Când toți sunt răi de răul meu (incursiune în paranoia)


22 Jan 2018

Indivizii paranoizi sunt observatori cu ochi de vultur. Cred că sunt în pericol și caută semne și amenințări indiferent de fapte. Tind să fie în gardă și suspiciosi având vieți emoționale constrânse. Incapacitatea lor de implicare emoțională semnificativă și modelul general de izolare socială conduc frecvent la izolare schizoidă față de experiențele vieții. Paranoia nu e fugă ci o băgare în realitate” (Aurel Romila).

Tulburarea de personalitate paranoidă implică un stil pătrunzător de a gândi, simți și relaționa cu alții care este extrem de rigid și invariabil. Acești indivizi trăiesc în interiorul poziției paranoid-schizoide, o organizare de bază, primară a experienței. “Esența organizării paranoide a personalității este obiceiul de a trata calitățile negative resimțite prin negare și apoi prin proiecția lor; atributele negate apar apoi ca amenințări externe. Procesul de proiecție poate să fie sau nu însoțit de un simț megalomanic al selfului. (…) Acest tip de organizare există într-un continuum de severitate de la psihotic la normal. (…) Apărarea care definește paranoia poate să derive dintr-o perioadă în care copilul nu separase cu claritate evenimentele interne de cele externe, deci o perioadă în care selful și obiectul se confundau (poziția paranoid-schizoidă). Paranoia amestecă intrinsic experiențe a ceea ce este înăuntru ca venind din afara sinelui. Se prea poate ca indivizii “sănătoși” paranoizi să fie mai rari decât cei “mai bolnavi”, dar o persoană poate avea un caracter paranoid la orice nivel de putere al eului, de integrare identitară, de testare a realității și a relațiilor de obiect” (Nancy McWilliams, Diagnostic Psihanalitic, pag.248)

Conform DSM 4, șapte trăsături comune compun criteriile de diagnostic ale personalității paranoide; cel puțin patru trebuie să fie prezente pentru a se pune diagnosticul. Acestea sunt:

A-O suspiciozitate și o neîncredere pervazivă în legătură cu alții, astfel încât motivele acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, începând cu vârsta adultă tânără și prezente într-o varietate de contexte, cum este indicat de patru (sau mai multe) din următoarele:

  1. suspectează, fără o bază suficientă, că ceilalți îl exploatează, îi fac rău sau îl mint
  2. este preocupat de dubii nejustificate în legătură cu loialitatea sau cu onestitatea prietenilor sau asociaților
  3. nu se încrede în ceilalți din cauza fricii nejustificate că informația ar putea fi folosită în mod răuvoitor împotriva sa
  4. vede intenții ascunse sau semnificații amenințătoare în remarci sau evenimente benigne
  5. poartă ranchiune în mod persistent, adică nu iartă insultele, injuriile sau lipsa de respect
  6. percepe atacuri la adresa caracterului sau a reputației sale care nu sunt evidente pentru alții și este gata să reacționeze cu mânie sau să contraatace
  7. are suspiciuni repetate, fără justificare, în ceea ce privește fidelitatea soției sau a partenerului sexual

B-Nu apare în mod exclusiv în timpul evoluției schizofreniei, a unei tulburări de dispoziție cu trăsături psihotice sau a unei alte tulburări psihotice și nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei afecțiuni medicale generale.

“Criteriile de diagnostic reflectă un fel de gândire care poate fi conceptualizat ca un stil cognitiv paranoid distinct. Acest stil de gândire se caracterizează printr-o căutare neobosită a unor înțelesuri ascunse, a unor indicii pentru descoperirea “adevărului” în spatele aparențelor unei situații. Ceea ce este evident, ceea ce este la suprafață și ceea ce este aparent doar maschează realitatea. Această căutare fără sfârșit implică o atenție în stare de intensă hiperalertă, evidențiată printr-o suspiciozitate legată de această monitorizare continuă. Un individ paranoid scanează constant mediul înconjurător pentru orice este ieșit din comun- un stil de gândire care cere o creștere considerabilă a tensiunii fizice și emoționale. Pacientul paranoid este pur și simplu incababil să se relaxeze. Gândirea paranoidă se caracterizează și printr-o lipsă de flexibilitate. Argumentul cel mai convingător nu va avea în general nici un impact asupra credințelor rigide și de neabătut ale persoanei paranoide” (Glen O. Gabbard, Tratat de Psihiatrie Psihodinamică, pag. 377)

În lumina datelor de mai sus se observă astfel două mari trăsături tipice personalităților paranoide, respectiv suspiciunea și rigiditatea. Despre acestea Francois Lelord detaliază:

“A-Suspiciune

-Personalitatea paranoidă îi suspectează pe ceilalți că ar fi rau intenționați în ceea ce o privește.

Se protejează în permanență, foarte atentă la ceea ce se petrece în jur, nu are încredere, este suspicioasă.

Pune la îndoială loialitatea altora, chiar a celor apropiați; adesea geloasă.

Caută energic și în detaliu dovezi în sprijinul bănuielilor sale, fără a ține seamă de situație în întregul ei.

-Dacă acest tip de personalitate se simte ofensată, este gata de represalii disproporționate.

Preocupată de propriile drepturi, ca și de problemele de prioritate, se simte ușor ofensată.

B-Rigiditate

Se arată raționala, rece, logică și rezistă oricăror argumente ce vin din partea celorlalți.

-Îi este greu să manifeste tendințe ori emoții pozitive, nu prea are simțul umorului” (Francois Lelord, Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, pag 36, 37)

O altă caracteristică importantă a personalităților paranoide este “sistemul delirului”, desigur fiind mult spus “delir”, deoarece “perfecta coerență a acestui sistem are forță de convingere, care contaminează, putând provoca paranoia indusă” (Aurel Romilă)

Este corect astfel să afirmăm că gândirea persoanei paranoide diferă de cea a persoanei cu schizofrenie paranoidă prin faptul că delirul nu este unul destructurat. “De fapt, pacienții cu tulburare de personalitate paranoidă tind să aibă percepții remarcabil de adecvate în legătură cu mediul lor. Totuși judecata lor despre aceste percepții este în general afectată. Realitatea însăși nu este distorsionată; mai degrabă semnificația realității aparente este construită greșit” (Glen O. Gabbard , pag 377).

 Selful paranoid – Personalitatea paranoidă se caracterizează prin suspiciune și neîncredere în ceilalți, orgoliu, agresivitate, psihorigiditate. Suspiciunea și neîncrederea reprezintă o caracteristică principală a paranoizilor, chiar suspiciuni total nefondate. Obiectul lor ar putea fi oricine, de la o rudă, la o persoană care lucrează cu pacienții. Tipic paranoizilor le sunt și răspunsul inadecvat la critici, toleranța slabă la stres, incapacitatea de a ierta, prezența resentimentelor, a ideilor de trădare.

Principala polaritate în propria reprezentare a paranoizilor este o imagine incapabilă, umilită și disprețuită a selfului, versus una omnipotentă, triumfătoare. O tensiune între cele două imagini le domină lumea subiectivă. În mod crud, niciuna dintre cele două poziții nu permite nici o consolare: teroarea abuzului și disprețul se asociază părții slabe a polarității, în vreme ce partea puternică a acesteia aduce efectul advers al puterii psihologice, o vină nimicitoare. “Partea slabă a acestei polarități este evidentă în gradul de frică cu care paranoizii trăiesc cronic. Ei nu se simt niciodată pe deplin în siguranță și consumă necumpătat energie, scanând mediul înconjurător pentru a repera pericolele. Partea grandioasă este evidentă în ideile de referință: Tot ce se întâmplă are legătură cu ei la nivel personal. (…) Megalomania paranoizilor, fie inconștientă sau clară, îi împovărează cu o vină de nesuportat. Dacă sunt omnipotent, atunci toate lucrurile groaznice se întâmplă din cauza mea. (…) În centrul selfului unui paranoid se afllă o izolare emoțională profundă și nevoia de ceea ce Sullivan (1953) numea “validare consensuală” de la un “frate”, sau ceea ce Benjamin (1988) numea mai târziu “recunoaștere”. Principala modalitate în care paranoizii încearcă să-și sporească stima de sine este aceea de a exercita putere efectivă împotriva autorităților și a altor persoane ce prezintă importanță. Experiența răzbunării și a triumfului le oferă sentimentul ușurător (deși trecător) de siguranță și verticalitate. Caracterul litigios înfricoșător al paranoizilor derivă din această nevoie de a provoca și a înfrânge părintele persecutor” (Nancy McWilliams, pag, 259, 260, 261)

Pulsiune, afect și temperament în paranoia. Deoarece văd suferințele lor ca provenind din exteriorul lor, paranoizii din categoria celor mai grav afectați, sunt predispuși la a fi mai periculoși pentru cei din jur decât pentru ei înșiși. Trăsăturile nervoase, amenințătoare ale multor paranoizi, au dat naștere speculațiilor conform cărora un factor de contribuție la psihologia paranoidă este un grad sporit de agresivitate și de iritabilitate înnăscute. “Este evident faptul că nivelurile ridicate de energie agresivă sunt greu de gestionat de către un copil și de integrat într-o percepție a selfului evaluată pozitiv și că răspunsurile negative ale îngrijitorilor unui bebeluș sau copil nedisciplinat, suprasolicitant, îi vor întări copilului sentimentul că persoanele din exterior sunt persecutori. Nu s-au realizat recent prea multe cercetări care să lege paranoia de temperament, dar în 1978 Meisser a adus o serie de dovezi empirice care leagă temperamental de un stil simptomatic “activ” în copilărie (devieri, inadaptabilitate, reacții intense și stări de spirit negative) și cu o barieră de stimuli fină și, ca rezultat, hiperexcitabilitate” (Nancy McWilliams, pag 251).

Din punct de vedere afectiv, persoanele paranoide nu se luptă doar cu furia, resentimente, vindicativitate și alte sentimente vizibil ostile, ci suferă de asemenea extraordinar de mult de teamă. “Silvan Tomkins privea poziția paranoidă drept o combinație de frică și rușine… Chiar și cea mai grandioasă persoană paranoidă trăiește cu frica extremă de a fi rănit de ceilalți și monitoriează fiecare interacțiune umană cu vigilență extremă. Analiștii s-au referit multă vreme la tipul de frică trăit de pacienții paranoizi drept “anxietatea anihilării”, adică teroarea de a se prăbuși, de a fi distrus, de a dispărea de pe pământ (…) În ceea ce privește rușinea, acest afect reprezintă o amenințare la fel de gravă pentru persoanele paranoide ca și pentru cele narcisice, dar paranoizii experimentează pericolul diferit. Indivizii narcisiști, chiar și cei aroganți, trăiesc conștient sentimentul rușinii, dacă se simt demascați. Energiile lor sunt investite în eforturi de a-i impresiona pe alții, astfel încât selful devalorizat să nu fie expus. Persoanele paranoide, în constrast pot folosi negarea și proiecția atât de intens încât nici un sentiment de rușine nu rămâne accesibil în cadrul selfului. Energiile persoanei paranoide sunt, așadar, consumate pe zădărnicirea eforturilor celor ce sunt văzuți ca înclinați spre a-i rușina și a-i umili. Persoanele cu structuri de caracter narcisice se tem să-și dezvăluie punctele slabe, inadvertențele; cei cu personalități paranoide se tem de reaua voință a celor din jur. (…) Tot ca persoanele narcisice, paranoizii sunt vulnerabili în fața invidiei. Spre deosebire însă de aceștia, ei tratează acest factor proiectiv. Gradul de mânie și de forță pe care trebuie să e managerieze pot explica, într-o oarecare măsură diferența. Resentimentele și gelozia, uneori având proporții ce frizează halucinația, le întunecă viața. Aceste atitudini pot fi proiectate direct, cel mai adesea acestea sunt însă auxiliare negării și proiecției altor afecte și impulsuri (…) Persoanele paranoide sunt împovorate profund de vină, un sentiment ce se poate să nu fie recunoscut și proiectat în aceeași măsură în care este proiectată rușinea ….Ei resping cronic umilința vinovăției, transformând orice sentiment de culpabilitate din propriul self în pericole ce îi amenință din exterior” (Nancy McWilliams, pag 252, 253).

 Mecanisme de apărare cheie în paranoia– Proiecția și dezavuarea a ceea ce este proiectat domină psihologia persoanei paranoide. “Proiecția și identificarea proiectivă sunt două mecanisme de apărare cheie ale tulburării de personalitate paranoide. Proiecția substituie o amenințare internă cu una externă. Identificarea proiectivă merge cu un pas înainte. Pe lângă externalizarea amenințărilor, identificarea proiectivă “controlează” persoane din mediul extern legându-le de persoana paranoidă în modalități înalt patologice. Nevoia de a-i controla pe alții reflectă autostima teribil de joasă care se află în nucleul paranoiei. Profund în interior pacientul paranoid se simte inferior, slab și ineficient. Astfel grandoarea sau sentimentul de a fi “special” frecvent văzute la acești pacienți, pot fi înțelese ca o apărare compensatorie care este o recuperare pentru sentimentele de inferioritate” (Glen O. Gabbard, pag 378, 379)

Nevoia persoanei paranoide de a face față sentimentelor supărătoare în mod proiectiv determină utilizarea într-un grad neobișnuit de mare a negării și a formațiunii reacționale, ruda sa apropiată. “Toți proiectăm; într-adevăr, dispoziția universală către proiecție constituie baza pentru transfer, procesul care face posibilă terapia analitică. Dar paranoizii o fac în contextul unei nevoi atât de mari de a nega atitudinile supărătoare, încât pare a fi un proces complet diferit de operațiile proiective ordinare, în care negarea nu este într-atât de integrală. Freud (1911) explica paranoia, cel puțin varianta psihotică, prin operațiile inconștiente ale formațiunii reacționale (“nu te iubesc-te urăsc”) și proiecție (“nu eu te urăsc, ci tu mă urăști”). Implicită în această formulare este teroare persoanei paranoide de a experimenta sentimentele firești de dragoste, probabil din pricina faptului că relațiile de apropiere precedente s-au dovedit dăunătoare” (Nancy McWilliams, pag 255)

Altă apărare folosită des de personalitățile paranoide este clivajul, acesta de altfel fiind central în poziția paranoid-schizoidă. Prin clivaj sentimentele de iubire și ură față de același obiect (persoană) sunt separate unul de altul. “Orice mișcare în sensul integrării creează o anxietate intolerabilă care se naște din teama că ura va copleși și va distruge iubirea. Din punctul de vedere al pacientului paranoid supraviețuirea emoțională îi cere acestuia să cliveze tot “răul” și să-l proiecteze în figuri din afară. O manifestare a acestei manevre defensive este aceea că lumea internă normală de agresor și victimă în același timp se transformă într-o experiență de viață în care individul paranoid ocupă constant rolul de victimă față de agresori sau persecutori externi. Viziunea pe care o au pacienții paranoizi despre lume ușurează astfel tensiunea internă dintre introiectele lor. Dacă un individ paranoid este forțat să reinternalizeze ceea ce a fost proiectat, tensiunea internă crescută va determina rigiditate și apărări crescute” (Glenn O. Gabbard, pag, 378)

Tipare relaționale în psihologia paranoia– Persoana cu tulburare de personalitate paranoidă abordează fiecare relație cu credința că cealaltă persoană va “greși” și va confirma suspiciunile sale. În modul de existență paranoid-schizoidă, pacientul trăiește într-o stare de anxietate permanentă izvorâtă din convingerea că lumea este populată cu străini nedemni de încredere și imprevizibili. “Experiența este luată literal drept ceea ce pare. Pacienții paranoizi par incapabili să gândească: “este ca și cum această altă persoană încearcă să mă rănească”. În schimb, ei “știu” că cealaltă persoană ascunde gânduri și intenții răuvoitoare” (Glen O. Gabbard, pag 378).

Din perspectiva teoriei atașamentului paranoizii par a fi suferit un eșec în cursul procesului de dezvoltare în ceea ce privește mentalizarea, deoarece ei apar frecvent blocați într-un mod de gândire de tip echivalență psihică. “Experiența clinică sugerează faptul că acei copii care se dezvoltă paranoid au suferit insulte severe adresate eficacității discernământului lor; ei s-au simțit adesea suprimați și umiliți. (…) Criticismul, pedepsele capricioase, adulți ce nu pot fi mulțumiți și modificările efective sunt factori comuni pentru trecutul persoanelor paranoide. Cei care cresc copii care devin paranoizi, educă, cel mai adesea, prin propriul exemplu. (…) O altă cauză a organizării paranoide a personalității este dată de anxietatea imposibil de manageriat a unui îngrijitor primar. O pacientă paranoidă provenea dintr-o familie în care mama era atât de emotivă cronic, încât lua cu ea, peste tot pe unde mergea, un termos cu apă (pentru gura uscată) și își descria corpul ca “prefăcut într-un bloc de ciment” din pricina tensiunii acumulate. De câte ori fiica ei venea la ea cu o problemă, mama fie o nega, deoarece nu putea suporta îngrijorări suplimentare, fie făcea din ea o catastrofă, deoarece nu își putea stăpâni anxietatea. Mama era, de asemenea, confuză în ceea ce privește granița fină între fantezie și comportament, de aici inoculându-i copilului ideea că gândurile echivalează cu faptele. Fiica a receptat mesajul că sentimentele ei intime, fie de dragoste sau de ură, aveau o putere periculoasă. (…) Această mamă cu intenții bune, dar cu probleme, care nu a fost consolată niciodată când a fost mică, a devenit incapabilă ea însăși să aline (…) Așadar, pacienta mea a devenit capabilă să se consoleze singură doar prin transformarea drastică a sentimentelor sale (…) Putem detecta în exemplul anterior, cum în denaturarea capacității materne de răspuns se pot afla diferite cauze ale paranoiei. În primul rând atât realitatea cât și reacțiile emoționale firești i-au fost invalidate pacientei mele, mama sa inoculându-i teamă și rușine, și nu sentimentul de a fi înțeles. În al doilea rând, negarea și proiecția au fost modelate. În al treilea rând, fanteziile primitive omnipotente au fost întărite, creând baza unei vinovății difuze și copleșitoare. În cele din urmă, interacțiunea a creat un surplus de furie, fără a rezolva vreuna din cauzele principale ale dezastrului, sporind așadar confuzia pacientei cu privire la sentimentele și percepțiile de bază (…) Asemenea tranzacții încâlcite sunt repetate constant în relațiile adulte ale paranoizilor. Obiectele lor internalizate continuă să submineze atât persoana paranoidă, cât și pe cea cu care relaționează. (Nancy, McWilliams, pag. 256, 257, 258).

Paranoia în notă pozitivă – Lăsând puțin la o parte lupa diagnosticului clinic și oglinda patologizată, uneori “puțină paranoia” nu este dăunătoare, și tocmai de aceea nu este greșit să o vedem și într-o notă mai pozitivă. Potrivit psihologilor evolutioniști, dacă anumite tipuri de personalitate s-au transmis de-a lungul generațiilor pâna în zilele noastre, este tocmai pentru că aceste tipuri au fost selectate din punct de vedere genetic, pe parcursul evoluției, căci erau prielnice supraviețuirii și reproducerii. Cât priveste paranoia, aceasta ipoteza nu șochează; grație neîncrederii, nu poți fi luat prin surprindere de dușmani, poti evita capcanele trădările, prin urmare, cresc șansele de supraviețuire. (…) De exemplu, puțină paranoia poate fi folositoare în următoarele împrejurări: când trebuie să știi să fii inflexibil în aplicarea legii (polițist, judecător, funcționar public); când trebuie să știi cum să-ți aperi drepturile într-un conflict, fie un conflict cu administrația, fie cu proprietarul unui garaj; când trebuie să faci față unor adversari posibil vicleni ori primejdioși (să lucrezi în poliție, la vamă, în cadrul serviciilor antitero sau faci afaceri într-o țară al cărei echilibru este instabil)” (Francois Lelord, pag. 45, 46)

Oamenii cu niveluri normale de caracteristici paranoide pot fi de asemenea și buni politicieni, deoarece în mediul politic dispoziția lor de a se opune forțelor pe care ei le văd ca și amenințătoare își găsește locul perfect de desfășurare. “Reporterii și umoriștii l-au numit de multe ori paranoid pe Dick Cheney, dar chiar dacă urăsc politica acestuia, rareori i-au pus sub semnul întrebării capacitatea de a face față eficient în mediul politic la nivel mondial” (Nancy McWilliams, pag 249).

Datorită nevoilor inconștiente sau conștiente de a provoca și a înfrânge părintele persecutor și a exercita putere împotriva autorităților și a altor persoane importante paranoizii se dedică adesea cu succes “servirii victimelor opresiunilor și a relelor tratamente, deoarece dispoziția lor de a lupta împotriva autorităților nedrepte și a subalternilor vindicativi îi mențin pe baricade mult mai mult timp decât pe oricare alți activiști a căror psihodinamică nu îi protejează în mod similar împotriva epuizării” (Nancy McWilliams, pag 261)

Bibliografie:

  • Tratat de Psihiatrie Psihodinamică- autor Glen O. Gabbard- ed. Trei, 2007, București
  • Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile- autori Francois Lelord, Christophe Andre- ed. Trei, 2003, București
  • Psihiatrie- autor Aurel Romilă- editat de Asociația Psihiatrilor Liberi, 2004, București
  • Larousse- Marele Dicționar al Psihologiei- ed. Trei, 2006, București
  • Diagnosticul Psihanalitic- autor Nancy McWilliams- editat de Fundația Generația, 2014, București

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie.

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 + 7 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.