Analiza lui Hitler (part.2)


09 Sep 2018

 Viena (1907–1913)

La începutul anului 1907 mama lui Hitler i‐a oferit resursele financiare pentru a merge la Viena să studieze pictura la Academia de Arte. Prin această mişcare Hitler era, în sfârşit, independent; eliberat de presiunea tatălui său, era liber să plănuiască şi să acţioneze cum dorea. Nici măcar nu se confrunta cu probleme financiare, căci moştenirea de la tatăl său şi pensiape care statul o plătea orfanilor funcţionarilor decedaţi îi permiteau să trăiască confortabil pentru o vreme. A stat la Viena din 1907 până în 1913, din adolescenţa târzie şi până devenise un tânăr adult. Ce‐a făcut în această perioadă hotărâtoare?

Pentru început, şi‐a făcut viaţa la Viena mai uşoară convingându‐l pe prietenul său din ultimii ani de la Linz, A. Kubizek, să îl însoţească. Şi Kubizek era cât se poate de nerăbdător; dar nu era o încercare uşoară să‐l învingă pe tatăl lui Kubizek care era pornit împotriva planurilor artistice ale fiului său, iar aceasta a fost una dintre demonstraţiile puterii de convingere a lui Hitler. Ca şi Hitler, Kubizek era un admirator înflăcărat al muzicii lui Wagner şi din cauza acestei pasiuni comune se cunoscuseră la opera din Linz şi deveniseră buni prieteni. Kubizek lucra ca ucenic în atelierul de tapiserie al tatălui său, dar şi el avea vise măreţe: şi el îşi dorea să devină artist, muzician. Era mai responsabil şi mai muncitor decât Hitler, dar o personalitate mai puţin puternică. Astfel, a ajuns curând sub influenţa dominatoare a lui Hitler iar acesta îşi exersa pe el puterea de a influenţa oamenii; se bucura de admiraţia totală a prietenului său şi primea astfel o validare constantă a narcisismului său. În multe privinţe, prietenia lui i‐a furnizat lui Hitler un substitut pentru satisfacţia pe care i‐o dădeau jocurile cu găştile de băieţi: să conducă şi să fie admirat.

La scurtă vreme după sosirea la Viena, Hitler s‐a înscris la examenul de admitere la Academia de Arte. Se pare că nu avea niciun dubiu că va fi admis. Cu toate acestea, nu a avut succes; a fost respins în partea a doua a examenului, după ce trecuse de prima parte (W. Masser, 1971). După cum scria Hitler în Mein Kampf: „Aflarea eşecului m-a lovit ca un trăsnet din senin“ (Ibid., p. 44). El relatează că unul dintre profesorii de la Academia de Arte i‐a spus că părea mai talentat pentru arhitectură decât pentru pictură. Dar, chiar dacă i‐a dat cu adevărat acest sfat, Hitler nu l‐a urmat. Ar fi putut fi admis la arhitectură dacă ar mai fi făcut un an de Realschule; dar nu există niciun semn că s‐a gândit vreodată serios la asta. Propria relatare a lui Hitler din Mein Kampf nu este sinceră. El scria că, deoarece nu avea diploma de absolvire a liceului, împlinirea dorinţei sale de a deveni arhitect era „practic imposibilă“. Apoi continuă să se laude: „Voiam să devin arhitect şi greutăţile întâmpinate erau din cele pe care le zdrobeşti, nu din cele în faţa cărora se capitulează“ (p. 45). Faptele arată exact contrariul:

„Personalitatea şi stilul lui de viaţă l-au împiedicat să-şi recunoască greşelile şi să-şi accepte eşecul ca pe un semn al necesităţii de a schimba ceva. Evadarea lui din realitate era întărită şi de fumurile sale sociale şi de dispreţul pentru muncă pe care o considera murdară, degradantă sau obositoare. Era un tânăr confuz şi snob care se complăcuse pentru atâta vreme, încât nici nu voia să lucreze la vreo sarcină dezagreabilă şi nici nu lua în considerare pe altcineva în afară de el şi de modul de viaţă care-i plăcea. Soluţia lui la respingerea de la academie a fost să meargă înapoi în Stumpergasse ca şi cum nimic nu se întâmplase. În sanctuarul său, el şi-a reluat ceea ce cu emfază numea «studiile», mâzgălind sau citind, cu ieşiri prin oraş sau la operă“ (B.F. Smith, 1967).

Spunea la toată lumea că era student la Academia de Arte şi l‐a minţit chiar şi pe Kubizek atunci când acesta a sosit la Viena. Când, în cele din urmă, Kubizek a devenit suspicios căci nu înţelegea cum cineva poate dormi până târziu dacă era student, Hitler i‐a spus adevărul într‐o izbucnire violentă de furie împotriva profesorilor de la Academia de Arte. A promis că le va arăta el lor şi că va studia arhitectura singur. Metoda lui de „studiu“ era să se plimbe pe străzi, să privească la clădirile monumentale şi să facă interminabile schiţe ale faţadelor. Era un semn al lipsei sale de realism să creadă că în felul acesta se pregătea să devină arhitect. Îi vorbea lui Kubizek despre planurile sale de reconstrucţie a întregii Viene sau despre acela de a compune o operă; mergea la Parlament să asculte dezbaterile din Reichsrat; s‐a înscris pentru a doua oară la admiterea la Academia de Arte, dar de data aceasta nu a fost admis nici măcar la primul test.

Petrecuse deja mai bine de un an la Viena fără să facă vreo treabă serioasă, picând de două ori examenul dar încă pretindea că era pe cale să devină un mare artist. Dar, în ciuda pretextelor, probabil că simţea că acel an îi adusese o înfrângere. Aceasta era cu mult mai mare decât cea din liceu pe care o putuse justifica prin ideea că intenţiona să devină artist. Pentru eşecul de a deveni artist, o astfel de explicaţie nu mai era posibilă. Fusese respins exact în domeniul în care era sigur că avea să strălucească; tot ce mai putea face era să dea vina pe profesori, pe societate, pe lumea întreagă. Resentimentul său împotriva vieţii trebuie că s‐a amplificat. Chiar mai mult decât la vremea primului eşec, narcisismul lui trebuie că l‐a făcut să se retragă şi mai mult din realitate ca să nu se prăbuşească.

În acest moment a început un proces de retragere aproape totală faţă de oameni a cărei culme a fost faptul că a rupt violent singura relaţie apropiată pe care o avea, aceea cu Kubizek. A plecat fără să‐şi lase noua adresă din camera pe care o împărţeau şi în care Kubizek urma să se întoarcă după o vizită acasă. Kubizek n‐a mai luat legătura cu el până în vremea când Hitler era deja cancelar al Reichului.

Plăcuta perioadă de leneveală, sporovăială, plimbări şi schiţe ajunsese treptat la final. Hitler mai avea bani pentru mai puţin de un an, şi aceasta dacă ar fi economisit. În absenţa unei audienţe căreia să i se adreseze, a început să citească mai mult. Austria avea la vremea aceea multe grupări politice şi ideologice centrate în jurul ideilor de naţionalism german, rasism, „naţional‐socialism“ (în Boemia) şi antisemitism. Fiecare dintre aceste grupuri îşi publica propriile pamflete, îşi afirma propria ideologie specifică şi oferea Soluţia. Hitler citea avid aceste pamflete şi acumula materia primă din care avea să‐şi construiască mai târziu propria sa marcă de rasism, antisemitism şi „socialism“. Astfel, deşi în această perioadă la Viena nu s‐a pregătit pentru cariera de artist, a pus bazele pentru adevărata sa viitoare profesiune, aceea de lider politic. Până în toamna lui 1909 banii se terminaseră şi şi‐a părăsit locuinţa închiriată fără să plătească chiria datorată. Acum a început perioada cea mai grea. Dormea pe bănci, uneori în aziluri de noapte, iar în decembrie 1909 era vagabond cu acte în regulă şi îşi petrecea nopţile într‐un adăpost pentru săraci susţinut de o organizaţie filantropică. Tânărul care cu doi ani mai devreme venise la Viena cu convingerea că avea să devină un mare artist era redus la statutul de vagabond fără adăpost, bucuros să capete o porţie de supă caldă, fără nicio perspectivă şi fără vreun efort să se descurce singur. Într‐adevăr, aşa cum spune Smith, intrarea la adăpostul pentru oameni fără domiciliu „a reprezentat o declaraţie de cruntă înfrângere.“

Aceasta nu era doar înfrângerea artistului Hitler, ci şi a burghezului mândru şi elegant care nu avea decât dispreţ pentru săraci. Acum ajunsese cerşetor, un paria; era parte din scursura societăţii. Aceasta ar fi fost o umilinţă cruntă chiar şi pentru un membru mai puţin narcisic al clasei de mijloc. Dat fiind că era suficient de echilibrat cât să nu se prăbuşească, această situaţie probabil că l‐a întărit. Trăise ce putea fi mai rău şi s‐a ridicat întărit, cu narcisismul neştirbit; totul depindea acum de ştergerea umilinţei prin a se răzbuna pe toţi „duşmanii“ săi şi a‐şi dedica viaţa ţelului de a dovedi că imaginea sa narcisică nu fusese o fantezie, ci era o realitate. Acest proces poate fi înţeles mai bine dacă ne reamintim observaţiile clinice făcute mai devreme cu privire la soarta persoanelor foarte narcisice atunci când sunt înfrânte. De obicei nu‐şi revin. Deoarece realitatea internă, subiectivă, este ruptă complet de cea externă, obiectivă, pot deveni psihotici sau pot suferi alte tulburări psihice severe; dacă au noroc, pot să găsească o nişă în realitate — de exemplu, un serviciu minor, care le permite să‐şi menţină fantasma narcisică pe măsură ce dau vina pe lume şi se târăsc prin viaţă fără catastrofe majore. Dar mai există un deznodământ accesibil doar acelora care au talente speciale; aceştia pot încerca să schimbe realitatea în aşa fel încât fantasmele lor de grandoare să se dovedească reale. Acest lucru necesită nu doar talent, ci şi condiţii istorice favorabile. Cel mai adesea, această soluţie este disponibilă oamenilor politici în perioade de criză socială; dacă au talentul de a fi pe placul maselor largi şi dacă sunt suficient de abili să ştie cum să le organizeze, atunci pot face realitatea să se conformeze visului lor. Foarte frecvent, demagogul aflat de această parte a graniţei psihozei îşi păstrează sănătatea psihică făcând ca ideile care păreau „nebuneşti“ până atunci să fie „sănătoase“ acum. În lupta sa politică el este mânat nu doar de patima pentru putere, ci şi de nevoia de a‐şi asigura sănătatea psihică.

Trebuie să revenim acum la punctul în care l‐am lăsat pe Hitler, în momentul cel mai disperat şi mai nefericit al vieţii sale. Această perioadă nu a durat mult — poate vreo două luni — şi niciodată nu a făcut vreo muncă fizică, aşa cum pretinde în Mein Kampf. Curând, condiţiile au început să se îmbunătăţească atunci când s‐a împrietenit cu un vagabond mai bătrân, Hanisch. Hanisch era un personaj sordid, cu o viziune politică similară celei a lui Hitler şi cu o pasiune pentru pictură. Cel mai important, a avut o idee concretă despre cum puteau scăpa de sărăcie: dacă Hitler putea să ceară familiei sale o mică sumă de bani pentru a‐şi cumpăra materiale de pictură, ar fi putut face cărţi poştale iar Hanisch le‐ar fi putut vinde. Hitler i‐a urmat sfatul; cu cele cincizeci de coroane pe care le‐a primit a cumpărat materiale şi un palton de care avea mare nevoie şi s‐a mutat cu Hanisch la un Männerheim, un azil de bărbaţi bine organizat unde putea picta în camera mare comună. Totul mergea bine. El picta cărţi poştale iar Hanisch era vânzător ambulant; apoi a continuat cu lucrări mai mari, în acuarelă şi ulei, pe care Hanisch le vindea producătorilor de rame sau la galerii de artă. Aveau o singură problemă: Hitler nu muncea suficient de conştiincios; de îndată ce avea nişte bani se oprea din pictat şi îşi petrecea timpul discutând politică cu ceilalţi locatari ai azilului. Totuşi avea un venit constant, chiar dacă mic. În cele din urmă s‐a certat cu Hanisch, pe care l‐a acuzat că a vândut o pictură şi nu i‐a dat partea lui (50 la sută) din preţ. L‐a reclamat pe Hanisch la poliţie pentru furt iar acesta a fost arestat. Apoi Hitler a continuat afacerea pe cont propriu, pictând şi vânzându‐şi picturile (mai ales către doi comercianţi de artă evrei). De data aceasta se pare că a muncit mai sistematic; devenise un mic om de afaceri; trăia cumpătat şi chiar a economisit ceva bani. Nu se putea spune că devenise „pictor“ sau „artist“ căci ceea ce făcea era mai mult să copieze fotografii şi să repete acele picturi care avuseseră succes la vânzare. Locuia în continuare la acel Männerheim; totuşi, poziţia lui în „Heim“, în cămin, se schimbase. Acum era locatar permanent, ceea ce însemna că făcea parte din micul grup de permanenţi care îi priveau cu dispreţ pe cei „în trecere“ ca fiind inferiori şi formau astfel o elită respectată în sistemul azilului.

A avut probabil mai multe motive pentru care a continuat să stea la azil. Cel mai puţin probabil este acela că, aşa cum subliniază Maser, era ieftin. Pentru cele cincisprezece coroane pe care le plătea pe lună ar fi putut găsi o cameră potrivită cu chirie. Dar se impun câteva motive de ordin psihologic. Hitler, ca multe persoane fără relaţii, se temea de singurătate. Avea nevoie să‐şi compenseze însingurarea interioară prin contactul superficial cu ceilalţi. Mai mult decât atât, avea nevoie de un public pe care îl putea impresiona; asta avea din belşug la acel Männerheim, unde majoritatea locatarilor erau indivizi marginali, singuratici care, într‐un fel sau altul, nu reuşiseră să‐şi construiască o viaţă mai normală. Hitler le era evident superior ca inteligenţă şi vitalitate. Aceştia îndeplineau aceeaşi funcţie pe care o avuseseră băieţii din gaşcă sau Kubizek. Îi dădeau posibilitatea să‐şi exerseze capacitatea de a impresiona şi de a influenţa alţi oameni şi, astfel, să‐i confirme propriul sentiment de putere. Când stătea şi picta, obişnuia să se întrerupă pentru violente discursuri politice, în mare măsură de felul celor pentru care a devenit celebru mai târziu. Acel cămin devenise pentru el terenul de antrenament pentru cariera de demagog politic.

O întrebare crucială se ridică atunci când ne gândim la viaţa lui Hitler din această perioadă: nu dobândise oare capacitatea de muncă constantă, transformându‐se dintr‐un vagabond leneş într‐un mic om de afaceri oarecum prosper? Oare nu se regăsise şi nu atinsese un echilibru psihic sănătos? La suprafaţă ar părea că aşa se întâmplase. Poate era un caz de maturizare târzie, dar poate fi numită maturizare? Dacă ar fi fost aşa, atunci analiza detaliată a dezvoltării sale emoţionale ar fi fost aproape inutilă. Ar fi fost suficient să spunem că după anumite dificultăţi caracterologice Hitler devenise, la douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, un bărbat sănătos psihic şi bine adaptat. Cu toate acestea, dacă privim mai atent situaţia, această interpretare nu se susţine.

Avem de‐a face cu un bărbat cu o vitalitate extraordinară, o mare patimă pentru măreţie şi putere, cu convingerea fermă că avea să devină un mare pictor sau arhitect. Care era realitatea? Eşuase complet în această direcţie; devenise un mic om de afaceri; puterea lui consta în impresionarea unui mic grup de însinguraţi cărora le ţinea predici încontinuu, fără ca măcar să găsească adepţi printre ei. Poate că dacă Hitler ar fi fost un om mai slab, cu mai puţină vitalitate şi grandoare, această soluţie l‐ar fi mulţumit şi ar fi fost satisfăcut cu obţinerea unei mărunte existenţe permanente burgheze de artist comercial. Dar ar fi aproape absurd să ni‐l imaginăm astfel pe Hitler. Un singur lucru se schimbase: lunile de sărăcie lucie îl învăţaseră să muncească — oricât de mediocre erau rezultatele. Dar altfel caracterul lui nu se schimbase — excepţie făcând poate faptul că acum era şi mai retras. A rămas acelaşi narcisic pe care nu‐l interesa nimeni şi nimic, care trăia într‐o atmosferă pe jumătate imaginară, pe jumătate reală, cu o dorinţă arzătoare de a cuceri şi plin de ură şi resentiment; a rămas acelaşi om fără niciun obiectiv, plan sau concept realist despre cum să‐şi realizeze ambiţiile.

 München

Această lipsă de direcţie a devenit evidentă în decizia lui de a încheia cu traiul de la azil şi de a se muta la München pentru a se înscrie acolo la Academia de Arte. Nu ştia mai nimic despre viaţa la München; şi nici nu s‐a întrebat măcar dacă acolo exista o piaţă pentru picturile sale, ca la Viena. Pur şi simplu s‐a mutat cu ceva economii care să‐i permită să se descurce câteva luni. Decizia s‐a dovedit o greşeală. Visul lui de a fi admis la Academia de Arte din München nu s‐a materializat. Piaţa pentru picturile lui era mult mai mică şi, după cum spune Smith, era obligat să‐şi facă reclamă în berării sau să le vândă din uşă în uşă. După Maser, declaraţia de impozit pe venit a lui Hitler arată că reuşea să câştige cam o sută de mărci pe lună, ceea ce era comparabil cu veniturile sale de la Viena. Dar faptul rămâne că şi la München a rămas la stadiul de artist comercial. Visul lui Hitler de a ajunge un mare pictor eşuase definitiv şi, cu talentul lui limitat şi lipsa de pregătire, cele mai bune perspective ale carierei sale artistice nu aveau nicio legătură cu speranţele lui măreţe.

Este oare surprinzător că izbucnirea Primului Război Mondial a fost pentru el un dar de la Dumnezeu şi că a mulţumit cerului pentru acest eveniment care a şters dintr‐o lovitură necesitatea de a se decide ce voia să facă cu viaţa lui? Războiul a izbucnit exact în punctul în care nu ar mai fi putut evita acceptarea eşecului său ca artist şi i‐a înlocuit sentimentul de umilinţă cu unul al mândriei de a fi „erou“. Hitler era un soldat conştiincios şi deşi nu a fost promovat (decât în mod nesemnificativ), a fost decorat pentru curaj şi respectat de superiorii săi. Nu mai era un paria; era un erou care lupta pentru Germania, pentru existenţa şi gloria ei şi pentru valorile naţionaliste. Se putea complace în aspiraţiile sale de distrugere şi victorie — dar acum războiul era ceva real, nu mai era doar războiul imaginar de băieţi; şi probabil că şi el însuşi a fost mai real ca niciodată în aceşti patru ani. Era responsabil, disciplinat şi un om cu totul diferit faţă de derbedeul din zilele petrecute la Viena. Războiul s‐a încheiat cu ceea ce i se părea a fi eşecul lui cel mai recent: înfrângerea şi revoluţia. Înfrângerea încă ar fi putut fi suportabilă, dar revoluţia nu. Revoluţionarii au atacat tot ceea ce era sacru pentru naţionalismul reacţionar al lui Hitler şi chiar au învins; au fost stăpânii zilei, în special la München, unde au creat o „Räte Republik“ (o Republică Sovietică) cu viaţă scurtă.

Victoria revoluţionarilor i‐a dat distructivităţii lui Hitler forma finală şi iremediabilă. Revoluţia era un atac la adresa lui, a valorilor lui, a speranţelor sale şi a grandorii în care el şi Germania erau una. Umilinţa sa a fost cu atât mai mare, căci unii dintre liderii revoluţionari erau evrei, pe care îi considera de mai mulţi ani ca fiind cei mai mari duşmani şi care l‐au făcut spectatorul neputincios al distrugerii idealurilor sale naţionaliste, mic‐burgheze. Această ultimă umilinţă nu putea fi ştearsă doar prin distrugerea tuturor celor pe care‐i considera responsabili pentru ea. Ura lui, setea de răzbunare erau de asemenea îndrep‐ tate împotriva puterilor aliate învingătoare care au obligat Germania să semneze Tratatul de la Versailles, dar într‐un grad mai mic decât împotriva revoluţionarilor şi în special a evreilor.

Eşecurile lui Hitler crescuseră în etape: ca elev de liceu, ca membru al clasei mijlocii cu studiile neterminate la Viena, ca individ respins la Academia de Arte. Fiecare eşec i‐a provocat o rană narcisică şi mai profundă şi o umilinţă din ce în ce mai mare; odată cu eşecurile sale, s‐au intesificat şi complacerea în fantasmă, resentimentul, dorinţa de răzbunare şi necrofilia care probabil că îşi avea originile cele mai îndepărtate în caracterul său incestuos malign. Izbucnirea războiului păruse să pună capăt perioadei eşecurilor, dar s‐a încheiat cu o nouă umilinţă: înfrângerea armatelor germane şi victoria revoluţionarilor. De data aceasta Hitler a avut ocazia de a‐şi transforma propria înfrângere şi umilinţă într‐una naţională, ceea ce i‐a permis să uite de eşecurile personale. De data aceasta nu el era cel care eşuase şi fusese umilit, ci Germania; răzbunând şi salvând Germania, se răzbuna pentru sine şi spălând ruşinea Germaniei, o spăla pe a lui proprie. Scopul lui acum era să devină un mare demagog, în loc de mare pictor; găsise domeniul pentru care avea un talent autentic şi, astfel, o şansă reală de succes.

Nu dispunem de material suficient de amănunţit până la această perioadă pentru a demonstra prezenţa unor puternice tendinţe necrofile manifeste în comportamentul său. Am observat doar terenul caracterologic ce a favorizat dezvoltarea unor astfel de tendinţe: caracterul său incestuos malign, narcisismul, răceala, lipsa de interes, superficialitatea, lipsa de realism, care în mod automat au condus la eşecuri şi umilinţe. După 1918, dat fiind că este disponibil un amplu material despre viaţa lui Hitler, putem recunoaşte din ce în ce mai limpede manifestările necrofiliei sale.

Distructivitatea lui Hitler

Ţintele distructivităţii lui Hitler erau oraşele şi oamenii. Marele constructor, urbanistul entuziast care voia să dea o nouă faţă Vienei, Linzului, Münchenului şi Berlinului era unul şi acelaşi cu cel care dorea să distrugă Parisul, să facă Leningradul una cu pământul şi, în cele din urmă, să demoleze întreaga Germanie. Aceste intenţii sunt bine documentate. Speer relatează că, în culmea succesului, după ce vizitase Parisul proaspăt cucerit, Hitler a făcut următoarea remarcă: „Nu-i aşa că e frumos Parisul? (…) Mai demult mă gândeam adesea dacă va trebui să-l distrugem. Dar când vom termina cu edificarea Berlinului, Parisul va fi doar o umbră. Aşa că de ce să-l distrugem?“ (A. Speer, 1970). În cele din urmă, desigur, Hitler a ordonat distrugerea Parisului — ordin care nu a fost executat de comandantul german de la Paris. Expresia cea mai extremă a maniei sale de a distruge clădiri şi oraşe a fost decretul său de „pârjolire“ a Germaniei din septembrie 1944, în care ordona ca înainte ca inamicul să ocupe teritoriul german „totul, pur şi simplu tot ce era esenţial pentru supravieţuire să fie distrus: registrele de raţii, registrele de stare civilă, registrele bancare. În plus, rezervele de alimente trebuiau distruse, fermele incendiate şi animalele ucise. Nici măcar acele opere de artă care supravieţuiseră bombardamentelor nu trebuiau păstrate. Monumente, palate, castele şi biserici, teatre şi opere, toate trebuiau făcute una cu pământul“ (A. Speer, 1970).

Aceasta însemna, desigur, că nu aveau să mai existe apă, electricitate, spitale — adică urmau epidemii, boală şi moarte pentru milioane care nu puteau să fugă. Pentru Speer, care nu era un distrugător necrofil, ci un constructor biofil, acest ordin a deschis un abis între el şi Hitler. Câutând cooperarea unui număr de generali şi politicieni care nu erau mânaţi de pofta de distrugere a lui Hitler, Speer şi‐a riscat viaţa ca să saboteze ordinele acestuia. Datorită eforturilor sale şi ale altor câţiva, precum şi altor circumstanţe, politica de pârjolire a lui Hitler nu a fost pusă niciodată în practică. Patima lui Hitler de a distruge clădiri şi oraşe merită o atenţie specială datorită legăturii ei cu pasiunea lui de a construi. S‐ar putea merge până la a spune că planurile sale de a reconstrui oraşe reprezentau o scuză pentru a le demola mai întâi. Dar cred că ar fi greşit să explicăm interesul lui pentru arhitectură ca nimic mai mult decât o acoperire pentru dorinţa lui de a distruge. Interesul lui pentru arhitectură era probabil autentic şi, aşa cum vom vedea mai târziu, singurul lucru din viaţa lui — pe lângă putere, victorie şi distrugere — care l‐a interesat cu adevărat.

Distructivitatea lui Hitler poate fi observată şi în planurile sale pentru viitorul polonezilor după victoria sa asupra lor. Trebuiau castraţi cultural; educaţia lor trebuia să se reducă la semnele de circulaţie, puţină germană şi, în ce priveşte geografia, că Berlinul este capitala Germaniei; aritmetica era complet inutilă. Nu aveau să beneficieze de asistenţă medicală; standardele de viaţă urmau să fie scăzute; nu erau buni decât ca forţă de muncă ieftină şi sclavi obedienţi. (H. Picker, 1965) Printre primele obiecte umane care trebuiau ucise erau persoanele cu deficienţe. Hitler scrisese deja în Mein Kampf: „A face imposibilă procrearea unor urmaşi stricaţi de nişte părinţi stricaţi înseamnă a da dovadă de luciditate (…) Aşa se va ajunge la o izolare severă a celor incurabili, măsură barbară pentru cel ce va avea nenorocul de a o suferi, dar o binecuvântare pentru contemporani şi posteritate“ (Hitler, 1997, vol. 1, p. 231). El a transpus în practică aceste idei prin uciderea persoanelor cu handicap, mai degrabă decât prin simpla lor izolare. O altă manifestare timpurie a distructivităţii sale este uciderea mişelească a lui Ernst Röhm (cu care fusese văzut vorbind amical doar cu câteva zile înainte de moartea acestuia) şi a altor lideri S.A. doar din motive de oportunism politic (pentru a‐i asigura pe industriaşi şi pe generali de lichidarea liderilor aripii „anticapitaliste“ a mişcării). O altă expresie a complacerii lui Hitler în fantasme de distrugere nelimitată sunt remarcile sale despre măsurile pe care le‐ar fi luat în cazul unei revolte, precum cea din 1918. I‐ar fi ucis imediat pe toţi liderii mişcărilor politice opozante, ca şi pe aceia ai catolicismului politic şi pe toţi deţinuţii din lagărele de concentrare. Socotea că în felul acesta ar fi omorât mai multe sute de mii de oameni. (H. Picker, 1965) Principalele victime ale distrugerii fizice urmau să fie evreii, polonezii şi ruşii.

Să ne ocupăm doar de distrugerea evreilor; faptele sunt prea bine cunoscute pentru a fi nevoie de a le relua. Trebuie notat, totuşi, că masacrarea lor sistematică a început doar odată cu izbucnirea celui de‐al Doilea Război Mondial. Nu există dovezi convingătoare că Hitler ar fi plănuit anihilarea evreilor până la puţină vreme înainte de acest moment, deşi se poate să fi ţinut secret acest lucru; până la acel moment politica era de a încuraja emigrarea tuturor evreilor din Germania şi guvernul german făcuse chiar eforturi să faciliteze emigrarea lor. Dar pe 30 ianuarie 1939, el i‐a spus chiar deschis ministrului de externe cehoslovac Chvalkovsky: „O să-i lichidăm pe evrei. Nu vor scăpa nepedepsiţi pentru ce au făcut pe 9 noiembrie 1918. Ziua judecăţii a venit“ (H. Krausnick et al., 1968). A făcut şi o declaraţie mai puţin explicită în faţa Reichstagului în aceeaşi zi: „Dacă bancherii internaţionali evrei din interiorul şi din afara Europei au reuşit să arunce naţiunile într-un nou război, rezultatul nu va fi bolşevismul global şi prin urmare nici victoria lor; ci va fi sfârşitul evreilor în Europa.“

Afirmaţia făcută în faţa lui Chvalkovsky este foarte interesantă din punct de vedere psihologic. Aici, Hitler nu mai dă nici o explicaţie prin raţionalizare, cum că evreii ar reprezenta un pericol pentru Germania, ci îşi arată unul dintre motivele sale reale: răzbunare pentru „crima“ de a fi fost revoluţionari, comisă de un număr mic de evrei cu douăzeci de ani înainte. Trăsătura sadică a urii sale împotriva evreilor a fost dezvăluită de „anumite remarci“ pe care le făcuse despre evrei în faţa colaboratorilor apropiaţi după întrunirea de partid: „Afară din toate posturile şi la ghetou cu ei; închideţi-i undeva unde să piară aşa cum merită iar germanii să-i privească aşa cum se uită la animalele sălbatice“ (H. Krausnick et al., 1968).

Hitler avea impresia că evreii otrăveau sângele arian, precum şi sufletul arian. Pentru a înţelege cum această impresie este legată de întregul complex necrofil trebuie să ne ocupăm de o grijă aparent complet diferită a lui Hitler: sifilisul. În Mein Kampf, el spunea că lupta cu sifilisul era „o datorie a naţiunii, nu o datorie oarecare“. El scrie: „În paralel cu contaminarea poporului din punct de vedere politic, al tradiţiilor şi al moralei, o intoxicare tot atât de redutabilă se exercita deja de mult timp asupra poporului. Sifilisul începea să bântuie din ce în ce mai mult în marile oraşe, în timp ce tuberculoza secera şi ea în aproape întreaga ţară“ (Hitler, 1997, vol. 1, p. 223).

Acesta era un neadevăr: nici tuberculoza şi nici sifilisul nu constituiau o ameninţare majoră de proporţiile pe care li le atribuie Hitler. Dar este o fantasmă tipică pentru un necrofil: teama de mizerie şi de otrăvire şi de pericolul de contaminare. Este expresia unei atitudini necrofile, şi în acelaşi timp o apărare împotriva ei, atitudine care percepe lumea exterioară ca fiind murdară şi otrăvitoare. Cel mai probabil este că ura lui faţă de evrei îşi avea originea în acest complex: evreii sunt străini; străinii sunt otrăvitori (ca sifilisul); aşadar, străinii trebuie eradicaţi. Că evreii otrăveau nu numai sângele dar şi sufletul este o extindere ulterioară a ideii iniţiale. Cu cât simţea că victoria era mai îndoielnică, cu atât Hitler‐distrugătorul ieşea tot mai mult la iveală: pentru fiecare pas spre înfrângere, şi mai multe hecatombe trebuiau să moară. În cele din urmă a venit rândul germanilor înşişi să fie distruşi. Deja pe 27 ianuarie 1942, mai bine de un an înainte de Stalingrad, Hitler spunea: „Dacă poporul german nu este gata să lupte pentru propria supravieţuire (Selbstbehauptung), atunci va trebui să dispară (dann soll es verschwinden)“ (H. Picker, 1965). Când înfrângerea era inevitabilă, el a ordonat să înceapă această ameninţare cu distrugerea Germaniei — pământul ei, clădirile, fabricile, operele de artă. Când ruşii erau pe cale să ocupe buncărul lui Hitler, atunci sosise momentul de grand finale al distrugerii. Câinele lui trebuia să moară odată cu el iar amanta lui, Eva Braun, care venise la buncăr împotriva ordinelor lui ca să moară cu el, avea să moară şi ea acolo. Hitler, atât de mişcat de actul de loialitate al acelei Fräulein Braun, a răsplătit‐o cu o căsătorie legală; faptul că era gata să moară pentru el pare să fi fost singurul gest prin care o femeie i‐ar fi putut dovedi că îl iubea. Goebbels a rămas şi el credincios omului căruia îşi vânduse sufletul; a ordonat ca soţia lui şi cei şase copii mici ai lor să moară odată cu el. Ca orice mamă normală, soţia lui Goebbels nu şi‐ar fi omorât niciodată copiii, şi cu atât mai puţin pentru fragilele motive de propagandă pe care i le oferise soţul ei, dar nu a avut de ales; când Speer a vizitat‐o pentru ultima dată, Goebbels a împiedicat‐o să vorbească cu el între patru ochi — nici măcar un minut. Tot ce a putut spune a fost că era fericită că băiatul ei mai mare (dintr‐o căsătorie anterioară) nu era şi el acolo. Înfrângerea şi moartea lui Hitler a trebuit să fie însoţite de moartea celor apropiaţi, de moartea germanilor, de distrugerea întregii lumi, dacă ar fi fost după el. Distrugerea totală trebuia să fie fundalul pentru propria lui distrugere.

Să ne întoarcem la întrebarea dacă actele lui Hitler pot fi explicate ca fiind justificate de raţiuni de stat: dacă din punct de vedere uman era diferit de orice alt om de stat sau general care porneşte un război şi dă ordine prin care milioane de oameni sunt ucişi. În unele privinţe, Hitler era asemenea multor lideri „normali“ ai marilor puteri şi ar fi o ipocrizie să considerăm drept unică politica sa de război, în raport cu ceea ce au făcut oficial şi alţi lideri ai altor naţiuni puternice. Ceea ce este particular în cazul lui Hitler este disproporţionalitatea între distrugerea pe care a ordonat‐o şi motivele realiste pentru aceasta. Acţiunile sale, de la masacrarea multor milioane de evrei, ruşi şi polonezi şi până la ordinul final de distrugere a tuturor germanilor, nu pot fi justificate strategic, ci sunt produsul patimii unui om profund necrofil. Acest fapt este uneori întunecat prin plasarea întregului accent pe masacrarea evreilor, subliniere care ignoră faptul că poporul evreu era doar unul dintre multele victime pe care Hitler voia să le distrugă. Cu certitudine, este corect să afirmăm că Hitler ura evreii, dar este la fel de corect să spunem că ura germanii. El ura omenirea, ura viaţa însăşi. Acest lucru va deveni chiar şi mai limpede atunci când îl vom privi pe Hitler din punctul de vedere al altor manifestări necrofile pe care le‐am tratat în termeni generali în discuţia anterioară despre necrofilie.

Să privim mai întâi la anumite expresii spontane ale înclinaţiei sale necrofile. Speer relatează reacţia lui Hitler la scena finală a unui jurnal de ştiri despre bombardarea Varşoviei: „Nori de fum întunecau cerul; bombardiere coborau rapid către ţintele lor; puteam vedea zborul bombelor lansate, retragerea avioanelor şi norul exploziilor crescând la dimensiuni gigantice. Efectul era amplificat de rularea filmului cu încetinitorul. Hitler era fascinat. Filmul se încheia cu un montaj care prezenta coborârea unui avion către insulele britanice. A urmat o explozie de flăcări şi insula a fost aruncată în aer. Entuziasmul lui Hitler nu mai avea limite. «Asta o să li se întâmple!» a strigat el, dus de imaginaţie. «Aşa îi vom anihila!»“ (A. Speer, 1970)

Hanfstaengl relatează o conversaţie purtată pe la mijlocul anilor ’20 în care încerca să‐l convingă pe Hitler să viziteze Anglia; i‐a spus lui Hitler despre peisajele minunate de acolo şi l‐a menţionat pe Henri al VIII‐lea. Hitler i‐a răspuns: „Şase neveste — hm, şase neveste — nu-i rău şi de două dintre ele a scăpat cu ghilotina. Chiar ar trebui să vizităm Anglia şi să mergem la Turnul Londrei să vedem unde au fost executate. Asta ar merita să facem“ (E. Hanfstaengl, 1970). Într‐adevăr, acest loc al execuţiei îl interesa mai mult decât toată Anglia.

Caracteristică, de asemenea, este şi reacţia lui Hitler la filmul Fredericus Rex din 1923. În acest film, tatăl lui Frederick vrea să‐i execute pe fiul lui şi pe prietenul acestuia pentru încercarea de a fugi din ţară. Încă din sala de proiecţie şi apoi din nou pe drum spre casă Hitler repeta: „Şi el [fiul] trebuie omorât — magnific. Aceasta înseamnă: să fie tăiat capul oricui păcătuieşte împotriva statului, chiar dacă este propriul fiu!“ A continuat spunând că această metodă trebuia aplicată în cazul francezilor (care la acea vreme ocupaseră valoroasa zonă a Ruhrului) şi a conchis: „Ce contează că zeci de oraşe pe Rin şi Ruhr sunt în flăcări şi câteva sute de mii de oameni îşi pierd viaţa?“ (E. Hanfstaengl, 1970).

Anumite glume repetate adeseori sunt şi ele caracteristice pentru orientarea sa necrofilă. Hitler ţinea o dietă vegetariană, dar musafirilor lui li se servea o cină normală. „Dacă era servită supă de carne“, relatează Speer, „puteam fi sigur că va zice ceva de «ceaiul de cadavru»“; dacă se serveau languste, atunci venea cu povestea despre o bunică decedată ale cărei rude îi aruncaseră corpul într-un pârâu ca momeală pentru crustacee; pentru ţipari, spunea că erau cel mai bine îngrăşaţi şi prinşi cu ajutorul unor pisici moarte“ (A. Speer, 1970).

Faţa lui Hitler trăda şi ea expresia adulmecătoare menţionată în prezentarea necrofiliei, ca şi cum în permanenţă ar fi mirosit ceva urât; acest lucru este vizibil într‐un mare număr de fotografii. Râsul lui nu era niciodată spontan, ci un fel de rânjet, aşa cum se poate vedea tot din fotografii. Această trăsătură este vizibilă în special la vârful carierei sale, după capitularea Franţei în vagonul de tren din Compiègne. După cum este prezentat într‐un jurnal de ştiri de la acea vreme, după ce s‐a dat jos din vagon a executat un mic „dans“, şi‐a lovit coapsele şi burta cu mâinile şi a rânjit oribil, ca şi cum tocmai înghiţise Franţa.

O altă trăsătură necrofilă a lui Hitler era plictiseala. Conversaţiile sale de la masă sunt cea mai serioasă manifestare a acestei forme de lipsă de vitalitate. La Obersalzberg, după prânz, el şi musafirii lui obişnuiau să se plimbe până la pavilionul de ceai unde se serveau ceai şi cafea cu prăjituri şi alte dulciuri. „Aici, aşezat la cafea, lui Hitler îi plăcea în mod special să se lanseze în monologuri interminabile. Subiectele erau deja bine cunoscute însoţitorilor care, prin urmare, ascultau absenţi, deşi se prefăceau atenţi. Uneori chiar Hitler adormea în timpul acestor monologuri. Atunci companionii continuau să vorbească în şoaptă, sperând că avea să se trezească la timp pentru cină“ (A. Speer, 1970). După aceea, se întorceau cu toţii în casă şi cina era servită două ore mai târziu. După cină se proiectau două filme urmate uneori de o conversaţie banală despre ele.

„După ora 1, unii companioni nu-şi mai puteau opri căscatul, în ciuda tuturor eforturilor de a se controla. Dar evenimentul social continua într-o manieră anostă, monotonă şi plictisitoare încă o oră şi mai bine, până când, în cele din urmă, Eva Braun schimba câteva vorbe cu Hitler şi căpăta permisiunea să meargă la culcare. Hitler mai rămânea cam un sfert de oră să ureze noapte bună musafirilor. Eliberaţi, cei care rămâneau după orele plictisitoare continuau cu o petrecere veselă cu şampanie şi coniac“ (A. Speer, 1970).

Distructivitatea lui Hitler poate fi observată în principalele sale manifestări, pe unele dintre care le‐am menţionat, dar nu era observată de milioanele de germani sau de oamenii de stat şi politicienii din toată lumea. Din contră, era considerat un mare patriot, motivat de iubirea pentru ţara sa; mântuitorul care avea să elibereze Germania de sub Tratatul de la Versailles şi din dezastrul economic acut; marele constructor care avea să edifice o Germanie nouă şi prosperă. Cum a fost posibil ca germanii şi lumea să nu vadă marele distrugător din spatele măştii constructorului? Din multe motive. Hitler era un mincinos şi un actor desăvârşit. Îşi trâmbiţa dorinţa pentru pace şi după fiecare nou succes insista că este ultima cerere pe care o face; transmitea convingător acest mesaj atât prin cuvintele lui cât şi prin vocea sa bine controlată. Dar îi păcălea doar pe viitorii săi inamici. De exemplu, într‐unul dintre discursurile în faţa generalilor a proclamat: „Omul are un simţ de detectare a frumosului. Cât de bogată este lumea pentru cel care face uz de acest simţ. (…) Frumuseţea trebuie să aibă putere asupra oamenilor. (…) [După terminarea războiului] vreau să mă dedic gândurilor mele pentru vreo cinci-zece ani şi să le aştern pe hârtie. Războaiele vin şi pleacă. Doar valorile culturii sunt ceea ce rămâne. (…)“ Voia să întemeieze o nouă eră a toleranţei şi îi acuza pe evrei de a fi adus intoleranţa, prin creştinism (H. Picker, 1965).

Refularea distructivităţii

Probabil că Hitler nu minţea conştient când vorbea în felul acesta; pur şi simplu îşi asuma vechiul rol de „artist“ şi „scriitor“, fără să‐şi fi acceptat vreodată eşecul în ambele domenii. Totuşi, astfel de declaraţii aveau o funcţie cu mult mai importantă, una care este legată de esenţa structurii de caracter a lui Hitler: refularea conştientizării propriei distructivităţi. Mai întâi prin raţionalizări: orice distrugere pe care o ordona o raţionaliza ca fiind doar în numele supravieţuirii, dezvoltării şi înfloririi naţiunii germane: era în apărarea împotriva duşmanilor care voiau să distrugă Germania (evreii, ruşii şi apoi Anglia şi America); acţiona în numele legii biologice a supravieţuirii („Dacă e să cred într-o poruncă divină, aceasta nu poate fi decât aceea a supravieţuirii speciei“ [H. Picker, 1965]). Cu alte cuvinte, când Hitler dădea ordine de distrugere era doar conştient de „datoria“ şi de intenţiile lui nobile; acestea necesitau acţiuni distructive, dar el îşi refula conştientizarea poftei sale de distrugere. În acest fel evita să se confrunte cu adevăratele sale motivaţii.

O formă încă şi mai eficientă de refulare era reprezentată de formaţiunile reacţionale. Aceasta este o formă demonstrată clinic de abordare a dorinţelor refulate; persoana neagă existenţa acestora dezvoltând trăsături care sunt exact opusul. Un exemplu de astfel de formaţiune reacţională era vegetarianismul său. Nu înseamnă că vegetarianismul are întotdeauna această funcţie, dar că aşa stau lucrurile în cazul lui Hitler este indicat de faptul că a încetat să mănânce carne după sinuciderea nepoatei sale vitrege, Geli Raubal, care fusese amanta lui. Întregul său comportament de la acea vreme arată că simţea o vinovăţie intensă în legătură cu sinuciderea ei. Chiar dacă ignorăm ca fiind nedovedită suspiciunea care apare în scrieri cum că ar fi ucis‐o chiar el într‐un acces de furie provocat de pasiunea ei pentru un artist evreu, tot ar putea fi făcut vinovat de sinuciderea ei. O ţinea ca pe o prizonieră, era extrem de gelos şi începuse un flirt animat cu Eva Braun. După moartea lui Geli, s‐a prăbuşit într‐o stare de depresie, a ţinut un soi de cult de doliu (camera ei a rămas neatinsă cât el a locuit la München şi mergea în vizită acolo la fiecare Crăciun). Abstinenţa sa de la carne a fost o ispăşire a vinii sale şi dovada incapacităţii sale de a ucide. Antipatia sa pentru vânătoare îndeplinea probabil aceeaşi funcţie.

Cea mai distinctă manifestare a acestei formaţiuni reacţionale poate fi observată în următoarele fapte citate de W. Maser (1971). Hitler nu se implica în niciuna dintre luptele cu oponenţii lui politici în anii de dinainte de a prelua puterea. Nu era niciodată prezent la vreo crimă sau execuţie. (Röhm ştia foarte bine ce spunea atunci când, înainte să fie ucis, a cerut ca însuşi Führerul să vină şi să îl ucidă.) Când unii dintre camarazii săi au fost ucişi în încercarea de puci de la München (9 noiembrie 1923), s‐a confruntat cu idei suicidare şi a început să sufere de spasme ale braţului stâng, o boală care a reapărut după înfrângerea de la Stalingrad. Generalilor le‐a fost imposibil să‐l convingă să facă vizite pe front. „Nu puţini au fost generalii şi alţii care erau ferm convinşi că evita astfel de vizite pentru că nu suporta priveliştea soldaţilor morţi şi răniţi“ (W. Maser, 1971). Motivul acestui comportament nu era lipsa curajului fizic, amplu demonstrat în Primul Război Mondial, sau sentimentele sale calde pentru soldaţii germani, pentru care simţea la fel de puţin ca pentru oricine altcineva (W. Maser, 1971). În opinia mea, această reacţie fobică la vederea cadavrelor este o reacţie de apărare împotriva conştientizării propriei distructivităţi. Câtă vreme doar dădea sau semna ordine, doar vorbea sau scria. Cu alte cuvinte, „el“ nu vărsase sânge cât timp evita să vadă cadavrele în realitate şi se proteja de conştientizarea afectivă a patimii sale pentru distrugere. Această reacţie de apărare fobică reprezintă practic acelaşi mecanism ca cel aflat la baza curăţeniei excesive oarecum compulsive, a lui Hitler, menţionată de Speer. Acest simptom, în forma moderată manifestată de Hitler, precum şi în forma severă a compulsiei de a se spăla, are de obicei o singură funcţie: aceea de a înlătura murdăria, sângele care se lipeşte simbolic de mâinile cuiva (sau de întregul corp); conştientizarea sângelui şi a murdăriei este refulată; ceea ce rămâne conştient este doar nevoia de a fi „curat“. Refuzul de a vedea cadavre este similar acestei compulsii; ambele servesc la negarea distructivităţii.

Către sfârşitul vieţii sale, când a simţit apropierea înfrângerii sale definitive, Hitler nu a mai putut continua să‐şi refuleze distructivitatea. Un exemplu elocvent este reacţia sa la vederea cadavrelor conducătorilor revoltei eşuate a generalilor în 1944. Omul care nu era capabil să vadă cadavre ordona acum să i se arate filmul cu torturarea şi executarea generalilor şi cu cadavrele lor în zeghe atârnând în cârlige de abator. Şi‐a pus pe birou o fotografie a acestei scene. Vechea lui ameninţare cu distrugerea Germaniei fusese acum transpusă în realitate; nu lui Hitler i se datorează faptul că Germania a fost cruţată.

Alte aspecte ale personalităţii lui Hitler

Nu‐l putem înţelege pe Hitler şi pe nimeni altcineva privind doar una dintre patimile lui, chiar dacă este vorba de cea fundamentală. Pentru a înţelege cum acest om, condus de distructivitate, a reuşit să devină cel mai puternic om din Europa, admirat de mulţi germani (şi nu de puţini alţii), trebuie să în‐ercăm să înţelegem întreaga sa structură de caracter, talentele şi darurile lui speciale, şi contextul social în care s‐a manifestat.

În plus faţă de necrofilie, Hitler oferă şi o imagine de sadism, deşi aceasta este umbrită de intensitatea poftei sale pentru pura distrugere. Deoarece am analizat caracterul sadomasochist, dictatorial, al lui Hitler într‐o lucrare anterioară (E. Fromm, 1998), pot fi foarte concis aici. Atât în scrierile cât şi în discursurile sale, Hitler îşi exprima dorinţa de putere asupra celor mai slabi. El explica astfel avantajul de a avea mitinguri de masă pe înserat. Dimineaţa, şi chiar în cursul zilei, puterea de voinţă a oamenilor opune rezistenţă cu o energie mai mare încercărilor de a le sugera o voinţă străină, o opinie diferită. Dar seara, cedează mai uşor în faţa forţei dominatoare a unei voinţe mai puternice. Căci, în realitate, fiecare adunare de acest fel, este o luptă între două forţe opuse. Puternicul talent oratoric, specific dominator al apostolului, va reuşi mai uşor să insufle o nouă voinţă unor oameni care au suferit, în mod natural, o micşorare a puterii lor de rezistenţă decât dacă ei ar fi în deplina stăpânire a tuturor resurselor lor spirituale şi de voinţă (Hitler, 1997, vol. 2, p. 91).

În acelaşi timp, atitudinea sa umilă îi dădea senzaţia că acţiona în numele unei puteri superioare, al „providenţei“ sau al legilor biologice. Pe scurt, Hitler a dat expresie atât aspectelor sadice cât şi celor necrofile: Ce vor ei masele este „victoria celui mai bun şi celui mai puternic şi supunerea celor slabi şi a celor răi“ (Hitler, 1997, vol. 2, p. 11; trad. modificată). Sadicul ar cere capitularea; numai necrofilul cere anihilarea. Cuvântul „sau“ leagă laturile sadice şi necrofile ale caracterului lui Hitler; dar ştim din istorie că dorinţa lui de anihilare era mai mare decât cea de simplă capitulare. Alte trei trăsături de caracter strâns înrudite între ele erau narcisismul său, atitudinea sa retrasă şi lipsa oricărui sentiment de iubire, căldură sau compasiune.

Narcisismul lui este trăsătura cel mai uşor de recunoscut în acest tablou. El prezintă toate simptomele tipice unei persoane extrem de narcisice: era interesat doar de sine, de dorinţele lui, de gândurile lui, de aspiraţiile lui; vorbea la nesfârşit despre ideile lui, trecutul lui, planurile lui; lumea era reală doar în măsura în care era obiectul planurilor şi dorinţelor sale; ceilalţi contau numai în măsura în care îl serveau sau puteau fi folosiţi; el ştia orice mai bine decât oricine altcineva. Această certitudine cu privire la propriile idei şi planuri este o trăsătură tipică a narcisismului extrem.

Hitler îşi trăgea propriile concluzii mai ales pe o bază emoţională, nu ca rezultat al examinării cunoştinţelor. Pentru el, datele politice, economice şi sociale erau înlocuite de ideologie. Odată ce credea într‐o ideologie care se potrivea cu emoţiile sale, credea datele pe care ideologia le proclama ca fiind reale. Aceasta nu înseamnă că ignora complet realitatea; într‐o oarecare măsură era un observator subtil şi evalua anumite date mai bine decât multe persoane mai puţin narcisice. Dar această capacitate, pe care o voi discuta mai târziu, nu exclude lipsa lui de realism în chestiuni esenţiale, cu privire la care convingerile şi credinţele sale erau stabilite cu precădere pe o bază narcisică.

Hanfstaengl relatează o ilustrare elocventă a narcisismului lui Hitler: Goebbels comandase o înregistrare audio cu câteva dintre discursurile lui Hitler. Ori de câte ori îl vizita Hitler, acesta punea înregistrările; Hitler „se arunca într-un fotoliu mare plin de perne şi îşi asculta vocea într-un fel de transă (in einer Art von Vollnarkose) precum tânărul grec îndrăgostit de sine în mod tragic şi care şi-a aflat sfârşitul în apa pe a cărei suprafeţe line îşi admira propria imagine“ (E. Hanfstaengl, 1970). P.E. Schramm vorbeşte despre „cultul personalităţii al lui Hitler. Era dominat, după cum spune [generalul] Alfred Jodl de o «convingere aproape mistică în infailibilitatea sa ca lider al naţiunii şi al războiului»“ (H. Picker, 1965). Speer vorbeşte despre „megalomania“ lui Hitler aşa cum se arăta în planurile sale de construcţie. Propriul său palat din Berlin urma să fie cea mai mare clădire construită vreodată, de o sută cincizeci de ori mai mare decât reşedinţa cancelarului din vremea lui Bismarck (A. Speer, 1970).

Legată de narcisism este şi lipsa completă de interes a lui Hitler pentru oricine şi orice, cu excepţia a ceea ce îi era de folos, şi răceala lui îngheţată faţă de toată lumea. Narcisismului său absolut îi corespundea o lipsă aproape completă de iubire, tandreţe sau empatie. În întreaga sa istorie nu se poate găsi nicio persoană care s‐ar putea numi prieten; Kubizek şi Speer se apropie de această poziţie mai mult decât oricine altcineva, totuşi nu pot fi numiţi în niciun caz „prieteni“. Kubizek, fiind de aceeaşi vârstă, îi servea drept audienţă, admirator şi companion; dar Hitler nu a fost niciodată onest cu el. Relaţia cu Speer era diferită; Speer reprezenta probabil pentru Hitler propria lui imagine ca arhitect; el, Hitler, avea să fie un mare constructor prin intermediul lui Speer. Se pare că avea chiar o doză de afecţiune sinceră pentru Speer — singura situaţie în care găsim aşa ceva, poate cu excepţia lui Kubizek — şi presupun că un motiv pentru acest fenomen rar ar fi putut fi că arhitectura era singurul domeniu pentru care Hitler avea un interes real (în afară de sine), singurul domeniu în care era viu. Cu toate acestea, Speer nu era prietenul lui; după cum afirmă Speer succint la procesul de la Nüremberg: „Dacă Hitler ar fi avut vreun prieten, eu aş fi fost acel prieten“. Realitatea era că Hitler nu avea prieteni; a fost întotdeauna un secretos singuratic, fie ca pictor de vederi la Viena, fie ca Führer al Reichului. Speer remarcă „incapacitatea lui de a stabili contacte umane“. Hitler însuşi era conştient de însingurarea lui absolută. Speer relatează că Hitler i‐a spus că după pensionarea lui (a lui Hitler) completă, avea să fie curând uitat:

Oamenii aveau să se îndrepte rapid către succesorul lui imediat ce ar fi fost clar că puterea era acum în mâinile aceluia. (…) Toată lumea îl va fi abandonat. Cochetând cu această idee, cu o nuanţă clară de autocompătimire, a continuat: «Poate că unul dintre foştii mei colegi mă va mai vizita ocazional. Dar nu contez pe asta. În afară de Fräulein Braun, nu voi lua pe nimeni cu mine. Doar pe Fräulein Braun şi câinele. Voi fi singur. Căci de ce ar trebui să stea cineva cu mine de bunăvoie un timp anume? Nimeni nu mă va mai băga în seamă. Vor alerga toţi la succesorul meu. Poate că o să mai apară o dată pe an la ziua mea.»“ (A. Speer, 1970)

Prin aceste sentimente Hitler îşi exprimă nu doar ideea că nimeni nu simţea niciun fel de afecţiune pentru el, dar şi convingerea că singurul motiv de apropiere de el era puterea lui; prietenii lui erau câinele şi femeia pe care nici n‐o iubea şi nici n‐o respecta, dar pe care o controla complet. Hitler era rece şi nemilos. Acest lucru a fost remarcat de oameni sensibili precum H. Rauschning (1940) şi Speer. Acesta din urmă ne oferă un exemplu elocvent; el, ca şi Goebbels, au încercat să‐l convingă pe Hitler să viziteze oraşele bombardate, din raţiuni de propagandă. „Dar Hitler respingea întotdeauna orice astfel de sugestie. Pe drumul de la gara Stettin la Cancelarie sau la apartamentul său din Prinzregentenstrasse din München, îi ordona şoferului să o ia pe drumul cel mai scurt, deşi mai înainte îi plăceau mult ocolurile lungi. Cum l-am însoţit de mai multe ori pe acest drum, am observat absenţa emoţiei cu care constata noile zone de dărâmături pe lângă care trecea maşina“ (A. Speer, 1970). Sigura fiinţă vie „care provoca în Hitler o scânteie de sentiment uman era câinele lui “(A. Speer, 1970).

Mulţi alţii, mai puţin sensibili, au fost păcăliţi; ceea ce ei credeau că era căldură era de fapt excitaţie, care apărea când Hitler vorbea despre subiectele lui preferate sau era într‐o dispoziţie răzbunătoare şi distructivă. În tot ce s‐a scris despre Hitler nu am reuşit să găsesc nici o situaţie în care a manifestat compasiune pentru cineva; sigur, nu pentru duşmanii săi, dar nici pentru soldaţii care luptau şi, în ultimă instanţă, pentru civilii germani. Niciodată deciziile lui tactice în război — mai ales insistenţa lui de a nu se retrage (de exemplu, în bătălia de la Stalingrad) nu au fost influenţate de grija pentru numărul soldaţilor care urmau să moară; ei nu reprezentau decât un număr de „arme“.

Speer rezumă astfel: „Lui Hitler îi lipseau toate virtuţile nobile ale omului: tandreţea, iubirea, poezia îi erau străine. La suprafaţă arăta politeţe, farmec, calm, corectitudine, amabilitate, stăpânire de sine. Această piele exterioară avea evident funcţia de a ascunde trăsăturile cu adevărat dominante cu un strat complet, deşi subţire.“ („Postfaţa“ lui A. Speer la J. Brosse, 1972)

Va urma…

Citește și prima parte din analiza lui Hitler- Agresivitatea malignă: Adolf Hitler, un caz clinic de necrofilie

Analiza lui Hitler- part. 3

*** extrase din cartea “Anatomia distructivităţii umane”- autor Erich Fromm (ed. Trei)

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


5 + 7 =