Roșu de rușine (teatrul intim al rușinii)


21 Mar 2018

Neîmpărtășirea durerii sădește în sufletul celui rănit o zonă silențioasă care vorbește totuși neîntrerupt, un fel de cască audio care murmură înăuntru o poveste de nemărturisit. Este greu să păstrezi tăcerea, după cum este posibil să nu spui nimic. Când nu primește expresie emoția se manifestă cu și mai multă putere în absența cuvintelor. Atâta timp cât suferă, cel rănit nu vorbește, strângând din dinți. Când nespusul hiperconștient nu este împărtășit, el structurează o prezență stranie… Omul căruia îi este rușine ar dori să vorbească, să mărturisească faptul că este prizonierul limbajului său mut, al poveștii care se rostește în lumea lui lăuntrică și pe care nu o poate pune în vorbe pentru că se teme de privirea ta. El este încredințat că va muri dacă nu o să vorbească. Și atunci acel om va spune povestea altuia care, ca și el, a cunoscut o tulburare teribilă. El scrie o autobiografie la persoana a treia și se miră ce ușurare îi produce povestea altuia ca el, un reprezentant al său, un purtător de cuvânt. Faptul de a fi conferit o formă verbală tumultului și mai ales de a-l fi împărtășit i-a îngăduit să renunțe la imaginea monstrului care credea că este….

Totuși, adesea… în atmosfera secretă a teatrului meu lăuntric eu pun în scenă ceea ce nu pot formula, atât îmi este de teamă de ceea ce veți spune despre mine…

Așadar, ne putem vindeca? Rușinea…

Ciudată e tăcerea sufletelor rănite. Să spui este o greșeală, de nemărturisit. Emoția împărtășită domolește suferința celui rănit, dar îi antrenează pe cei pe care îi iubește în abisul durerii. E vorba despre o legătură nu-i așa? Cu ce drept îi atragem pe cei apropiați în nenorocirea noastră? Și atunci alegem să păstrăm tăcerea, ceea ce tulbură relația cu ei și așterne o umbră între noi. Rușinii care mă determină să tac i se adaugă, dacă voi vorbi, vinovăția de a vă atrage în nefericirea ce m-a cuprins… Omul care se rușinează ține secret faptul dureros pentru a nu-l tulbura pe cel pe care-l iubește, ca să evite disprețul și ca să se apare el însuși, păstrându-și imaginea. Această reacție de legitimă apărare structurează un discurs ciudat. … Nimic nu epuizează mai mult un organism decât inhibiția, constrângerea de a nu se mișca, de a nu spune ceva, la fel ca un biet vânat care împietrește într-o poziție de alertă. …Această otravă a sufletului este dificil de împărtășit deoarece a mărturisi cauza rușinii înseamnă a ne deschide către celălalt, a ne livra puterii lui de a ne judeca… Destinul rușinii depinde de reacția confidentului, de miturile și prejudecățile culturii din care face parte cel care se confezează. Și pentru că există o victimă, înseamnă că a existat o proximitate fizică între cel agresat și agresor… Omul căruia îi este rușine, depersonalizat ca urmare a agresiunii, nu a găsit puterea de a rezista atacului agresorului, nici pe cea de a se afirma în fața acestuia. El se simte mai slab decât celălalt, inferior, diminuat… În lumea intimă a celui căruia îi este rușine locuiește un detractor obsedant ce nu încetează să murmure: “ești un jalnic”. .. Cel apăsat de rușine se ascunde ca să sufere mai puțin sau încearcă să se revalorizeze în ochii celuilalt… Sentimentul de a te simți degradat împiedică exprimarea de sine. … “Vă confer puterea de a mă copleși cu rușine sau de a-mi restitui demnitatea”- ce stranie dilemă. Plasticitatea acestui sentiment depinde de influența pe care o acordăm celuilalt. Și această putere este una mută. … Frecventă, intensă, tulburând sufletele, otrăvindu-i pe unii și dezorientându-i pe alții, rușinea rămâne cel mai adesea mută. … Cuvintele care pot exprima rușinea sunt dificil de rostit deoarece ne temem de reacția celuilalt. …

Rușinea ne poate lovi uneori și din interior, nu doar din legăturile cu alții. Când idealul unui eu grandios este disociat de realizarea sa minoră (“cine mi-am imaginat că o să fiu” vs. “cine am ajuns”), rezultă o ruptură intimă care provoacă umilire. Disprețuindu-ne pe noi înșine credem că este logic ca și celălalt să ne disprețuiască, în vreme ce, adeseori, acestuia nici nu-i trece prin cap s-o facă. Cât privește originea impactului care provoacă sfâșierea este vorba despre o “comoție de ordin psihic”, o prăbușire narcisică (“nu valorez nici cât o ceapă degenerată”), o pierdere a sentimentului de siguranță, o aneantizare a sentimentului de sine (“ nu pot să mă afirm, nu știu cine sunt, etc”). Astfel orice relație devine imposibilă, doar retragerea ajunge să aline și totodată să împingă la disperare, să împingă individul într-o lume în care orice produce rușine. Oare oamenii care suferă de rușine nu proiectează asupra celor dragi puțin din otrava care le distruge sufletul? …

Sentimentul de a fi devalorizat organizează relații de evitare, de ascundere și crize disperate de furie, adică se evită legătura, și o dată cu ea posibilitatea de a mărturisi, iar mai departe se omoară speranța, pentru că tocmai travaliul povestirii și modificarea reprezentărilor grupului oferă posibilitatea de a te elibera de rușine, ofera șansa. Cripta rușinii îngropată în lumea lăuntrică otrăvește zi de zi intersubiectivitatea. Să suferi de rușine înseamnă să torni amărăciune în relație… Rușinea poate dura două ore sau două decenii, ea poate să devină acel gen de traumă în care subiectul se simte refractat de privirea celuilalt… Detractorul intim, acest denigrator al conștiinței ce-i mortifică pe indivizii suferinzi de rușine provine întotdeauna dintr-un colaps al stimei de sine, desigur cauzele pot fi multiple….. Rușinea de a merge să-ți cauți tatăl la cafenea, rușinea de a fi gol în intimitate, rușinea de a simți o plăcere sexuală, rușinea de a fi bolnav, rușinea de a merge la ginecolog și a-i recepta instrumentele ca “violuri medicale”, rușinea de a da vânturi, toate aceste cauze ale rușinii, care uneori ne fac să zâmbim, provin însă în cea mai mare parte din discursurile care ne înconjoară de la începutul vieții și până la ultima suflare.

Dar haideți să nu vorbim doar în tonuri întunecate. … Orice făptură omenească are în sine ceva moral, de aceea rușinea este o reacție naturală. … Fără rușine nu știu cum ar exista compasiunea, fără vină cum ar exista reparația, dar iubirea? Fără rușine și culpabilitate relațiile noastre nu ar fi decât pură violență. O fărâmă de rușine, un pic de vinovăție ne îngăduie să coexistăm în respect mutual și să acceptăm interdicțiile care structurează socializarea. … Rușinea nu devine posibilă decât atunci când dezvoltarea copilului îi oferă acces la empatie, la sentimentul lui eu sunt, dar și celălalt este… când copilul are acces la reprezentarea de sine printre ceilalți oameni… Rușinea preverbală este interacțională când micuțul se simte dominat de prezența fizică a celuilalt. Rușinea verbală este reprezentațională când copilul se simte strivit de judecata celuilalt, înțelegând că nu-și mai poate permite orice. …Un ușor sentiment de rușine este deci dovada unei corecte maturizări biologice și a unei bune dezvoltări a aptitudinilor relaționale. O rușine amplificată dezvăluie o sensibilitatea exagerată apropiată de teamă, o tendință spre depersonalizare, pentru a ceda locul celuilalt. Cât privește lipsa rușinii, ea demonstrează o stagnare a dezvoltării și incapacitatea de a-ți reprezenta alte lumi decât cea proprie.… Perverșilor nu le este niciodată rușine, deoarece pentru ei celălalt nu există decât ca obiect-sursă pentru propria plăcere… Sursa rușinii preverbale se schimbă atunci când sprijinul matern este unul solid. Originea, dar și puterea rușinii verbale se schimbă atunci când povestirile se schimbă. … Durerea induce un efect de maturizare, cu condiția ca organismul să învețe să o depășească…. Magia constă în transformarea sentimentului durerii, oferindu-i o noblețe. Uneori ca să ajungem la metamorfoză trebuie să reluăm relația cu noi înșine, și cineva să aibe puterea să ne confirme sensul, adică să coasem împreună zdrențele unui eu sfâșiat…. Atunci când în cursul unui proces, că să-și reducă vinovăția, violatorul spune că a fost la rândul său violat, este adeseori adevărat, dar nu acest fapt i-a dat tendința de a deveni violator, ci faptul că a fost părăsit după colaps, că nu a fost crezut, că nu a primit nici sens nici semnificația, că nu și-a metamorfozat propria sfâșiere. A rămas singur cu trauma lui mută, a pierdut legătura și apoi s-a destrămat întreg sistemul.

Toate studiile arată că cel mai eficient factor al rezilieței este țesătura unei legături afective stabile. Pentru a putea oferi o formă verbală sfâșierii, pentru a putea oferi o formă verbală rușinii și sentimentului de devalorizare avem nevoie de acces la intersubiectivitate. Sensul pe care evenimentul nostru îl primește în ochii celor apropiați nouă se întipărește în adâncul intimității noastre, și ne poate ajuta să găsim speranța sau ne poate îngropa. … Ca să înfruntăm realitatea avem nevoie de ceilalți, și această nevoie îmbracă mii de forme diferite, în funcție de cultură. Toate sunt necesare și costisitoare, însă, pentru a ne simți în siguranță vom plăti bucuroși prețul. …

***Text preluat din cartea Mai bine mor decât să spun. Rușinea”- autor Boris Cyrulnik, psihanalist (editura. Trei)

***Sursă foto-Unsplash : Foto deschidere-Photo by Caleb Woods; Foto 1 text-Photo by Larm Rmah; Foto 2 text-Photo by Cristian Newman 

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 1 =