Pacientul de sub pielea ta- Emily


20 Oct 2017

…zilele trecute am discutat cu unul dintre profesorii mei despre direcția oarecum eronată (sau hai să-i zicem incompletă) dar propovăduită de mulți profani ce spune că noi lucrăm cu “mintea oamenilor care ne intră în cabinet”. Cazul de mai jos arată cât de mult lucrăm de fapt cu mintea noastră pentru a ne putea ajuta pacienții, și asta pentru că atunci când oamenii ne intră în cabinet.. ei intră în noi.

Vă invit s-o cunoașteți pe Emily și să-i cunoașteți trăirile analistului ei, trăiri care odată explorate au adus înțelegeri extrem de prețioase în procesul analitic al pacientei.

Emily

Conceptualizarea intrapsihică a psihanalizei freudiene îl prezintă pe pacient ca fiind sfâşiat de o luptă internă feroce. Impulsuri periculoase fac presiuni pentru a se exprima; meca­nisme de apărare puternice sunt ridicate împotriva acestor impulsuri. Lupta obositoare între aceste forţe interne îşi ia energia din posibilitatea de a trăi o viaţă mai satisfăcătoare. Scena acţiunii se află în lumea internă a pacientului. Însă în termenii interpersonali ai lui Sullivan, pacientul este privit ca încercând din răsputeri să îşi păstreze sentimentul de siguranţă în interacţiunile cu ceilalţi. Relaţiile din trecut au avut drept rezultat umilirea şi durerea profunde; astfel, s­au dezvoltat operaţiuni de siguranţă pentru a ţine la distanţă acest tip de pericole în relaţiile prezente. În concepţia lui Sullivan, scena acţiunii se află în interacţiunile pacientului cu ceilalţi.

Rolul analistului, aşa cum îl înţelegea Sullivan, este de a­-l ajuta pe pacient să devină din ce în ce mai conştient de modul în care participă la aceste interacţiuni. Pacientul începe să observe trăsăturile semnificative pe care le evitase cu asiduitate. El ajunge astfel să îşi dea seama de gradul în care eforturile sale de a controla anxietatea pe termen scurt ajung să reprezinte pe termen lung o piedică în calea unei vieţi mai satisfăcătoare. Relaţia pacientului cu analistul reprezintă adesea un mijloc important prin care se demonstrează trăsăturile autoconstrângătoare ale operaţiunilor caracterologice de siguranţă. Sullivan a atras atenţia asupra inevitabilităţii ca pacientul să pună în scenă tipare interpersonale importante în această relaţie. Cu toate acestea, Sullivan nu a privit relaţia analitică în sine ca reprezentând o caracteristică centrală a abordării lui tehnice. Acest lucru a fost lăsat în mâinile teoreticienilor interpersonalişti care i­-au urmat.

Analiza lui Emily, o tânără extrem de talentată şi extrem de obsesională, ilustrează felul în care tiparul de relaţionare al unui pacient poate fi jucat cu analistul. Emily a apelat la terapie datorită dificultăţilor ei de a stabili relaţii satisfăcătoare cu alţi oameni, atât bărbaţi, cât şi femei. Avea tendinţa să­-şi anuleze întâlnirile din motive pe care nu le înţelegea; se trezea că este enervată şi lipsită de răbdare în relaţie cu ceilalţi. Emily era talentată şi avea succes în multe arii ale vieţii ei, în toate acestea lucrând independent. Avea tendinţa să simtă că majoritatea activităţilor ei — serviciul, treburile casnice sau actele sexuale — ar fi putut fi duse la bun sfârşit într­-o manieră mai eficientă dacă le­-ar fi făcut singură, fără să se bazeze pe ceilalţi. Era atât de bună în ceea ce făcea, încât principiul acestei atitudini părea să se demonstreze la nesfârşit.

Emily s­-a implicat în procesul analitic în maniera eficientă ce îi era caracteristică. A identificat ariile problematice, ducea un travaliu intens pentru a prezenta şi explora materialul relevant, atât din trecut, cât şi din prezent, având revelaţii introspective interesante şi adesea utile. Procesul analitic se derula atât de bine, încât i­-a luat destul de mult timp analistului să­-şi dea seama că se simţea cumva în afara lui şi că se simţea descurajat de Emily să spună prea mult. Atunci când vorbea, Emily ţinea cont de mesajul lui şi părea să se folosească de el. Însă analistul începea să­-şi dea seama din ce în ce mai mult de faptul că se simţea întotdeauna ca şi cum ar fi întrerupt ceva în care probabil nu ar fi trebuit să inter­vină. Şi-­a concentrat atenţia asupra acestui proces şi a început să sesizeze modalităţile subtile prin care Emily reuşea să transmită această impresie: ea îşi făcea un plan înainte de fiecare şedinţă, iar minuţiozitatea cu care urma acel plan şi felul în care îşi elabora răspunsurile faţă de analist îi întorceau la plângerile ei iniţiale.

Analistul a întrebat­-o pe Emily despre ceea ce simţea în momentul în care el începea să vorbească: el avea impresia că Emily se simţea cumva mereu întreruptă. La început, Emily a respins imediat această observaţie, ca şi cum ar fi vrut să îl asigure pe analist că îi aprecia eforturile. În cele din urmă, Emily a reuşit să reflecteze mai mult asupra acestor momente şi a început să realizeze conflictul intern pe care îl trăia în privinţa posibilelor contribuţii ale analistului. Pe de o parte, ştia că ape­lase la terapie pentru că avea nevoie de ajutor şi aprecia mult capacităţile profesionale ale analistului. Dar pe de altă parte, ea funcţiona în analiză la fel cum funcţiona în toate situaţiile interpersonale, şi anume având convingerea profundă că ea ar face mai bine singură orice lucru ar trebui să fie făcut. Ori de câte ori analistul vorbea, ea se simţea scoasă de pe drumul ei. Atunci când vorbea despre preocupările ei şi asocia pe marginea diverselor subiecte, Emily era ca o maşinărie care funcţiona într­-un mod productiv. Dar dacă analistul începea să vorbească, aceasta însemna că ea trebuia să aibă de-­a face cu el, cu gândurile lui, care nu puteau fi altceva decât o distragere de la scopul ei, de la propriul ei drum de urmat. Fără îndoială, ea se afla acolo deoarece voia să­-i ştie gândurile, aşa că făcea eforturi să asculte şi să le ia în calcul. Însă, fără să-­şi dea seama, Emily simţea o puternică presiune internă de a lucra fără a ţine cont de gân­durile analistului, cât mai curând cu putinţă, aşa încât să poată progresa în maniera ei obişnuită şi solitară.

Care era oare paradigma acestor operaţiuni de siguranţă pe care Emily şi analistul ei le-­au identificat în tiparele curente de relaţionare? Părinţii lui Emily erau amândoi extrem anxioşi şi aveau manifestări emoţionale intense. Tatăl, un om de afaceri care trecuse prin cicluri de mari succese şi eşecuri catastrofice, era extrem de preocupat de sine şi avea puţin timp să se ocupe de copii. Dintre cei trei fraţi ai lui Emily, doi au mers pe urmele tatălui lor în ceea ce priveşte activitatea profesională; preocu­pările lor personale păreau să fi fost înghiţite de vârtejul generat de activităţile şi anxietatea tatălui. Mama lui Emily era privită ca fiind imbecilă şi incompetentă. Era permanent panicată în legătură cu suişurile şi coborâşurile afacerilor soţului ei, din care ea era exclusă, şi astfel apela disperată la Emily pentru a obţine o reasigurare. Niciunul dintre părinţi nu părea capabil să fie atent la nevoile lui Emily; ei pătrundeau în lumea ei numai atunci când aveau nevoie de ceva de la ea.

Aceste procese din prezent şi rădăcinile lor în trecut s­-au clarificat şi au devenit mai disponibile pentru Emily pentru ca ea să poată reflecta asupra lor; în acest moment, analistul a întrebat­-o dacă şi­-ar putea imagina că este posibil ca el să prezinte o idee care ar aduce ceva util, pe care niciunul dintre ei nu şi­-l imaginase anterior. Fără îndoială, Emily ar fi putut să răspundă din reflex afirmativ la o astfel de întrebare. Însă explorarea analitică a manierei ei de a­-şi păstra securitatea prin controlarea accesului celorlalţi la procesele ei de gândire a ajutat-­o să devină mai conştientă de felul în care funcţiona. Reflectând mai mult la acea întrebare, Emily şi­-a dat seama cât de puţin permitea ea, în realitate, să existe posibilitatea de a obţine ceva deosebit de util de la altcineva; de asemenea, şi­-a dat seama de felul în care se controla pentru a­-şi dirija propria experienţă în aşa fel încât o astfel de posibilitate să fie extrem de improba­bilă. Menţinerea siguranţei în prezent îi submina pe termen lung şansele de a­-şi lărgi gama de relaţii care să îi amplifice senti­mentul de siguranţă. (…)

Propun să privim tratamentul lui Emily într-­o nouă lu­mină — cea a perspectivei psihanalizei interpersonale contemporane.

Am menţionat faptul că ea a învăţat, în relaţia cu părinţii ei, că nu este posibil ca toţi ceilalţi oameni să contribuie cu ceva pozitiv la experienţa ei, şi că era nevoie ca aceştia să fie manipulaţi cu atenţie şi îndepărtaţi. Analistul a putut să îi descrie lui Emily modalitatea ei caracteristică de a interacţiona cu ceilalţi şi felul în care această modalitate era în contradicţie cu faptul că Emily cerea ajutor de la analist. Cum a ajuns însă analistul să înţeleagă acest lucru?

Toate relaţiile importante din viaţa lui Emily urmau acelaşi tipar. Ea îşi ţinea părinţii, prietenii apropiaţi şi iubiţii la o dis­tanţă bine calculată de centrul vieţii ei: propria ei productivitate intensă, izolată. Ea era prezentă în relaţiile cu ceilalţi, sesiza care erau lucrurile de care aceştia aveau nevoie de la ea şi le oferea cu eficacitate. Avea tendinţa să îi privească pe bărbaţii cu care avea relaţii ca fiind excesiv de dependenţi şi de adezivi şi, potri­vit felului în care ea îi descria, chiar păreau să fie în acest fel. Îi resimţea pe toţi cei cu care interacţiona ca vrând cumva foarte mult de la ea şi era mândră de uşurinţa cu care îi putea ajuta. Trăia o reală uimire atunci când iubiţii sau prietenii întrerupeau relaţiile cu ea deoarece simţeau oarecum o lipsă de implicare din partea ei.

Analistul trăia impresia că este tratat de Emily cu condes­cendenţă. Serviciul pe care îl avea Emily presupunea ca ea să fie periodic plecată din oraş, fără să fi existat un plan anterior stabilit în acest sens; acest aspect o determina să îl sune pe analist pentru a anula sau reprograma şedinţele. Atunci când analistul o suna pe Emily în urma unui apel ratat al acesteia, el era nevoit să ia legătura cu secretara ei, care se purta cu analistul la fel cum se purta cu clienţii lui Emily: secretara păzea cu grijă timpul preţios al şefei ei importante, având un uşor aer de condescendenţă faţă de cei care încercau să pătrundă cu forţa în programul ei.

Aşa cum am menţionat mai sus, analistul avea impresia că Emily putea să conducă singură întreaga şedinţă. Cu toate aces­tea, el găsise o cale de a intra în contact cu ea ce părea eficientă. Totuşi, a început să observe faptul că exista o ciudată lipsă de continuitate între felul în care se simţea la finalul unei şedinţe şi felul în care se simţea la începutul următoarei şedinţe. În gene­ral, la finalul şedinţelor avea un sentiment de împlinire şi de conexiune cu Emily. Atunci când ea revenea pentru şedinţa următoare, părea întotdeauna oarecum distantă şi puţin confuză cu privire la ce căuta ea acolo. Adesea, ea nu îşi amintea şedinţa precedentă şi uneori începea prin a spune ceva de genul „Şi astăzi despre ce vorbim?“ — ca şi cum ajunsese la o întâlnire a cărei agendă fusese întocmită de altcineva. Atunci când îi era clar că analistul nu avea nimic de propus, devenea evident faptul că Emily avea în mod invariabil un aspect asupra căruia să lucreze — iar travaliul ei era foarte productiv. Acest fel de începere a şedinţelor i-­a atras atenţia analistului, întrucât părea ceva ciudat, aproape ritualizat, însă al cărui efect era de a crea impresia că îl întâlnea pentru prima dată pe analist.

Analistul devenea din ce în ce mai conştient de anumite carac­teristici ale felului în care o resimţea pe Emily. În pofida eforturilor lui de a­-şi păstra demnitatea profesională, se simţea revoltat de felul în care Emily şi secretara lui îl tratau — de acele aluzii permanente că timpul ei şi însăşi existenţa ei erau mai importante decât timpul şi existenţa lui. De asemenea, analistul a devenit conştient de o presiune subtilă, însă din ce în ce mai evidentă de a se face util lui Emily, de a pătrunde în travaliul ei autonom, de a fi important pentru ea. A început să realizeze faptul că începu­turile ritualizate ale şedinţelor şi discontinuitatea conexiunii emoţionale dintre şedinţe erau menite să-­i nege impactul şi chiar să-­l nege pe el însuşi. Era ca şi cum valoarea eforturilor lui prece­dente se evaporase, iar el trebuia să o ia de la capăt, la nesfârşit.

Aceste autoobservări şi reflecţii l­-au ajutat pe analist să înţe­leagă tiparele lui Emily de a interacţiona cu ceilalţi. Ea se purta cu analistul la fel cum se purta cu toată lumea: nu se aştepta la nimic deosebit de util, înţelegea care erau nevoile lui, avea grijă să le întâmpine, iar apoi îşi vedea de drum. Analistul a putut să îşi utilizeze reacţiile faţă de Emily (contratransferul) ca sursă pentru construirea unor ipoteze legate de modul în care ea îşi structura relaţia cu el de-­a lungul unor linii caracteristice.

Analistul a început să îi prezinte lui Emily impresiile lui legate de faptul că ea îl ţinea la distanţă, că îl lăsa cu greu să intervină şi că aportul lui se risipea până la următoarea şedinţă. Desigur, nu i­-a prezentat toate aceste lucruri în acelaşi timp, ci treptat şi manifestând ceva ce el simţea ca fiind compasiune faţă de anxietatea ei subiacentă şi faţă de nevoia ei veche de a pune în funcţiune aceste operaţiuni de siguranţă. Emily a reacţionat în două feluri: uneori se simţea rănită şi cu adevărat uimită de faptul că analistul se simţea dispreţuit de ea, în condiţiile în care ea se străduise atât de mult în calitate de pacient. Alteori răs­pundea într­-o manieră „înţelegătoare“ şi grijulie, ca şi cum ar fi vrut să-­l asigure pe analist că el are într­-adevăr ceva de oferit. Treptat a început să fie evident faptul că existau multe feluri în care Emily îl resimţea pe analist ca fiind similar prietenilor şi iubiţilor ei — ca pe cineva care avea nevoie să se simtă dorit, care era excesiv de solicitant şi care avea nevoie de reasigurări.

Cum am putea oare să conceptualizăm convingerile lui Emily legate de vulnerabilităţile analistului şi de necesitatea de a le gestiona cu grijă? Erau acestea oare o formă de transfer? În modelul clasic freudian, acestea ar fi fost considerate deplasări în timp, adică fragmente ale istoricului pacientului nuanţate de scopurile sexuale şi agresive care erau suprapuse cu experienţa din prezent cu analistul. Iar Sullivan le­-ar fi conceptualizat similar, ca reprezentând fragmente deplasate ale integrărilor interpersonale timpurii, sesizate de analist prin intermediul propriei lui participări din prezent.

Un analist contemporan de orientare interpersonală va porni de la premisa că aceste convingeri ale lui Emily legate de analist îşi aveau probabil rădăcinile în interacţiunile ei reale cu el din prezent. Cu toate că are o formă ce corespunde tiparelor din trecut, transferul pacientului este privit ca fiind o reacţie vie la prezenţa şi comportamentul real ale analistului; la fel, contra­transferul analistului este privit ca fiind o reacţie vie la prezenţa şi comportamentul real ale pacientului.

În acest cadru de referinţă, independenţa arogantă a lui Emily şi superioritatea productivă au avut un impact inevitabil asupra impresiei pe care analistul o avea în prezenţa ei, acesta simţin­du­se subminat în privinţa a ceea ce avea el de oferit. El a încercat să se împace cu propria lui anxietate, insistând în a găsi o cale de a intra în travaliul ei solitar, de a se face util. Ea a trăit experienţa acestei presiuni din el în aceeaşi manieră în care resimţea presiu­nea pentru contact a oamenilor din jurul ei — ca pe o cerinţă indispensabilă ca ea să­-l facă pe celălalt să se simtă reasigurat, aşa încât ea să se poată întoarce la activităţile ei importante.

Din perspectiva freudiană şi cea interpersonală clasică, impli­carea emoţională a analistului în aceste interacţiuni cu Emily reflecta o îndepărtare de la ceea ce analistul ar trebui să facă: adică să observe şi apoi fie să interpreteze, fie să pună întrebări dintr­-o poziţie neutră din punct de vedere emoţional. Însă din perspectivă interpersonală contemporană, nu există poziţie neutră din punct de vedere emoţional. Analistul va fi prins în dinamica pacientului, indiferent cât de mult încearcă să se opună acestui lucru. Însăşi ideea că ar putea să scape din această mixtură interac­ţională este în sine o problemă, întrucât îl orbeşte pe analist şi el nu mai poate să­-şi vadă propriul aport, cerându­-i astfel pacientului să coluzioneze în această denegare. Astfel, dacă analistul lui Emily nu ar fi fost conştient de măsura în care ea îi pătrunsese deja sub piele, probabil că ar fi făcut interpretări sau ar fi pus întrebări care ar fi părut punitive, pline de resentimente sau insistente. La rândul ei, Emily ar fi fost predispusă să resimtă aceste interpretări sau între­bări exact în maniera respectivă. Emily era convinsă că analistul, la fel ca toată lumea de care era apropiată, era deosebit de vulne­rabil şi având nevoie de atenţie; din acest motiv, acesta ar fi fost ultimul lucru din lume despre care ar fi vrut să vorbească. Ea cre­dea că acest lucru este adevărat, şi în consecinţă trebuia să creadă că analistul nu va dori să fie confruntat cu aceste lucruri. Dacă tratamentul continua, acesta ar fi fost construit pe o coluziune între analist şi analizand, adică pe un acord implicit de a se preface că între ei nu se întâmplă ceea ce ei înţelegeau că se întâmplase în relaţiile pacientului cu toate figurile importante din viaţa sa.

În cadrul interpersonal contemporan, analistul porneşte de la premisa că, în pofida celor mai bune intenţii pe care le are, el şi pacientul vor sfârşi prin a desfăşura tiparele dinamice caracteristice ale vieţii interne a pacientului. Pe măsură ce aceste tipare sunt identificate în alte relaţii, analistul caută modurile prin care acestea apar şi în cadrul experienţei lui şi în interac­ţiunea din relaţia analitică.

Ce face oare analistul cu această perspectivă mai interac­tivă? Există câteva posibilităţi. Levenson spune că, treptat, ana­listul „rezistă transformării“. Înţelegerea felului în care analistul a fost atras în scenariul repetitiv oferă în sine posibilitatea unui fel diferit de prezenţă cu pacientul. Pe măsură ce analistul reflectează mai mult şi îşi conştientizează mai bine propria participare, însăşi această explorare creează o formă diferită de participare. O parte din această explorare se poate petrece doar în mintea analistului. O altă parte ar putea să presupună confruntarea pacientului cu aportul său la acea interacţiune. Iar o altă parte din această explorare ar putea presupune o dezvăluire bine calculată, faţă de pacient, a propriei experienţe a analistului.

Reflectând asupra acestor chestiuni în ceea ce o privea pe Emily, analistul a avut o fantezie pe care, în cele din urmă, i-­a împărtăşit-­o, aceasta devenind un punct de referinţă pentru cei doi. Analistul i­-a spus că îşi imaginase că este un comis-­voiajor care vinde aspiratoare şi că bătea la uşa ei o dată la câteva zile, încercând să îi capteze interesul faţă de produsul lui. Ea era mereu surprinsă să îl vadă şi îl trata ca şi cum nu se mai văzuseră vreodată. În pofida scepticismului ei, el îi demonstra perfor­manţele aspiratorului, iar ea îşi arăta interesul şi îi sugera să se întoarcă. Însă atunci când el făcea acest lucru, ea se purta ca şi cum îl vedea pentru prima dată, şi atunci luau totul de la capăt. Iar între timp ea îşi făcea curăţenie în casă.

Care era oare miza în recunoaşterea posibilităţii ca analistul chiar s­-o fi putut ajuta? Oare presupunea acceptarea faptului că nu era curăţenie în casă? Sau recunoaşterea umilitoare şi pericu­loasă că nu putea face totul singură? Oare dacă Emily se expunea dependenţei nefamiliare de ajutorul unei alte persoane, se temea poate că va deveni sclavă pe viaţă — fie sclava propriilor nevoi, fie obligată să răspundă în aceeaşi manieră şi să aibă grijă de celălalt într­-un chip total şi terifiant? Oare putea să suporte îndea­juns de mult incertitudinea din punctul de anxietate, aşa încât să permită să se întâmple şi alte lucruri? Acestea sunt tipurile de întrebări ce caracterizează explorarea analitică subsecventă.

!!! Informațiile din acest text reprezintă o preluare din cartea “Experiența psihanalizei”- capitolul- “Harry Stack Sullivan şi psihanaliza interpersonală” (ed. Trei). 

Sursă foto- unsplash.com

 

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.