Magnificul din oglindă (incursiune în narcisism)


31 Jan 2018

“Un scriitor celebru, mai cu seamă printre intelectuali, și care apărea frecvent în emisiunile culturale difuzate la ore târzii, a venit într-o zi la un editor important cu care avea fixată o întâlnire. Numai ca tânăra secretară, angajată de puțină vreme, nu-l mai văzuse până atunci, nici chiar la televizor…. Când scriitorul s-a apropiat de biroul ei cu un aer solemn, și i-a cerut să-i anunțe editorului sosirea, ea a întrebat candid: “Pe cine să anunt?” Faimosul personaj s-a congestionat de furie și, fără să-i răspundă, și-a întors capul îndreptându-se direct către biroul directorului. -Acest scriitor “narcisic” apreciază că valoarea sa este atât de mare încât ceilalți trebuie să i-o recunoască de îndată” (Francois Lelord)

Termenul narcisic se referă la acele persoane ale căror personalități sunt organizate în jurul menținerii stimei de sine prin validările pe care le obțin de la cei din jurul lor. Fiecare dintre noi avem vulnerabilități în raport cu propria identitate și cu valoarea pe care ne-o atribuim și încercăm să ne conducem viețile astfel încât să ne simțim bine cu noi înșine. Stima noastră de sine crește ca urmare a confirmărilor primite de la ceilalți și este lezată dacă persoane importante pentru noi ne dezaprobă. “În cazul unor dintre noi “preocupările narcisice” sau sprijinul pentru stima de sine, pun într-o asemenea măsură alte teme în umbră, încât putem fi considerați excesiv preocupați de propria persoană. Termeni ca “personalitate narcisică” și “narcisism patologic” se aplică unei preocupări disproporționate față de propria persoană și nu atunci când este vorba despre un răspuns obișnuit la aprobarea celorlalți sau despre sensibilitatea la critică” (Nancy McWilliams).

O anumită măsură de dragoste de sine nu este doar normală ci și de dorit. În plus anumite comportamente pot fi narcisic patologice la un individ, în timp ce la altul pot fi doar o manifestare a unei stime de sine normale. “Ca de exemplu, să ne imaginăm un adolescent de 15 ani care stă în fața oglinzii timp de 45 de minute, își usucă părul, îl dă cu gel, pune fiecare fir de păr perfect la locul lui. Cei mai mulți dintre noi ar chicoti în sinea lor la imagine și ar realiza că acest fel de vanitate este perfect normală pentru un adolescent. Acum să schimbăm imaginea cu cea a unui bărbat de 30, poate 35 de ani care petrece același timp, în fiecare dimineață, în fața oglinzii cu un uscător de păr. Această imagine vizuală este ceva mai deconcertantă, pentru că acest tip de preocupare excesivă cu propria persoană este departe de normal la un bărbat de vârsta aceasta.(…) Exemplele de mai sus ilustrează cum narcisismul este judecat diferit în funcție de faza din ciclul vieții prin care trece individul” (Glen O. Gabbard)

Termenul narcisic este rar folosit ca un compliment atribuit cuiva cu o stimă de sine normală. Pe de altă parte, termenul este mult mai frecvent folosit în mod peiorativ ca un sinonim pentru “al naibii”, în special atunci când ne referim la colegi “înfumurați” sau cunoștințe pe care nu îi putem suferi. De asemenea, termenul este adesea folosit pentru a ne referi la persoane ale căror succese și încredere în sine le invidiem. “Pentru că noi toți ne confruntăm cu aspecte narcisice, trebuie să fim mereu conștienți de eventuala ipocrizie de a categorisi alte persoane ca fiind narcisice. Pentru a complica și mai mult lucrurile, noi trăim într-o cultură narcisică. Suntem sclavi devotați ai mijloacelor de informare în masă electronice, care prosperă din imagini superficiale și ignoră substanța și profunzimea. Consumul de bunuri este considerat singurul drum către fericire. Frica noastră de îmbătrânire și moarte dă de lucru chirurgilor plastici. Suntem mistuiți de strălucirea celebrității. Sporturile competitive, marele divertisment american, ne învață că a fi numărul unu este cel mai important scop al vieții. Unul dintre criteriile-cheie de diagnostic pentru tulburarea de personalitate narcisică, exploatarea interpersonală, este un mecanism înalt adaptativ pentru societatea noastră. Într-adevăr sistemul economic este bazat pe recompensarea celor care sunt capabili să-i convingă pe alții să cumpere un produs. În lumea corporatistă, reușita a devenit mult mai importantă decât promovarea valorilor cum ar fi angajamentul, loialitatea, integritatea și amabilitatea interpersonală. Trăim în lumea în care trofeul contează nu modalitatea în care l-ai obținut. Scopul scuză mijloacele. ” (Glen O. Gabbard)

Părintele psihanalizei, Sigmund Freud, a fost primul interesat de această problematică a narcisismului, respectiv “cât e normal și unde începe patalogicul?” Freud a împrumutat termenul din mitul grecesc a lui Narcis, tânărul care s-a îndrăgostit de reflexia sa într-un lac și care în cele din urmă a murit de dorul pe care propria sa imagine nu reușea niciodată să îl satisfacă.

Selful narcisic- Printre experiențele selfului persoanelor care pot fi diagnosticate drept narcisice se includ: un sentiment de falsitate, rușine, invidie, gol și incompletitudine, urâțenie și inferioritate sau contrapărțile lor compensatorii: exigența față de sine, mândrie, dispreț, autosuficiență defensivă, vanitate și superioritate. “Kenberg a descris astfel de polarități ca stări opuse ale selfului, definiții ale selfului grandios (totul este bun) versus golit (totul este rău), care sunt singurele opțiuni pe care persoanele narcisice le au pentru organizarea experienței lor interne. “Sentimentul de a fi suficient de bun” nu face parte din structura lor internă. Persoanele structurate narcisic sunt conștiente la un anumit nivel de fragilitatea lor psihică. Le este teamă să nu-și piardă brusc stima de sine sau coerența internă (de exemplu atunci când este criticat) și să simtă dintr-o dată că e un “nimeni” mai degrabă decât că este “cineva”. Sentimentul pe care îl au este că propria identitate este prea fragilă pentru a fi ținută laolaltă și pentru a suporta o oarecare presiune. Teama de fragmentare a selfului lor interior este adesea înlocuită de o preocupare față de sănătatea lor fizică, astfel ei sunt vulnerabili față de preocupările hipocondriace și față de teama morbidă de moarte. Un scop subtil al perfecționismului persoanei narcisice este evitarea sentimentelor și rațiunilor care exprimă conștientizarea fie a unei slăbiciuni personale, fie a unei dependențe de alții. În special regretul și recunoștința sunt atitudini pe care persoanele narcisice par să le nege. Regretul cu privire la o greșeală proprie sau o jignire include admiterea unui defect, iar recunoștința pentru ajutorul cuiva oferă informații despre nevoile persoanei. Deoarce indivizii narcisici încearcă să construiască un sentiment al sinelui bazat pe iluzia că nu vor eșua și nu se află în nevoie, frica lor de a-și aminti propria vină sau dependență îi expune la ceva inacceptabil de rușinos. Scuzele sincere și mulțumirile profunde, exprimarea prin comportament a remușcării și a recunoștinței pot astfel să fie evitate sau compromise la persoanele narcisice, ceea ce determină sărăcirea relațiilor lor cu ceilalți. Prin definiție, evaluarea organizării persoanelor narcisice pune în lumină faptul că pacientul are nevoie de confirmarea exterioară pentru a putea simți o validare internă” (Nancy McWilliams)

Criteriile de diagnostic ale tulburării de personalitate de tip narcisic (conform DSM IV) sunt:

Nevoia de a fi admirat şi lipsa de empatie; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte. Nevoia de a fi admirat şi lipsa empatiei se manifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi:
(a) un sentiment exagerat al propriei importanţe;
(b) întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu, frumuseţe sau iubire ideală;
(c) crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar cu alte persoane sau instituţii puternice şi deosebite;
(d) pretinde admiraţie excesivă;
(e) consideră că i se cuvine totu;l
(f) în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile;
(g) lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele şi nevoile celor din jur;
(h) este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază;
(i) adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi condescendent.

Pulsiune, afect și temperament în narcisism- “Indivizii narcisici au adesea o patologie subtilă și nu produc un rău evident. Persoanele narcisice de succes (financiar, social, politic, militar, etc) pot fi admirate și imitate. Costurile interne ale foamei narcisice pentru recunoaștere sunt rar vizibile pentru un spectator pasiv. (…) Cele mai multe dintre ideile noastre despre etiologie sunt încă ipoteze netestate. Una dintre acestea este că persoanele cu riscul de a dezvolta o structură de caracter narcisică pot fi constituțional mult mai sensibili decât alții la mesaje emoționale neverbalizate. În mod specific, narcisismul a fost asociat cu un anumit tip de copil care pare în mod nenatural adaptat la afecte, atitudini și așteptări nedeclarate ale celorlalți. Alice Miller a arătat de exemplu că multe familii au un copil al cărui talent natural intuitiv este în mod inconștient exploatat de părinți pentru menținerea stimei lor de sine și că acest copil crește confuz în legătură a cui viață trebuie el să o trăiască. Miller credea că acești copii talentați sunt tratați ca “extensii narcisice” ale părinților lor și de aceea sunt mai apți să devină adulți narcisici.

Într-o notă diferită, în discuția despre clienții narcisici grandioși, Kernberg a arătat că ei pot avea o puternică pulsiune agresivă înnăscută, fie o lipsă de toleranță pentru anxietatea față de impulsurile agresive, cauzată constituțional. Astfel de predispoziții ar explica parțial până unde pot merge persoanele narcisice pentru a evita înțelegerea pulsiunilor și dorințelor lor, ei pot fi speriați de propria lor putere.(…)

Cele mai importante emoții care sunt asociate organizării personalității narcisice, sunt rușinea și invidia. Sentimentele de rușine și teama de a nu fi făcut de rușine inundă experiența subiectivă a persoanelor narcisice. La început, analiștii subestimau puterea acestei stări emoționale, confundând-o cu vinovăția… Vinovăția este convingerea că persoana este păcătoasă sau a făcut ceva rău… Rușinea este sentimentul de a fi văzut ca fiind rău și greșit; publicul aici se află în afara selfului. Vina poartă cu ea sentimentul unui potențial activ pentru a fi rău, în timp ce rușinea are conotații de neajutorare, urâțenie și neputință.

Vulnerabilitatea persoanei narcisice la invidie este un fenomen asociat… Dacă dețin o convingere internă că ceva îmi lipsește și că propriile mele insuficiențe se află într-un risc constant de a fi descoperite, îi voi invidia pe cei care par mulțumiți sau care au calități despre care cred că ar compensa lipsurile. Invidia poate de asemenea să fie baza unei evidente orientări către critică a persoanelor organizate narcisic, atât față de sine cât și față de ceilalți. Dacă mă simt deficitar și te percep pe tine ca având totul, pot încerca să distrug ceea ce ai, fiind în dezacord, disprețuind sau ridiculizând” (Nancy McWilliams)

Mecanisme cheie de apărare în narcisism– Principalele procese defensive și adaptative ale selfului narcisic s-au conturat a fi idealizarea și devalorizarea, procese de altfel complementare, astfel că atunci când selful este idealizat, ceilalți sunt devalorizați și viceversa.

“Kohut a folosit pentru prima dată termenul de “self grandios”-pentru a surprinde sentimentul de mândrie de sine și de superioritate care caracterizează unul dintre polii lumii interne a persoanelor narcisice. Această grandoare poate fi simțită intern sau poate fi proiectată. Persoanele narcisice obișnuiesc să folosească un proces continuu de “clasificare” pentru orice problemă cu care se întâlnesc. Cine este cel mai bun doctor? Care este cea mai rafinată grădiniță? Unde este cel mai riguros training? Preocupările legate de prestigiu fac ca avantajele și dezavantajele reale să poate fi complet trecute cu vederea. De exemplu, o femeie pe care o cunosc era hotărâtă ca fiul să meargă la “cea mai bună facultate”. Ea l-a luat să vadă câteva școli de elită, trăgând sfori acolo unde putea și chiar trimițând scrisori de mulțumire către consiliul director care îl intervieva. Pe la jumătatea lunii aprilie, el a fost acceptat de câteva facultăți și universități excelente și se afla pe lista de așteptare a Universității Yale. Răspunsul ei a fost de devastare, deoarece acesta fusese respins de Harvard. Tânărul a ales să urmeze Universitatea Princeton. De-a lungul primului an, mama sa i-a hărțuit pe cei de la Harvard să îl accepte prin transfer. Deși a făcut progrese importante la Princeton, atunci când Harvard, în fine, a capitulat cererilor neobosite, nu a existat nici un dubiu cu privire la destinația lui. Se poate observa aici subordonarea oricăror altor preocupări în fața temei valorizării și devalorizării generale. Această mamă știa că profesorii din domeniul de specializare ales de fiul său considerau Harvard-ul inferior Princeton-ului, ea știa de asemenea că studenții de la Harvard tind să primească mai puțină atenție decât cei de la Princeton; și era conștientă că fiul să va avea de pierdut ca nivel social la Harvard din cauza nefrecventării cursurilor din primul an în cadrul acestei universități. Cu toate acestea ea a perseverat. Deși nu avea o tulburare de personalitate narcisică, această femeie își folosea fiul, în această situație, ca pe o extensie narcisică deoarece ea avea un puternic sistem de convingeri defensiv care includea credința că propria ei viață ar fi fost dramatic transformată dacă ar fi mers la Radcliffe, școala soră a Hardvard-ului și “cea mai bună” școală pentru femei în momentul în care ea se înscrisese la facultate. (…)

O poziție defensivă asociată în care persoanele motivate narcisic sunt atrase ca într-o capcană este perfecționismul. Ei își fixează idealuri nerealiste și fie se conving pe ei însiși că le ating (rezultatul grandios) fie răspund la eșecul lor prin sentimente inerent eronate, mai degrabă, decât firesc umane (rezultatul depresiv). Ei pot avea în terapie așteptări egosintonice referitor la faptul că tratamentul în desfășurare are ca scop perfecționarea selfului mai degrabă decât înțelegerea lui și căutarea unor modalități mai eficiente de a gestiona nevoile acestuia.

Nevoia de perfecțiune este exprimată într-un criticism cronic fie la adresa sa, fie a celorlalți (depinde dacă selful devalorizat este sau nu proiectat) și de incapacitatea de a găsi bucuria printre ambiguitățile existenței umane.

Uneori persoanele narcisice își gestionează problemele referitoare la stima lor de sine privind pe altcineva- un iubit, un mentor, un erou- ca perfect și apoi infatuându-se prin identificarea cu acea persoană (sunt un apendice a lui așa și așa care nu poate face nici o greșeală). Unii pot să aibă pattern-uri de o viață în a idealiza pe cineva și apoi în a coborî acel idol de pe piedestal de îndată ce apar imperfecțiunile. Soluțiile perfecționismului la dilemele narcisice sunt inerent autodistructive: persoana creează un ideal exagerat pentru a-și compensa defectele personale, care sunt simțite atât de demne de a fi disprețuit, încât nimic care nu este perfect nu va compensa și, totuși, deoarece nimeni nu este perfect, strategia eșuează și selful devalorizat reapare.

Tipare relaționale în narcisism- Relațiile dintre persoanele narcisice și ceilalți sunt supraîncărcate cu probleme ale stimei de sine ale părții narcisice. Deși este rar pentru cineva cu o tulburare de personalitate narcisică să vină în terapie cu cererea explicită de a deveni un prieten bun, un membru de familie sau iubit mai bun, nu este neobișnuit pentru clienții narcisici, aflați în special la mijlocul vieții, să devină conștienți că ceva este în neregulă în interacțiunile lor cu ceilalți. “O problemă în a-i ajuta este de a le comunica cum ar fi dacă ar accepta o persoană fără să o judece și fără să o exploateze, să-i iubească pe ceilalți așa cum sunt, fără să îi idealizeze și să exprime sentimente sincere fără rușine. Persoanele narcisice nu pot să conceapă o astfel de posibilitate; acceptarea lor de către terapeut poate să devină prototipul pentru înțelegerea emoțională a intimității. Psihologii selfului au creat termenul de “obiecte ale selfului” pentru persoanele din viața noastră care susțin stima noastră de sine prin afirmație, admirație și aprobare. Termenul reflectă faptul că indivizii aflați în acest rol funcționează ca obiecte aflate în afara self-ului și, de asemenea, ele funcționează ca o parte a modului în care persoana se autodefinește. Ajutându-i să își regleze stima de sine, ele (obiectele selfului) dezvoltă ceea ce cei mai mulți dintre noi construiesc din interior. Cu toții avem obiecte ale selfului și avem nevoie de ele. Dacă le pierdem ne simțim incompleți, ca și cum o parte vitală din noi a murit. Totuși, realitatea și moralitatea necesită ca ceilalți să fie mai mult decât obiecte ale selfului, pe care să le recunoaștem în termeni de cine sunt și ce nevoi au, nu doar în termenii a ceea ce fac ei pentru noi. Persoana narcisică are nevoie de obiecte ale selfului atât de mult, încât alte obiecte ale relației scad în importanță și pot deveni chiar de neimaginat… Astfel, costul cel mai dureros al tendinței narcisice este o incapacitate insuficient dezvoltată de a iubi.

În ciuda importanței altor persoane în crearea echilibrului unei persoane narcisice, nevoia sa acaparatoare de reasigurare în legătură cu propria valoare îi lasă pe ceilalți fără energie și doar cu funcția lor de obiecte ale sinelui și extensii narcisice. Persoanele narcisice transmit mesaje confuze către prietenii și familiile lor, nevoia lor de ceilalți este atât de profundă, însă iubirea lor pentru ei este superficială. (…) Unii autori apreciază că persoanele care au această tendință au fost folosite ca anexe narcisice la rândul lor. Este posibil ca pacienții narcisici să fi fost de o importanță vitală pentru părinții lor, sau cei în a căror grijă s-au aflat, nu pentru cine erau ci din cauza funcției pe care ei o îndeplineau. Mesajul care produce confuzie copiilor este că ei sunt foarte valoroși, însă pentru un rol anume pe care îl joacă și îi determină pe acești copii să se îngrijoreze cu privire la faptul că, dacă sentimentele lor reale, în special cele ostile și egoiste ies la iveală, vor urma respingerea și umilința. Aceasta favorizează dezvoltarea a ceea ce Winnicot numește “fals self”, manifestarea a ceea ce persoana a învățat că este acceptabil. O diferență de importanță crucială în etiologia psihopatiei și a narcisismului poate fi aceea că, în timp ce psihologia antisocială provine din abuz și neglijență, psihologia narcisică provine dintr-un tip particular de atenție sau chiar o îndrăgostire, în care sprijinul este oferit cu condiția implicită ca acel copil să coopereze cu agenda narcisică a părintelui. Presupun că cei mai mulți părinți își privesc copii cu o combinație între nevoile narcisice și empatie. Copiilor le place într-o anumită măsură, să fie tratați ca extensii narcisice. A-ți face părinții mândri, ca și cum și ei ar fi admirați atunci când fiul sau fiica obțin recunoașterea, este una dintre cele mai dulci plăceri ale copilăriei. Ca de obicei este o problemă de grad și cantitate. (…) Un aspect legat de creșterea persoanelor care devin narcisice este o atmosferă de familie de constantă evaluare. Dacă am o agendă personală pentru un copil, care este vitală pentru stima mea de sine, atunci de fiecare dată când copilul mă va dezamăgi, voi fi implicit sau explicit critic. Mă îndoiesc că există cineva care să fi crescut un copil fără critică, dar mă refer la cazul în care mesajul de fond este că acel copil nu este suficient de bun. În mod oarecum vag, acest mesaj este diferit de un feedback specific cu privire la un comportament deranjant. O atmosferă de evaluare cu aplauze și laude continue, care se poate regăsi în familii cu copii narcisici este, de asemenea, dăunătoare dezvoltării unei stime de sine realiste. Copilul este totdeauna conștient că este judecat, chiar dacă verdictul este unul pozitiv. El știe la un anume nivel că atitudinea de admirație constantă este falsă și, în ciuda sentimentului conștient de a fi îndreptățit să primească acele laude, așa cum se poate întâmpla în medii familiale de acest fel, se creează o îngrijorare deranjantă cu privire la faptul că el este un impostor al acestei adulări care pare tangențială cu cine este el cu adevărat” (Nancy McWilliams)

Bibliografie:

  • Tratat de Psihiatrie Psihodinamică- autor Glen O. Gabbard- ed. Trei, 2007, București
  • Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile- autori Francois Lelord, Christophe Andre- ed. Trei, 2003, București
  • Diagnosticul Psihanalitic- autor Nancy McWilliams- editat de Fundația Generația, 2014, București

Sursă foto – unsplah.com; foto deschidere- by Tiko Giorgadze; foto 1 text-by Gustavo Spindula; foto 2 text-by Arthur Humeau; foto 3 text-by SHTTEFAN

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.