Agresivitatea malignă: Adolf Hitler, un caz clinic de necrofilie (part 1.)


09 Sep 2018

Remarci preliminare -Un studiu analitic psihobiografic are ca obiectiv să răspundă la două întrebări: (1) Care sunt forţele motrice care motivează un individ, pasiunile care îl împing sau îl îndeamnă să se comporte într‐un anumit fel? (2) Care sunt condiţiile — interne şi externe — responsabile pentru dezvoltarea acestor pasiuni specifice (trăsături de caracter)? Analiza lui Hitler ce urmează are aceste scopuri, dar diferă de metoda clasică freudiană în anumite privinţe semnificative.

În analiza mea asupra caracterului lui Hitler m‐am concentrat doar pe necrofilia lui Hitler şi am atins doar în treacăt alte aspecte precum caracterul său exploatator şi Germania ca reprezentare simbolică a figurii materne.

Părinţii şi primii ani ai lui Hitler

Klara Hitler

Cea mai importantă influenţă asupra unui copil este caracterul părinţilor săi, mai degrabă decât vreun eveniment singular. Pentru aceia care cred în formula simplistă că dezvoltarea deficitară a unui copil este aproximativ proporţională cu „defectele“ părinţilor, analiza caracterului părinţilor lui Hitler, pe baza datelor cunoscute, oferă o surpriză: atât tatăl, cât şi mama lui par să fi fost oameni echilibraţi, bine intenţionaţi şi nedistructivi.

Mama lui Hitler, Klara, pare să fi fost o femeie bine adaptată şi înţelegătoare. Era o fată simplă de la ţară, fără educaţie, care lucrase ca menajeră în casa lui Alois Hitler, unchiul şi viitorul ei soţ. Klara a devenit amanta lui Alois şi a rămas însărcinată cu Adolf la vremea când soţia lui a murit. Ea s‐a căsătorit cu văduvul Alois pe 7 ianuarie 1885; avea douăzeci şi patru de ani, iar el patruzeci şi şapte.
Era harnică şi responsabilă; în ciuda unui mariaj nu prea fericit, nu s‐a plâns niciodată. Şi‐a îndeplinit obligaţiile cu bunăvoinţă şi conştiinciozitate.

„Viaţa ei era concentrată pe gospodărie şi îngrijirea soţului şi a copiilor. Era o gospodină model care păstra casa impecabilă şi îşi îndeplinea sarcinile cu precizie. Nimic n‐o putea distrage de la truda casnică, nici măcar perspectiva unei mici bârfe. Doar căminul ei şi urmărirea intereselor familiei contau pentru ea: printr‐o gestionare atentă a reuşit să sporească proprietăţile familiei, spre marea ei bucurie. Iar copiii erau chiar mai impor‐tanţi decât casa. Toţi cei care au cunoscut‐o au fost de acord că centrul vieţii ei se afla în iubirea şi devotamentul faţă de copii. Singura acuzaţie serioasă ridicată împotriva ei este că, din cauza iubirii şi devotamentului ei, era prea îngăduitoare şi astfel a încurajat un sentiment de unicitate la fiul ei — o acuzaţie oare cum stranie adusă unei mame. Copiii nu împărtăşeau această viziune. Era iubită şi respectată atât de copiii ei vitregi, pre‐cum şi de cei naturali, cei care nu au murit la vârste fragede“ (B.F. Smith, 1967).

Acuzaţia că era prea îngăduitoare cu fiul ei şi că a încurajat un sentiment de unicitate (a se citi narcisism) nu este atât de ciudată pe cât i se pare lui Smith — şi, mai mult decât atât, este probabil adevărată. Dar această perioadă de îngăduinţă a ţinut doar în primii ani până la vârsta când Hitler a mers la şcoală. Această schimbare în atitudinea ei a fost probabil provocată, sau cel puţin facilitată, de faptul că a mai născut un fiu când Hitler avea cinci ani. Dar întreaga ei atitudine de după aceea dovedeşte că naşterea noului copil nu a fost un eveniment atât de traumatic precum le‐ar plăcea unor psihanalişti să creadă; probabil că a încetat să‐l răsfeţe pe Adolf, dar nu a început brusc să‐l ignore. Era din ce în ce mai conştientă de faptul că el trebuia să crească, să se adapteze la realitate şi, aşa cum vom vedea, a făcut tot ce a putut să ajute acest proces.

Această imagine a unei mame responsabile şi iubitoare ridică unele întrebări serioase cu privire la ipoteza unei copilării cvasi‐ autiste a lui Hitler şi a „caracterului său incestuos malign“. Cum s‐ar putea explica dezvoltarea timpurie a lui Hitler în aceste condiţii? Ne putem gândi la următoarele posibilităţi: (1) că Hitler era constituţional atât de rece şi retras, încât orientarea lui aproape autistă a existat în pofida unei mame calde şi iubitoare. (2) Este posibil ca ataşamentul ei exagerat faţă de fiul ei, pentru care avem dovezi, să fi fost perceput de copilul deja timid ca pe o intruziune puternică la care a reacţionat cu o şi mai mare retragere.

Nu ştim destule despre personalitatea Klarei pentru a spune cu certitudine care dintre aceste condiţii predomina, dar ambele sunt compatibile cu imaginea pe care o putem construi despre comportamentul ei din datele pe care le avem.

O altă posibilitate este că era o persoană tristă, motivată de simţul datoriei, care transmitea puţină căldură sau bucurie fiului ei. La urma urmei, n‐a avut o viaţă fericită. Aşa cum se obişnuia în clasa mijlocie germano‐austriacă, ea trebuia să facă copii, să aibă grijă de gospodărie şi să se supună unui soţ autoritar. Vârsta ei, lipsa de educaţie, înalta lui poziţie socială şi felul lui egoist — dar nu rău — au tins să intensifice această stare tradiţională. Astfel se poate ca ea să fi devenit tristă, dezamăgită, deprimată, poate ca rezultat al circumstanţelor, mai degrabă decât pe baza caracterului ei. În sfârşit, este posibil ca sub atitudinea ei grijulie să se fi ascuns o atitudine schizoidă şi retrasă adânc înrădăcinată. Dar aceasta este posibilitatea cea mai puţin probabilă. În orice caz, nu avem suficiente detalii concrete despre personalitatea ei pentru a decide care dintre aceste ipoteze este mai probabil corectă.

Alois Hitler

Alois Hitler era o figură mai puţin îngăduitoare. Copil nelegitim, purtând numele mamei, Schicklgruber (schimbat mult mai târziu în acela de Hitler), pornind din condiţii extrem de sărace, era cu adevărat un om care a reuşit prin forţele proprii. Prin muncă asiduă şi disciplină a izbutit să crească de la un mic funcţionar al vămii austro‐ungare la o funcţie relativ înaltă — „înalt vameş“ — ceea ce clar i‐a oferit statutul de membru respectat al clasei mijlocii. Era cumpătat şi a reuşit să strângă bani suficienţi pentru a avea o casă, o fermă şi să lase familiei un domeniu care, pe lângă pensia sa, le oferea o existenţă confortabilă financiar. Era fără îndoială un om egoist care manifesta prea puţină preocupare pentru sentimentele soţiei sale, dar se pare că în această privinţă nu era deloc diferit de oamenii obişnuiţi din aceeaşi clasă socială. Alois Hitler era un om căruia îi plăcea viaţa, în special sub forma femeilor şi vinului. Nu era un afemeiat, dar nici nu era înlănţuit de restricţiile sociale ale clasei mijlocii austriece. În plus, îi plăcea să bea şi uneori bea câte un pahar în plus, dar nu era în niciun caz un beţiv aşa cum se spune în diverse articole. Totuşi, cea mai remarcabilă manifestare a naturii sale iubitoare de viaţă era interesul lui profund şi durabil pentru albine şi apicultură. Îşi petrecea cu cea mai mare plăcere tot timpul liber cu stupii lui, singura preocupare serioasă şi activă pe care a avut‐o în afara serviciului. Visul vieţii lui era să aibă o fermă unde să poată creşte albine la scară mai mare. În cele din urmă şi‐a îndeplinit acest vis; deşi s‐a dovedit că ferma pe care a cumpărat‐o iniţial era prea mare, spre sfârşitul vieţii avea exact suprafaţa optimă şi s‐a bucurat imens de ea.

Alois Hitler a fost descris uneori ca un tiran brutal — presupun că din cauza faptului că s‐ar fi potrivit mai bine cu o explicaţie simplistă a caracterului fiului său. Nu era tiran, dar era un părinte autoritar care credea în datorie şi responsabilitate şi considera că trebuie să decidă soarta fiului său până la vârsta majoratului. Conform datelor de care dispunem, nu şi‐a bătut niciodată fiul; îl dojenea, îl certa, încerca să‐l facă să vadă ce este bine pentru el, dar nu era o figură înspăimântătoare care‐şi teroriza fiul. Aşa cum vom vedea mai departe, iresponsabilitatea crescândă a fiului şi evitarea realităţii au constituit pentru tată un motiv în plus pentru a încerca să‐i facă morală şi să‐l corecteze. Există multe informaţii care arată că Alois nu era nepoliticos sau arogant cu lumea, în niciun caz fanatic şi, în general, era chiar tolerant. Atitudinea sa politică este în concordanţă cu această descriere: era anticleric şi liberal, foarte interesat de politică. Ultimele lui cuvinte înainte să moară de infarct în timp ce citea ziarul au fost o expresie furioasă împotriva „negrilor acelora“, aşa cum erau numiţi clericii reacţionari.

Cum putem explica faptul că aceşti doi oameni bine intenţionaţi, echilibraţi, foarte normali şi, cu certitudine, nedistructivi au dat naştere viitorului „monstru“ Adolf Hitler?

 De la naştere la 6 ani (1889–1895)

Se pare că băieţelul era lumina ochilor mamei sale. Îl răsfăţa, nu‐l certa niciodată, îl admira; nu putea greşi cu nimic. Toată atenţia şi dragostea ei erau îndreptate spre el. Probabil că atitudinea ei a provocat narcisismul şi pasivitatea lui. Era minunat fără să trebuiască să facă niciun efort, câtă vreme mama lui îl admira oricum; nu trebuia să facă niciun efort pentru că mama îi îndeplinea toate dorinţele. El, în schimb, o domina şi făcea crize atunci când se simţea frustrat. Dar, aşa cum spuneam mai devreme, se poate ca el să fi perceput ataşamentul ei exagerat ca pe o intruziune la care a reacţionat printr‐o şi mai mare retragere, punând astfel bazele atitudinii sale semiautiste timpurii. Această constelaţie a fost accentuată de faptul că tatăl său nu petrecea mult timp acasă din cauza particularităţilor serviciului său. Influenţa autorităţii paterne ar fi putut echilibra lucrurile, dar a lipsit. Este posibil ca pasivitatea şi dependenţa băieţelului să fi fost amplificate de un anumit caracter bolnăvicios care, la rândului lui, a făcut să crească atenţia pe care i‐o dădea mama.

Această etapă s‐a încheiat când Hitler avea şase ani. Sfârşitul a fost marcat de câteva evenimente. Cel mai evident eveniment, mai ales din punctul de vedere al psihanalizei clasice, a fost naşterea unui frate când el avea cinci ani, lucru care l‐a înlăturat pe Adolf din poziţia de obiect principal al adoraţiei mamei. În realitate, un astfel de eveniment are adesea o influenţă sănătoasă, mai degrabă decât traumatică; tinde să reducă motivele de dependenţă de mamă şi implicit pasivitatea. Contrar clişeului, dovezile arată că în loc să facă crize de gelozie, micul Hitler s‐a bucurat din plin de anul de după naşterea fratelui său. Aceasta s‐a datorat în mare măsură faptului că tatăl a preluat un post nou la Linz iar familia, de teamă, pare‐se, să‐l mute pe bebeluş, a rămas la Passau încă un an.

 „Un an întreg Adolf a trăit într-un paradis al copilăriei, 545 jucându-se şi făcând balamuc cu copiii din vecini. Războaie în miniatură şi lupte între cowboy şi indieni par să fi fost favoritele lui şi aveau să fie distracţiile lui majore pentru mulţi ani. Deoarece Passau era în Germania — pe partea germană a graniţei austro-germane, unde avea loc inspecţia vamală austriacă —, jocurile de-a războiul ar fi asmuţit francezi contra germani în spiritul anului 1870, dar cu toate acestea naţionalitatea victimelor nu avea nicio importanţă. Europa era plină de băieţei eroici care masacrau cu imparţialitate toate grupurile naţionale şi etnice. Acest an de copilărie combatantă a fost important în viaţa lui Hitler nu pentru că a fost petrecut pe pământ german — şi asta i-a adăugat un accent bavarez —, ci pentru că a fost un an de evadare într-o libertate aproape absolută. Acasă a început să se afirme mai mult şi a manifestat probabil primele semne de furie copleşitoare atunci când nu obţinea ceea ce dorea. Jocul de afară era bucuria absolută, cu acţiune şi imaginaţie fără nicio limită“ (B. F. Smith, 1967).

Această existenţă paradiziacă s‐a terminat abrupt când tatăl său şi‐a dat demisia de la serviciul vamal şi familia s‐a mutat la Hafeld, lângă Lambach, iar băiatul său de şase ani a trebuit să meargă la şcoală. Adolf „s‐a pomenit că viaţa îi este brusc îngrădită într‐un cerc îngust de activităţi care cereau responsabilitate şi disciplină. Pentru prima oară era constant şi sistematic constrâns să se conformeze“ (B.F. Smith, 1967).

Ce putem spune despre dezvoltarea caracterului copilului la sfârşitul acestei prime etape a vieţii sale?

Aceasta este perioada în care, conform teoriei freudiene, ambele aspecte ale complexului Oedip sunt complet dezvoltate: atracţia sexuală faţă de mamă şi ostilitatea faţă de tată. Datele par să confirme presupunerea freudiană: micul Hitler era profund ataşat de mamă şi în conflict cu tatăl său; dar a eşuat în

rezolvarea complexului Oedip prin identificarea cu tatăl său, care ar fi dus la formarea Supraeului şi depăşirea ataşamentului faţă de mamă; simţindu‐se trădat din cauza naşterii unui rival, s‐a îndepărtat de ea.

Cu toate acestea, se ridică întrebări serioase în ce priveşte interpretarea freudiană. Dacă naşterea fratelui său, când Adolf avea cinci ani, fusese atât de traumatică, ducând la ruperea legăturii cu ea şi la înlocuirea „iubirii“ pentru ea cu resentiment şi ură, cum ar fi putut fi anul de după acest eveniment atât de fericit — de fapt, probabil, perioada cea mai fericită din copilăria sa? Chiar mai putem să explicăm ura pentru tatăl său ca rezultat al rivalităţii oedipiene dacă luăm în considerare faptul că relaţia mamei cu soţul ei pare să fi fost lipsită de intensitate şi de căldură? Nu ar trebui înţeleasă mai degrabă ca ostilitate faţă de un tată care cerea disciplină şi responsabilitate?

Aceste întrebări par a‐şi găsi un răspuns în ipoteza caracterului incestuos discutat mai devreme. Această ipoteză ar duce la presupunerea că fixaţia lui Hitler la mama sa nu era una caldă şi afectuoasă; că a rămas rece şi nu a ieşit din cochilia narcisică; că ea nu şi‐a asumat rolul de persoană reală faţă de el, ci pe acela de simbol al puterii impersonale asupra pământului, sângelui, soartei — şi morţii. Cu toate acestea, în ciuda răcelii sale, era legat simbiotic de figura mamei şi de simbolizările ei, al căror ultim scop era unirea cu mama în moarte. Dacă aşa au stat lucrurile, ar deveni limpede de ce naşterea unui frate nu ar fi fost cauza retragerii sale de lângă mamă. De fapt, nici nu se poate spune că s‐a retras dacă este adevărat că afectiv nu s‐a simţit niciodată aproape de ea. Cel mai important, s‐ar putea înţelege că începutul dezvoltării necrofile manifeste mai târziu la Hitler trebuie găsit în caracterul incestuos malign care caracterizează relaţia timpurie cu mama lui. Această ipoteză ar explica şi de ce Hitler nu s‐a îndrăgostit niciodată mai târziu de figuri materne, de ce legătura cu mama sa reală ca persoană era exprimată de legătura faţă de sânge, pământ, rasă şi în cele din urmă de haos şi moarte. Germania a devenit simbolul central al mamei. Fixaţia sa pentru Germania‐mamă a constituit baza pentru ura sa împotriva otrăvii (sifilisul şi evreii) de care trebuia să o salveze, dar, la un nivel mai profund, a dorinţei lui îndelung refulate de a o distruge; sfârşitul lui pare să confirme ipoteza caracterului incestuos malign.

Relaţia lui Hitler cu mama sa şi cu figurile materne era destul de diferită de ceea ce descoperim la majoritatea altor bărbaţi cu „fixaţie maternă“. La aceştia, legătura cu mama este mai caldă, mai intensă, mai reală s‐ar putea spune; astfel de oameni simt o dorinţă puternică de a fi în preajma mamei, de a‐i spune totul; sunt cu adevărat „îndrăgostiţi“ de ea (dacă „dragostea“ este legitimată prin natura ei infantilă). Mai târziu în viaţă, tind să se îndrăgostească de figuri materne, adică sunt puternic atraşi de ele până la punctul de a avea aventuri sau chiar a se căsători cu ele. (Nu are nicio importanţă în acest punct dacă originea acestei atracţii este una sexuală sau dacă atracţia sexuală este manifestarea secundară a atracţiei afective primare.) Dar Hitler nu a fost niciodată atras de mama lui în felul acesta, cel puţin nu după vârsta de cinci ani, şi probabil că nici înainte; copil fiind, singura sa plăcere era să iasă din casă şi să se joace de‐a soldaţii sau indienii cu alţi copii. Ea nu‐l interesa şi nu‐i păsa de ea.

Mama lui era conştientă de acest lucru. Kubizek relatează că ea i‐a spus că fiul ei era iresponsabil şi că îşi irosea mica moştenire; că ea avea multe responsabilităţi legate de fetiţa ei mai mică, „dar Adolf nu se gândeşte la asta; el merge pe drumul lui de parcă doar el ar fi pe lumea asta“. Această lipsă de consideraţie şi de grijă pentru mama lui s‐a văzut şi în reacţia lui faţă de boala ei. În ciuda cancerului diagnosticat şi operat pe 7 ianuarie 1907 şi din cauza căruia a murit în luna decembrie a aceluiaşi an, el a plecat la Viena în acel septembrie. Din grijă pentru el, mama şi‐a minimalizat suferinţa iar el a acceptat această situaţie fără să facă vreun efort să afle cum se simţea în realitate şi fără să o viziteze la Linz — o călătorie care nu era o problemă ca timp sau ca bani — şi de‐abia i‐a scris de la Viena ca să‐i spună ce face, făcând‐o astfel să se îngrijoreze foarte tare. După Smith, el s‐ar fi dus acasă doar după ce a fost anunţat de moartea ei. Din relatarea lui Kubizek, atunci când boala a imobilizat‐o complet, l‐a rugat să vină şi să aibă grijă de ea pentru că nimeni altcineva nu era disponibil. El s‐a dus la sfârşitul lui noiembrie şi a avut grijă de ea cele vreo trei săptămâni până la moartea ei. Kubizek s‐a declarat foarte surprins să‐şi vadă prietenul curăţând podelele şi gătind pentru mama lui. Hitler chiar a devenit atât de interesat de binele surorii lui de unsprezece ani, încât a făcut‐o să‐i promită mamei că va învăţa bine la şcoală. Kubizek descrie atitudinea lui Hitler faţă de mama lui în termeni foarte sentimentali, încercând să arate cât de mult o iubea. Dar mărturia lui în această privinţă nu este prea credibilă: Hitler, ca de obicei, ar fi încercat să folosească această ocazie pentru a face impresie bună; cu greu ar fi putut refuza strigătul de ajutor al mamei sale şi trei săptămâni nu era mult timp pentru a juca rolul fiului iubitor. Descrierea acestei bunătăţi şi atenţii este în contradicţie cu întregul său comportament faţă de mama lui, aşa încât descrierea lui Kubizek nu este foarte convingătoare.

Dat fiind că Kubizek era un admirator al lui Hitler şi când era tânăr, ca şi mai târziu, când Hitler se afla la putere, este imposibil de spus dacă faptele pe care le relatează sunt adevărate, cu excepţia situaţiei când sunt coroborate cu alte surse; propriile lui „impresii“ sunt mult distorsionate în favoarea lui Hitler. Maser oferă o descriere încă şi mai strălucitoare a bunătăţii iubitoare a lui Hitler faţă de mama lui şi a disperării lui la moartea ei. Descrierea lui Maser se bazează pe o declaraţie pe care medicul evreu E. Bloch, care a tratat‐o pe mama lui, a scris‐o treizeci şi unu de ani mai târziu, în 1938, pentru autorităţile naziste. Cu tot respectul pentru memoria doctorului Bloch, o declaraţie scrisă de un evreu, în 1938, pentru nazişti cu greu ar putea să fie considerată imparţială, ci motivată mai degrabă de încercarea de a obţine favoruri; aceasta este de înţeles din punct de vedere uman, dar privează documentul de orice valoare ca izvor istoric. Faptul că istoricul Maser nici măcar nu pune sub semnul întrebării validitatea declaraţiei lui Bloch este un exemplu pentru multele defecte grave ale metodei sale de utilizare a surselor…

 Copilăria de la 6 la 11 ani (1895–1900)

Trecerea de la copilăria timpurie la cea târzie a fost una abruptă. Alois Hitler s‐a pensionat din serviciul vamal şi, prin urmare, avea tot timpul din lume să se dedice familiei şi mai ales educaţiei fiului său. A cumpărat o casă cu nouă acri de teren la Hafeld, lângă Lambach. Tânărul Hitler a trebuit să meargă la mica şcoală de ţară din Fischlam, lângă Hafeld, unde s‐a descurcat foarte bine. S‐a conformat cerinţelor tatălui său, cel puţin pe faţă, dar după cum scrie Smith: „Existau rezerve. Încă era capabil să‐şi manipuleze mama într‐o oarecare măsură şi în orice moment putea face câte o criză de furie dacă îl enerva cineva“. Acest mod de viaţă pare să nu‐i fi plăcut băiatului, deşi nu a avut confruntări violente cu tatăl său. Dar Adolf a descoperit o zonă în care putea să uite de toate constrângerile şi de ceea ce simţea ca fiind o lipsă de libertate. Această zonă era interesul lui constant pentru joaca de‐a indienii şi soldaţii cu alţi băieţi. Chiar la această vârstă fragedă, „libertatea“ însemna pentru Hitler iresponsabilitate, lipsa constrângerii şi, cel mai important, „evadarea din realitate“; însemna, de asemenea,

controlul găştii. Dacă examinăm semnificaţia şi funcţia acestor jocuri pentru Hitler, descoperim că ele au constituit prima expresie a trăsăturilor care aveau să se dezvolte gradat la el pe măsură ce înainta în vârstă: nevoia de a controla şi un realism deficitar. Aparent, aceste jocuri par foarte nevinovate şi normale pentru vârsta aceea: că lucrurile nu stăteau astfel, vom vedea mai târziu când vom afla că a rămas dependent de ele până la o vârstă când băieţii normali au depăşit această pasiune a copilăriei.

Anii următori au adus unele schimbări în familie. Fiul cel mai mare al lui Alois a plecat de acasă la vârsta de paisprezece ani, spre marea nemulţumire a tatălui, aşa că Adolf trebuia să‐şi asume acum rolul de cel mai mare fiu. Alois a vândut ferma şi s‐au mutat la oraş, în Lambach. Adolf şi‐a continuat studiile la şcoala elementară destul de modernă de la Lambach. Şi aici s‐a descurcat foarte bine şi a evitat orice confruntare majoră cu tatăl său care adesea era furios şi morocănos.

În 1898 familia s‐a mutat din nou, de data aceasta într‐o casă din Leonding, la marginea Linzului şi Adolf a mers la a treia şcoală elementară, la Linz. Alois Hitler pare să fi fost mai mulţumit ca niciodată cu noul domiciliu. Putea să se ocupe de albinele lui pe jumătatea de acru de teren şi să discute politică la cârciumă. A rămas totuşi la fel de autoritar şi nu lăsa nicio îndoială despre cine era şeful. Josef Mayerhofer, cel mai bun prieten al lui din Leonding, spunea mai târziu despre el: «Era strict cu familia lui, nu se purta cu mănuşi cu ei; soţia lui n-avea niciun motiv să zâmbească.» Mayerhofer subliniază totuşi că imaginea de dur era doar la suprafaţă şi copiii nu au fost niciodată abuzaţi fizic. «Nu l-a atins niciodată [pe Adolf]. Nu cred asta [că l-a bătut], dar îl certa adesea şi răcnea la el. «Ştrengar ticălos!», obişnuia să spună, «Acuş îl snopesc!» Dar răcnetul lui era mai rău decât vorba. Băiatul înlemnea totuşi în faţa lui“ (B.F. Smith, 1967).

Aceasta nu este imaginea unui tiran brutal, ci a unui tată autoritar, oarecum inabordabil de care fiului îi era teamă; această teamă se poate să fi fost una dintre originile caracterului supus al lui Hitler, despre care vom mai auzi mai târziu. Dar această trăsătură înfricoşătoare a tatălui nu trebuie ruptă din context; un băiat care n‐ar fi insistat atât de mult să fie lăsat în pace şi să fie iresponsabil ar fi putut ajunge la o relaţie mai apropiată cu acest gen de tată care, la urma urmei, era bine intenţionat şi în niciun caz nu era un om distructiv. Clişeul despre „ura împotriva unui tată dictatorial“ este adesea la fel de supralicitat ca şi cel despre complexul Oedip.

Una peste alta, cei cinci ani de şcoală elementară au decurs mai bine decât s‐ar fi aşteptat cineva. Aceasta datorită factorilor deja menţionaţi şi condiţiilor realiste din şcoală. El era foarte probabil peste nivelul mediu de inteligenţă al celorlalţi băieţi, profesorii se purtau frumos cu el datorită faptului că venea dintr‐o familie bună şi lua note mari fără mare efort. Astfel, munca de la şcoală nu reprezenta o provocare şi nu i‐a perturbat serios echilibrul fragil al compromisului dintre revoltă şi adaptare.

La sfârşitul acestei perioade nu este vizibilă nicio deteriorare evidentă faţă de perioada începuturilor, deşi apar trăsături alarmante: nu reuşise să‐şi depăşească narcisismul timpuriu; nu făcuse niciun pas mai aproape de realitate; nu dezvoltase nicio altă pasiune activă şi, în schimb, îşi construise un tărâm magic de libertate şi putere. Primii ani de şcoală nu l‐au ajutat să crească dincolo de punctul la care era atunci când intrase la şcoală. Dar nu existau totuşi conflicte deschise şi, la suprafaţă, părea să se fi adaptat destul de bine.

Preadolescenţa şi adolescenţa: de la 11 la 17 ani (1900–1906)

Intrarea lui Hitler la liceu (Realschule) şi anii care au urmat până la moartea tatălui său au declanşat o schimbare în rău şi au întărit condiţiile pentru dezvoltarea sa malignă.

Evenimentele decisive din următorii trei ani până la moartea tatălui său în 1903 sunt: (1) eşecul său şcolar la liceu; (2) conflictul cu tatăl său care insista ca el să devină funcţionar şi (3) faptul că s‐a pierdut din ce în ce mai mult în lumea fantezistă a jocurilor sale.

În Mein Kampf, Hitler însuşi oferă o imagine plauzibilă şi favorabilă a acestor evenimente: el, fiinţa umană liberă şi independentă, nu ar fi suportat să devină un birocrat, ci îşi dorea să devină artist; s‐a revoltat împotriva şcolii şi a obţinut rezultate slabe pentru a‐şi convinge tatăl să‐l lase să se facă artist.

Dacă examinăm cu atenţie aceste informaţii, imaginea care se conturează este opusul: (1) A obţinut rezultate slabe la şcoală dintr‐un număr de motive pe care le vom discuta imediat. (2) Ideea lui de a deveni artist era în mod esenţial o raţionalizare pentru incapacitatea sa de a face orice fel de muncă disciplinată sau efort susţinut. (3) Conflictul cu tatăl său nu era pur şi simplu centrat în jurul refuzului său de a deveni funcţionar, ci se datora faptului că el respingea toate cerinţele realităţii.

În legătură cu eşecul nu poate fi nicio îndoială, căci era total. Deja în primul an de liceu avea rezultate atât de slabe, încât a trebuit să repete anul. În anii următori a trebuit să dea teste suplimentare la anumite materii pentru a putea trece clasa şi la sfârşitul celui de‐al treilea an a trecut anul la Linz doar cu condiţia să se mute la altă şcoală. Prin urmare, a mers la liceul din Steyr, dar la sfârşitul celui de‐al patrulea an, la Steyr, a hotărât să nu‐şi mai continue studiile, deşi mai avea doar un an până la absolvirea acelei Realschule. Un incident de la sfârşitul acestui ultim an de şcoală este chiar simbolic pentru situaţia lui şcolară. După ce a primit certificatul pentru absolvirea acelui an, a mers cu colegii la un pahar de vin şi, când a ajuns acasă, şi‐a dat seama că pierduse diploma. Încă se gândea ce scuză să inventeze când a fost chemat la directorul şcolii; certificatul a fost găsit pe stradă şi reieşea că el, Hitler, îl folosise ca hârtie igienică! Chiar şi considerând că era mai mult sau mai puţin beat, acest gest exprimă simbolic mult din ura şi dispreţul lui faţă de şcoală.

Unele dintre motivele eşecului şcolar al lui Hitler sunt mai evidente, altele nu. Cel mai limpede este că în şcoala elementară fusese într‐o poziţie superioară. Cu o inteligenţă peste medie, talentat şi bun orator, nu a trebuit să facă mare efort pentru a‐şi surclasa colegii şi a lua note foarte bune. La liceu situaţia s‐a schimbat. Acolo, nivelul mediu de inteligenţă era peste cel din şcoala primară. Profesorii erau mult mai bine pregătiţi şi aveau pretenţii mai mari; nu erau impresionaţi nici de statutul social al familiei lui, căci nu era cu nimic mai special decât cel al colegilor lui. Pe scurt, pentru a avea succes la liceu trebuia să muncească efectiv; volumul de muncă nu era copleşitor, dar era mult mai mult decât ceea ce tânărul Hitler obişnuia, dorea şi era capabil să facă. Foarte probabil că noua situaţie l‐a şocat pe băiatul extrem de narcisic care la şcoala primară fusese capabil „să reuşească fără să‐şi bată capul“. I‐a pus la încercare felul narcisic de a se purta şi i‐a demonstrat că realitatea nu mai poate fi tratată ca înainte.

Această situaţie de eşec la liceu după succesul din ciclul primar şi secundar nu este ceva rar; adesea îl stimulează pe copil să îşi schimbe comportamentul, să depăşească — cel puţin într‐o oarecare măsură — atitudinea infantilă şi să înveţe să depună eforturi. În cazul lui Hitler, situaţia nu a avut un astfel de efect. Din contră, în loc să facă un pas către realitate, el s‐a retras încă şi mai mult în lumea fanteziei şi departe de contactul mai apropiat cu oamenii.

Dacă eşecul său la liceu ar fi fost cauzat de faptul că nu era interesat deloc de materiile studiate la şcoală, s‐ar fi străduit la cele care îl interesau; dar nu era cazul, aşa cum ne demonstrează faptul că nu a făcut un efort suficient să ia o notă bună nici măcar la istoria Germaniei, materie care îi stârnea entuziasmul şi îl interesa mult. (Singurele note bune le‐a luat la desen — dar pentru că era talentat, deci nu trebuia să facă mare efort.) Această ipoteză este confirmată cel mai limpede de faptul că mai târziu în viaţă nu a fost capabil de un efort susţinut nici măcar într‐un domeniu care era probabil singurul care îl interesa — arhitectura. Vom discuta mai târziu pe tema incapacităţii lui Hitler de efort sistematic, cu excepţia cazurilor când era presat de necesităţi imediate sau mânat de pasiunile sale. Este menţionată aici doar pentru a sublinia că eşecul său de la liceu nu poate fi justificat doar de interesele sale „artistice“.

În timpul acestor ani de liceu Hitler s‐a îndepărtat treptat de realitate. Nu‐l interesa nimeni cu adevărat — mama, tata ori fraţii. Relaţiona cu ei căci avea interesul să fie lăsat în pace, dar afectiv erau departe de el. Singurul lui interes serios şi pătimaş era pentru jocurile lui de‐a războiul cu alţi băieţi, la care el era conducătorul şi organizatorul. Dacă aceste jocuri erau chiar potrivite pentru un băiat de nouă, zece, unsprezece ani, acum erau ciudate pentru un băiat de liceu. O scenă de la confirmarea sa la cincisprezece ani este ilustrativă. O rudă amabilă organizase o mică petrecere în onoarea proaspătului confirmat, dar Hitler a fost ursuz şi neprietenos şi de îndată ce a prins ocazia, a fugit la joaca de‐a războiul cu băieţii. Aceste jocuri aveau diverse funcţii. Îi dădeau satisfacţia de a fi lider şi îi confirmau convingerea că prin puterea sa de convingere îi putea face pe alţii să‐l urmeze; îi amplificau narcisismul şi, cel mai important, plasau în fantezie centrul vieţii sale, ducând mai departe astfel procesul său de îndepărtare de realitate, de persoanele reale, de realizările reale şi de cunoaşterea reală. O altă expresie a acestei atracţii către fantezie era interesul său arzător pentru romanele lui Karl May. May a fost un scriitor german care a scris multe poveşti fascinante despre indienii nord‐americani, deşi autorul nu văzuse niciodată vreun indian. Practic, toţi băieţii din Germania şi Austria citeau romanele lui May; erau la fel de cunoscute ca cele ale lui James Fenimore Cooper în America. Entuziasmul lui Hitler pentru romanele lui May era ceva destul de firesc pentru un băiat din ultimii ani ai gimnaziului, dar, scrie Smith:

A căpătat accente mai serioase în anii ce au urmat. Pentru că Hitler nu l-a abandonat niciodată pe Karl May. L-a citit în adolescenţă, dar şi atunci când trecuse deja de douăzeci de ani. Chiar şi atunci când era cancelar al Reichului, era în continuare fascinat de el, recitind întreaga serie despre Vestul american. Mai mult decât atât, n-a încercat niciodată să-şi mascheze sau să-şi ascundă plăcerea şi admiraţia pentru cărţile lui May. În Convorbiri în jurul mesei [H. Picker, 1963] îl ridică în slăvi pe May şi povesteşte cât de mult i-au plăcut cărţile acestuia. Vorbea despre el cu aproape oricine — consilierul de presă, secretarul, majordomul şi vechii lui prieteni de petrecere“ (B.F. Smith, 1967).

Interpretarea pe care o dau eu acestui fapt diferă, totuşi, de cea a lui Smith. Smith crede că deoarece pasiunea din copilărie a lui Hitler pentru romanele lui May fusese o experienţă atât de plăcută, ea reprezenta „o soluţie satisfăcătoare şi necesară pe care o putea menţine într-o perioadă în care adaptările sale timpurii nu reuşeau să rezolve provocările adolescenţei“. Chiar dacă acest lucru poate fi adevărat într‐o oarecare măsură, cred că nu atinge punctul esenţial. Romanele lui May trebuie puse în legătură cu jocurile de‐a războiul ale lui Hitler şi reprezintă expresia vieţii lui fantasmatice. Deşi suficient de potrivite la o anumită vârstă, faptul că au continuat să‐l fascineze sugerează că ele constituiau o evadare din realitate, o manifestare a unei atitudini narcisice centrate în jurul unei singure teme: Hitler, conducătorul, luptătorul şi învingătorul. Cu siguranţă, această dovadă nu este suficient de convingătoare. Dar, dacă facem legătura între comportamentul lui Hitler din aceşti ani ai tinereţii cu informaţii din viaţa lui de mai târziu, remarcăm un tipar: acela al unei persoane extrem de narcisice, de retrase, pentru care fantezia este mai reală decât realitatea. Când îl vedem pe Hitler atât de dedicat lumii fanteziei chiar şi la şaisprezece ani, întrebarea care se impune este: cum a reuşit acest visător retras să se transforme în stăpânul Europei — chiar şi numai pentru o vreme? Răspunsul la această întrebare trebuie să aştepte până când vom mai înainta în analiza dezvoltării sale ulterioare.

Oricare ar fi fost motivul eşecului său în Realschule, nu ne putem îndoi de consecinţele emoţionale pentru tânărul Hitler. Avem un băiat, admirat de mama lui, cu succes la şcoala primară şi gimnazială, liderul găştilor de băieţi, pentru care toate aceste succese nemeritate reprezentaseră confirmarea convingerii sale narcisice de a fi deosebit de înzestrat. Fără niciun răgaz, se trezeşte într‐o situaţie de eşec, pe care nu avea cum să‐l ascundă de tatăl şi de mama lui; mândria şi narcisismul lui trebuie că au fost profund rănite. Dacă ar fi putut admite că eşecul lui fusese cauzat de propria incapacitate de a munci serios, ar fi putut fi capabil să treacă peste consecinţele sale, căci fără îndoială era dotat cu mai mult decât era necesar pentru a avea succes la liceu, dar narcisismul lui imperturbabil a făcut imposibilă o astfel de înţelegere. În consecinţă, nefiind capabil să modifice realitatea, a trebuit să o falsifice şi să o respingă. A falsificat‐o acuzându‐şi profesorii şi tatăl de a fi fost cauza eşecului său şi pretinzând că insuccesul lui era expresia pasiunii sale pentru libertate şi independenţă. A respins realitatea prin crearea simbolului „artistului“: visul de a deveni un mare artist era pentru el o realitate şi, totuşi, faptul că nu muncea serios pentru atingerea acestui obiectiv dovedeşte caracterul fantezist al acestei idei. Eşecul şcolar a reprezentat prima înfrângere şi umilinţă a lui Hitler, urmată de numeroase altele; putem presupune fără grijă că aceasta trebuie să‐i fi întărit dispreţul şi resentimentul pentru oricine era cauza sau martorul înfrângerii sale; şi s‐ar fi putut foarte bine ca acest resentiment să fi stat la originea necrofiliei sale dacă nu am avea motive să credem că originile acesteia se găsesc în caracterul său incestuos malign.

Moartea tatălui său când Hitler avea paisprezece ani nu a avut un impact major asupra lui. Dacă ar fi adevărat, aşa cum scria însuşi Hitler mai târziu, că eşecul lui şcolar îşi avea originea în conflictul cu tatăl său, acum că rivalul şi tiranul brutal dispăruse, sosise şi ceasul eliberării. Acum s‐ar fi putut simţi liber, şi‐ar fi putut face planuri realiste, ar fi putut munci din greu pentru realizarea lor — şi şi‐ar fi putut îndrepta afecţiunea din nou către mama sa. Dar nu s‐a întâmplat nimic de felul acesta. A continuat să trăiască în acelaşi mod ca şi până atunci; era, după cum spune Smith, „un pic mai mult decât un amalgam de vise şi de jocuri amuzante“ şi nu putea găsi o cale de ieşire din această stare de spirit.

Trebuie să aruncăm acum încă o privire la conflictul lui Adolf cu tatăl lui de la intrarea la Realschule. Alois Hitler hotărâse că fiul lui trebuia să meargă la liceu; Hitler a acceptat, deşi nu era interesat de planul acesta. Adevăratul conflict, conform relatării sale din Mein Kampf, s‐a declanşat atunci când tatăl său a insistat ca el să devină funcţionar public. Această dorinţă era destul de firească în sine, căci tatăl era impresionat de propriul lui succes în acest domeniu şi simţea că ar putea fi cea mai potrivită carieră şi pentru fiul lui. Când Hitler a venit cu o altă propunere, aceea că îşi dorea să devintă artist, pictor, tatăl ar fi spus, potrivit lui Hitler: „Artist zugrav, nu, niciodată“. Hitler a ameninţat atunci că îşi va abandona studiile şi cum tatăl său nu a cedat, „mi-am pus avertismentul în aplicare“ (A. Hitler, 1997, vol. 1, p. 37). Aceasta este explicaţia lui Hitler pentru propriul eşec şcolar, dar este prea simplă să fie adevărată.

„Coincide total cu imaginea lui Hitler despre sine ca om puternic şi hotărât care reuşise să crească foarte mult din 1924 (când a scris Mein Kampf) şi avea să meargă înainte până la victoria finală. În acelaşi timp, constituie baza pentru imaginea unui artist frustrat care a ajuns în politică cu misiunea de a salva Germania. Cel mai important, justifică notele mici din Realschule şi maturizarea lui lentă, făcând în acelaşi timp ca adolescenţa sa să pară eroică — o sarcină dificilă pentru orice autobiograf lucid politic. De fapt, povestea a servit atât de bine scopului viitorului Fuehrer, încât la fel de bine ne putem întreba dacă nu cumva a inventat întregul episod“ (B.F. Smith, 1967).

Se prea poate ca tatăl să îşi fi dorit ca fiul să devină funcţionar public; pe de altă parte, el nu a luat măsuri drastice pentru a‐l forţa în această direcţie. Şi nici Hitler nu a făcut ceea ce făcuse fratele lui mai mare la cincisprezece ani — să‐şi manifeste independenţa şi să‐şi sfideze tatăl plecând de acasă. Din contră, el s‐a adaptat la situaţie şi doar s‐a retras şi mai mult în el însuşi. Pentru a înţelege conflictul trebuie să analizăm poziţia tatălui. El trebuie că observase, aşa cum făcuse şi mama, că fiul lui nu avea niciun simţ al responsabilităţii, nu voia să muncească şi nu avea niciun scop în viaţă. Fiind un bărbat inteligent şi bine intenţionat, foarte probabil că nu era preocupat atât de mult ca fiul său să devină funcţionar public pe cât era să devină ceva. Probabil că simţise că planul de a deveni artist era o scuză pentru rătăcire şi lipsa seriozităţii. Dacă fiul său ar fi venit cu altă propunere — dacă, de exemplu, şi‐ar fi dorit să studieze arhitectura — şi şi‐ar fi dovedit seriozitatea luând note bune la şcoală, s‐ar putea ca răspunsul tatălui său să fi fost cu totul altul. Dar Hitler nu a venit cu nicio propunere care i‐ar fi dovedit tatălui că este serios. Nici măcar nu a cerut voie să i se permită să ia lecţii de desen dacă lua note bune la şcoală. Că notele proaste de la şcoală nu erau din sfidare faţă de tatăl său o dovedeşte limpede şi reacţia la încercarea mamei sale de a‐l aduce cu picioarele pe pământ. După moartea tatălui său şi plecarea de la Realschule, el a decis să stea acasă şi „să citească, să deseneze şi să viseze. Stabilit confortabil în apartamentul din Humboldtstrasse [unde se mutase acum mama lui] îşi putea permite să se răsfeţe. Tolera prezenţa în sanctuarul său a tinerei Paula [sora lui cu cinci ani mai mică] şi pe a mamei sale deoarece nu ar fi putut scăpa de ele decât dacă lua decizia ameţitoare de a pleca de acasă şi de a se angaja. Totuşi, ele nu aveau voie să se amestece, deşi mama lui plătea facturile şi sora lui făcea curăţenie după el“ (B.F. Smith, 1967).
Klara era evident îngrijorată din cauza lui şi îl admonesta să fie mai serios. Ea nu a insistat pe cariera de funcţionar public dar a încercat să‐l ajute să‐şi găsească ceva care să‐l intereseze. L‐a înscris la o şcoală de artă de la München. A stat acolo câteva luni, dar asta a fost tot. Lui Hitler îi plăcea să se îmbrace elegant şi mama „îi plătea hainele care-l transformau într-un fel de dandy, poate cu speranţa că asta îi va servi ca o punte de a-i lărgi orizonturile sociale. Dacă acesta era planul ei, atunci a fost un eşec total. Hainele îi serveau pur şi simplu ca simbol al independenţei şi izolării autosuficiente“ (B.F. Smith, 1967).

Klara a mai făcut o încercare de a reînvia interesul lui Hitler. I‐a dat bani să petreacă patru săptămâni la Viena. El i‐a trimis câteva cărţi poştale în care se extazia de „măreţia maiestuoasă“, „solemnitatea“ şi „grandoarea“ clădirilor. Ortografia şi punctuaţia însă erau mult sub nivelul aşteptat de la un tânăr de şaptesprezece ani care a terminat patru clase de liceu. Mama sa i‐a îngăduit să ia lecţii de muzică (tatăl său sugerase câţiva ani mai devreme să ia lecţii de canto), ceea ce Hitler a şi făcut pentru vreo patru luni, până la începutul anului 1907. A abandonat pentru că nu‐i plăcea să repete game, deşi s‐ar putea să fi trebuit să se oprească oricum deoarece declanşarea bolii grave a mamei sale obligase familia la reducerea cheltuielilor. Reacţia lui la încercările mamei, nicidecum autoritare — şi aproape psihoterapeutice — de a‐i trezi interesul pentru ceva real demonstrează că reacţia sa negativă faţă de tatăl său nu era o sfidare a cererii acestuia de a deveni funcţionar, ci reacţia unui băiat retras şi visător împotriva unui bărbat care reprezenta realitatea şi responsabilitatea. Aceasta era esenţa conflictului — nu era simplul fapt că i‐ar fi displăcut să fie funcţionar şi cu atât mai puţin era vorba despre o rivalitate oedipiană.

Înclinaţia lui Hitler spre trândăveală şi evitarea muncii asidue — şi chiar şi a celei mai puţin asidue — necesită o explicaţie. Ne va fi de folos să avem în vedere observaţia testată că acest tip de comportament apare frecvent la copiii foarte ataşaţi de mamă. Aceştia au o aşteptare inconştientă că mama va face totul pentru ei, exact aşa cum făcea când erau mici. Ei au sentimentul că nu e nevoie să facă un efort activ, că nu e nevoie să păstreze ordinea: îşi lasă lucrurile aiurea aşteptându‐se ca mama să strângă după ei. Ei trăiesc într‐un fel de „paradis“ unde nu li se cere nimic şi totul vine de la sine. Cred că această explicaţie se aplică şi în cazul lui Hitler. În opinia mea, aceasta nu vine în contradicţie cu ipoteza privitoare la caracterul rece şi impersonal al legăturii cu mama sa. Ea îndeplineşte această funcţie de mamă, chiar dacă nu o iubeşte şi nu‐i pasă de ea într‐o manieră personală.

Descrierea indolenţei şcolare a lui Hitler, incapacitatea lui de muncă susţinută şi refuzul lui de a‐şi continua studiile vor ridica multor cititori o întrebare: ce este atât de spectaculos în asta? Există mulţi oameni care nu‐şi termină liceul în ziua de azi dintre care mulţi se plâng de natura pedantă şi sterilă a activităţii şcolare, care îşi croiesc o viaţă liberă neîngrădită de autorităţi paterne sau de alt fel. Cu toate acestea, ei nu sunt necrofili; din contră, mulţi reprezintă un tip de personalitate onestă, independentă, cu o autentică dragoste de viaţă. Unii cititori se pot întreba chiar dacă nu cumva descrierea pe care am făcut‐o eşecului lui Hitler nu este scrisă într‐un spirit foarte conservator.

La o astfel de obiecţie voi răspunde aşa: (1) Există, desigur, multe feluri de abandon şcolar şi nu se poate face nicio generalizare; fiecare tip diferit de abandon trebuie analizat în termeni specifici. (2) Spre deosebire de momentul actual, abandonul şcolar era ceva rar în vremea adolescenţei lui Hitler; astfel, nu exista un obicei care putea fi urmat şi care ar fi facilitat abandonul individual. (3) Cu mult mai convingător decât motivele de mai sus este unul care i se aplică în particular lui Hitler: nu numai că nu‐l interesau materiile studiate la şcoală; pe el nu‐l interesa nimic. Nu a depus niciun efort pentru nimic — nici atunci şi nici mai târziu. (Vom vedea acest lucru şi în lipsa lui de străduinţă în studiul arhitecturii.) Faptul că era leneş nu era din cauză că era o persoană care se mulţumea să se bucure de viaţă fără să fie preocupat în mod special de atingerea vreunui obiectiv. Din contră, el era plin de o ambiţie arzătoare de putere; înzestrat cu o extraordinară energie vitală, era încordat şi aproape incapabil de orice plăcere calmă. Aceasta nu seamănă cu imaginea majorităţii celor care abandonează şcoala; iar aceia care seamănă cu imaginea lui Hitler, dacă manifestă în acelaşi timp şi o dorinţă arzătoare de putere şi o lipsă totală de afecţiune pentru cineva, constituie o problemă serioasă — de fapt, un pericol serios.

Cât despre acuzaţia posibilă că aş fi „conservator“ în atitudinea mea atunci când insist asupra faptului că lipsa capacităţii de muncă şi lipsa de responsabilitate sunt trăsături negative, aceasta ne conduce la considerarea unei probleme cruciale a radicalismului tineretului din zilele noastre. Una este ca o persoană să nu fie interesată de anumite subiecte, să le prefere pe altele sau să respingă şcoala complet. Dar evitarea responsabilităţii şi a efortului serios constituie o anumită deficienţă în procesul de maturizare, fapt care nu se schimbă prin blamarea societăţii. Şi oricine crede că trândăveala califică pe cineva ca revoluţionar greşeşte total. Efortul, dedicarea, concentrarea sunt esenţiale pentru orice persoană matură, inclusiv pentru revoluţionar; tinerii care au altă părere ar face bine să se gândească la personalităţi ca Marx, Engels, Lenin, Rosa Luxemburg, Mao Zedong — care toţi împărtăşesc aceleaşi două trăsături vitale: o mare capacitate de muncă şi simţul responsabilităţii….

Va urma…

Citește și: Analiza lui Hitler part.2

Analiza lui Hitler part.3

*** extrase din cartea “Anatomia distructivităţii umane”- autor Erich Fromm (ed. Trei)

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 5 =