mamei, se știe azi că emisfera dreapta a nou-născutului este implicat activ în percepția și procesarea tonalității, intonația vocii mamei și, în fapt, a oamenilor din jur. Toate impresiile pe care copilul le trăiește în relația cu figura de atașament sunt codificate și stabilizate în modele de lucru interne, cu procesare implicită.

Hemisfera stângă, aflată și ea în proces de dezvoltare, traversează în perioada 18 luni- 3 ani printr-un “puseu de creștere”, devenind dominantă după această perioadă, cu excepția unei perioade de “reorganizare” traversată în adolescență, când se poartă un soi de “luptă” între dreapta și stânga în vederea stabilirii părții dominante. Hemisfera stângă este locul unde se află “mașinăria limbajului” , iar limbajul reprezintă cel mai perfect sistem de comunicare de pe planeta noastră, fiind extrem de important în crearea și reglarea legăturilor afective. Limbajul la om devine descriptiv deoarece este utilizat pentru descrierea lumii externe și interioare. Limbajul cu toate formele sale (verbal, nonverbal, scris etc) este sistemul cel mai important de comunicare între oameni, influențează procesele perceptive, ajută la structurarea funcțiilor cognitive, ale memoriei, etc.

Hemisfera stângă este astfel mai liniară, mai logică, este mai implicată în funcțiile cognitive, în gândirea raționala, în procesele de abstractizare, de formare a noțiunilor (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006).

Putem observa cât de diferite sunt cele două emisfere în ceea privește modurile prin care ne direcționează atenția și ne ajută să ne plasăm în lume. Ele diferă și prin alte moduri fundamentale, de exemplu atunci când se activează zona frontală din emisfera stângă a creierului, se creează o «stare de apropiere» care ne oferă capacitatea de a ieși în lume și a face față provocărilor. Dimpotrivă, emisfera dreaptă are zone care creează un răspuns de retragere în fața lucrurilor noi.

“Această perspectivă coincide cu ceea ce unele persoane rezumă astfel: stânga privește în afară către lume, în timp ce dreapta privește înăuntru, spre sine și ceilalți. (…) Emisfera stângă nu este specializată doar pentru a se folosi de limbaj, ci și pentru a urma «regulile de prezență socială»- moduri confirmate cultural prin care ni se cere să comunicăm. (…)

Și emisfera dreaptă a cortexului comunică, însă ea este specializată în comunicarea nonverbală. (…) Ea urmărește semnalele pe care cortexul stâng le enumeră într-un mod logic, liniar, literal și lingvistic, astfel: contact vizual; expresiile vocii; tonul vocii; postură; gesturile și atingerile; sincronizarea semnalelor; intesitatea semnalelor; (…) Când două hemisfere nu funcționează coordonat, una dintre ele devine excesiv dominantă în absența celeilalte, deoarece hemisferele creierului se echilibrează reciproc” (Siegel 2014, pag 173)

Nu toți specialiștii în neurobiologia personală susțin teoria promovată puternic de Schore și Siegel cu privire la influența lateralității celor două emisfere în dezvoltarea și funcționarea mecanismului atașamentului, cel puțin nu dintr-un unghi atât de “concis conturat”, promovându-se mai mult o funcționare integrată a mai multor structuri ale sistemului nervos, funcționare ce permite și susține dezvoltarea și funcționarea sistemului de atașament. Argumente în acest sens sunt aduse și de faptul demostrat științific că starea de conștiență, necesară relațiilor de atașament, implică întreg cortexul cerebral din punct de vedere al tabloului neuropsihologic. Un lucru este acceptat însă de toți autorii, și anume că deși avem două emisfere oarecum diferite avem o singură personalitate. Acest lucru este posibil grație colaborării dintre ele asigurată de corpul calos. Acesta este reprezentat anatomic de marea comisură transversă a creierului, are fomă de arc, și atât forma cât și dimensiunea sa variază în funcție de sex și în funcție de emisfera dominantă. Principala sa activitate este de a coordona cele două hemisfere, și de a transmite informațiile senzoriale și motorii de la una la alta (Bălăceanu-Stolnici, et.al, 2006).

 

2- Creierul Iubirii. Formațiunile cerebrale implicate în atașament

Nu există stabilit cu precizie o hartă a formațiunilor cerebrale implicate în dezvoltarea și funcționarea sistemului de atașament, dar în specia umană un rol de maximă importanță îl reprezintă neocortexul-cortexul cerebral în totalitatea sa-deoarece scoarța cerebrală funcționează în mod holistic- la care se adaugă anumite formațiuni ale sistemului limbic, hipocampul, sistemul de răsplată, și formațiunea reticulată din trunchiul cerebral…..

!!!! Dacă vrei lucrarea completă trimite un email pe adresa andresanlauramaria@gmail.com și vei primi în maxim 24 de ore “Creierul Iubirii” în format PDF.

În realizarea acestei lucrări s-a folosit următoarea bibliografie

Cărți:

  1. Constantin Bălăceanu Stolnici; Borosanu, A; Berescu, M (2006)- De la Neurobiologie la Neuropsihologie, editura Fundației “Andrei Saguna”, Constanța.
  2. Siegel, D; Hartzell, M (2014)- Parentaj sensibil și inteligent –editura Herald, Bucuresti.
  3. Siegel, D (2012)- Vâltoarea Minții- editura Herald, București.
  4. Siegel, D; Bryson, T (2012)- Creierul copilului tău- editura For You, București.
  5. Levine, A; Heller, R (2010)- Attached- editura Penguin Group (USA), New York.
  6. Larousse (2006)- Marele Dicționar al Psihologiei- editura Trei, București
  7. Rusu, A; Mureșan, V (2014)-Satisfacția în cuplu- cercetări în psihobiologia sexualității- editura Grinta, Cluj-Napoca.
  8. DSM IV- Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth Edition, Washington D.C. American Psychiatric Association, 1994.
  9. DSM V-Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition.
  10. Wallin, D (2014)- Atașamentul în Psihoterapie-Editura Trei, București.

Articole:

  1. -http://www.juconicomparte.org/recursos/PIIS0006322311010213_FRP7.pdf
    Udo Dannlowski, Anja Stuhrmann, Victoria Beutelmann, Peter Zwanzger, Thomas Lenzen, Dominik Grotegerd,- Limbic Scars: Long-Term Consequences of Childhood Maltreatment Revealed by Functional and Structural Magnetic Resonance Imaging- Society of Biological Psychiatry, SUA, 2012
  2. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2738354/
    S.V. Siddiqui, U. Chatterjee, D. Kumar, A. Sidddiqui, N. Goyal-Neuropsychology of prefrontal cortex- Indina J, Psychiatry, 2008, PMCID: PMC2738354
  3. http://cercor.oxfordjournals.org/content/10/3/205.full
  4. Schore, A (2013)- Relational trauma, brain development, and dissociation-Treating complex traumatic stress disorders in adolescents and children- Guilford Press, New York.
  5. Nelson,B.W.,Parker,Siegel,D.J.Interpersonalneurobiology,mindsight,andthetriangle ofwell- being: The mind, relationships & the brain. (2014).
  6. Carmen Cavada, Wolfram Schultz-The Mysterious Orbitofrontal Cortex. Foreword- Oxford Journals, 2016
  7. Jennifer S. Beer, Oliver P. John, Donatella Scabini, Robert T. Knight -Orbitofrontal Cortex and Social Behavior: Integrating Self-monitoring and Emotion-Cognition Interactions- Journal of Cognitive Neuroscience, Massachusetts, 2006
  8. A. Schore, D. Sieff- On the same wave-length: how our emotional brain is shaped by human relationships- Understanding and Healing Emotional Trauma: Conversations with pioneering clinicians and researchers- New York, 2015.

Sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.