Un sfânt nu poate muri, fiindcă nu trăiește. Privirea unui pui de rață


16 Jan 2018

Să luptați cu conștiința fatalității, căci numai atunci orice trăiți poate fi o prăbușire sau o transfigurare. Să simțiți inevitabilul în fiecare pas, ca fiecare pas să devină o presimțire de tragedie. Disprețuiți sfinții, care, în progresul spre lumină, nu se tem niciodată de rostogolirea în întuneric; disprețuiți sfinții, căci nici un sfânt n-a înnebunit. Și n-a înnebunit nici unul nici măcar de lumina din el. Tragedie sau disprețul pentru sfințenie…

Nici un sfânt n-a căzut și cred că nici un sfânt n-a murit. Fericirea de a nu fi sfânt sau despre marea nefericire…

Începutul sfințeniei: de când simțiți că viața nu mai poate pierde prin moarte, și moartea prin viață.

Tragedia: viața ca limită a morții.

Sințenia este ca o floare fără parfum, o frumusețe fără strălucire.

Singura adâncime fadă: sfințenia.

Sfințenia sau lipsa de destin.

Un sfânt nu poate muri fiindcă nu trăiește. Un sfânt nu sfârșește niciodată, precum nu începe niciodată. Pe un geniu îl poate omorî opera sa. Care sfânt a murit de iubirea din el?

Fiecare clipă ca expresie a unui destin, ca luptă dintre viață și moarte, este tragedia. În ea moartea și viața sunt absoluturi. Dar absolutul pe care-l atinge sfântul sacrifică atât viața cât și moartea. Un absolut inutil și o adâncime fadă…

…sunt un Raskolnikov fără scuza crimei

Privirea unui pui de rață

N-ați prins vreodată imaginea de puritate în privirea fără percepție, în privirea care oglindește și răsfrânge, în privirea pură de obiecte? N-ați privit niciodată privirea puilor de rață, ca să vedeți ochi în care cerul este cer, apa apă, frunza frunză? Și n-ați iubit acești ochi care nu au furat obiectele, care n-au răpit lumea ca s-o topească în ei? Scoborâtu-s-a cerul în ochii unui pui de rață; căci ochii omului sunt prea întunecați pentru seninătăți și înălțimi. Imagine de puritate: o privire înainte de percepție; o privire în lume și dinainte de lume; o privire care nu vede ci în care vezi.

O zi de primăvară, cu un calm nesfârșit și cu o întinsă verdeață, și pe o apă liniștită un pui de rață, cu ochi grațioși și nevinovați, în care lumea își caută paradisul pierdut, iar omul își înfrânge regretele și invidia.

Paradisul este clipa absolută, un moment rotunjit în sine, în care totul este actual.

Jurământ vieții

Niciodată nu te voi trăda de tot; deși te-am trădat și te voi trăda la fiecare pas.

Când te-am urât nu te-am putut uita.

Te-am blestemat ca să te suport.

Te-am refuzat, ca să te schimbi.

Te-am chemat și n-ai venit; am urlat și nu mi-ai zâmbit; am fost trist și nu m-ai mângâiat. Am plâns și nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deșert ai fost rugăminților mele, mormânt glasului meu. Tăcere fost-ai chinurilor și pustiu singurătăților mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieții și fulgerat-am începuturile tale. Vrut-am otrava rădăcinilor tale, secetă în fructe, uscăciune în flori și secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.

Dar recunoscător îți este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el și nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credință ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzește pustiuri, îndulcește lacrimi și înseninează singurătăți.

Îți jur că niciodată nu vei cunoaște marea mea trădare.

Jur pe tot ce poate fi mai sfânt- pe zâmbetul tău- că nu mă voi despărți de tine.

De ce în melancolie ne revin melodii uitate? Oare numai ca să măsurăm prin ele cât a murit în noi? Nu ne trezesc melancoliile în amintire locurile unde au fost fericirile sau presimțirile de fericire? Otrava delicioasă a melancoliei…

***extrase din “Cartea Amăgirilor”- autor Emil Cioran, ed. Humanitas

*** sursă foto: unsplash.com; foto 1 text-Photo by Jeremy Bishop; foto 2 text-Photo by Yousef Espanioly; foto 3 text-Photo by Sweet Ice Cream Photography

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 9 =