Analiza lui Hitler (part.3)


09 Sep 2018

Relaţiile cu femeile

Relaţiile lui Hitler cu femeile arată aceeaşi lipsă de iubire, tandreţe sau compasiune ca şi cele cu bărbaţii. Această afirmaţie ar părea să contrazică faptul că Hitler era foarte ataşat de mama lui; dar dacă presupunem că, în cazul lui Hitler, caracterul incestuos era de tip malign, adică era ataşat de mama lui dar această legătură era rece şi impersonală, atunci vom fi pregătiţi să descoperim că şi relaţiile lui cu femeile de mai târziu erau tot reci şi impersonale. Printre femeile de care Hitler era interesat putem distinge două categorii de bază, caracterizate în special prin poziţiile sociale respective: (1) femeile „respectabile“ prin avere, statut social sau prin cariera actoricească de succes şi (2) femei care, din punct de vedere social erau „sub“ el, precum Geli Raubal, nepoata lui vitregă, şi amanta lui pe termen lung, Eva Braun. Comportamentul şi sentimentele lui pentru cele din primul grup erau complet diferite faţă de cele privind cel de‐al doilea grup. Printre femeile din acest prim grup se aflau câteva doamne mai în vârstă şi bogate din societatea din München care se împrieteniseră cu el şi îi făceau cadouri considerabile atât lui personal cât şi partidului. Mai mult, ele l‐au învăţat cu viaţa şi manierele din înalta societate. El le accepta cu graţie cadourile şi adoraţia, dar nu s‐a îndrăgostit niciodată şi nici nu a fost vreodată atras erotic de vreuna dintre aceste figuri materne. Cu alte femei superioare lui din punct de vedere social era întotdeauna oarecum ruşinos şi timid. Pasiunea din tinereţe pentru Stephanie, o fată tânără şi drăguţă din înalta clasă din Linz, este prototipul pentru această atitudine; era îndrăgostit de ea, şi dacă urmărim relatarea lui Kubizek, mergea până la casa ei şi încerca s‐o zărească pe alei, dar niciodată nu a îndrăznit să i se adreseze sau să facă vreo încercare, printr‐un terţ, să o cunoască. În cele din urmă i‐a scris o scrisoare în care îşi exprima dorinţa de a o lua de soţie mai târziu, când avea să devină cineva, dar nu s‐a semnat. Tot acest comportament, purtând marca unei lipse de realism, poate fi pus pe seama tinereţii sale, dar după multe alte consemnări, precum cele ale lui Hanfstaengel şi Speer, el manifesta aceeaşi timiditate faţă de femei şi mai târziu. Se pare că atitudinea sa faţă de femeile dorite pe care le simpatiza rămânea una de admiraţie de la distanţă. La München îi plăcea să se uite după femei frumoase, în special actriţe de cinema, dar nu există nicio dovadă că s‐ar fi îndrăgostit vreodată de vreuna dintre ele. Faţă de aceste femei „Hitler se purta ca absolventul unei şcoli de dans la examenul de absolvire. Manifesta o dorinţă timidă să nu greşească cu nimic, să ofere un număr suficient de complimente şi să le sărute mâna în stil austriac când le întâlnea şi când îşi lua la revedere.“ (A. Speer, 1970)

Mai erau şi femeile pe care nu le admira sau respecta, precum Geli Raubal şi Eva Braun, dar care i se supuneau. Se pare că acesta era genul de femei cu care avea în special relaţii sexuale. Viaţa sexuală a lui Hitler a constituit obiectul multor speculaţii. S‐a spus adesea că era homosexual, dar nu există nicio dovadă în acest sens şi nici nu pare probabil ca lucrurile să fi stat astfel. Pe de altă parte, nu există nicio dovadă că relaţiile lui sexuale erau normale, sau măcar dacă era potent sexual. Cea mai mare parte a informaţiilor cu privire la viaţa sexuală a lui Hitler vine de la Hanfstaengl, care a avut numeroase ocazii să‐l observe la München şi la Berlin în anii ’20 şi la începutul anilor ’30. Hanfstaengl relatează o afirmaţie făcută de Geli Raubal către un prieten: „Unchiul meu e un monstru. Nimeni nu-şi poate imagina ce-mi cere să fac!“ Această afirmaţie este întru câtva legată de o altă poveste consemnată de Hanfstaengl, care o ştia de la F. Schwartz, trezorierul partidului în anii ’20. După acesta din urmă, Hitler era şantajat de un bărbat care intrase în posesia unor schiţe pornografice pe care Hitler i le făcuse lui Geli, prezentând‐o în poziţii „în care orice model profesionist ar fi refuzat să pozeze“. Hitler a ordonat ca bărbatului să i se dea banii, dar nu a permis ca schiţele să fie distruse; trebuiau păstrate în seiful lui de la Casa Brună. Nimeni nu ştie ce era în acele schiţe, dar putem presupune cu certitudine că nu era vorba doar despre schiţe cu Geli goală, căci în Münchenul anilor ’20 aceasta n‐ar fi fost suficient de compromiţător pentru a‐l şantaja pe Hitler. Este foarte probabil că schiţele arătau vreo postură sau poziţie perversă şi că dorinţele sexuale ale lui Hitler erau oarecum anormale; este imposibil să ştim dacă era complet incapabil de un act sexual normal, aşa cum pretinde Hanfstaengl. Dar este posibil ca interesele sexuale ale unui om rece, timid, sadic şi distructiv ca Hitler să fi fost în special de natură perversă. Dat fiind că nu avem informaţii, nu este de vreo utilitate să încercăm să construim un tablou detaliat al preferinţelor sale sexuale. Tot ce se poate presupune este că dorinţele sale sexuale erau în mare măsură voaioriste, de tip sadic‐anal cu tipul inferior de femei şi masochist cu cele admirate.

Nu avem nicio mărturie nici cu privire la relaţiile sale sexuale cu Eva Braun, dar ştim cu mult mai multe despre relaţia lui afectivă cu ea. Este limpede că o trata cu o lipsă totală de consideraţie. Cadourile de ziua ei reprezintă doar un exemplu: punea un aghiotant să‐i cumpere nişte gablonzuri ieftine şi florile obligatorii. „În general Hitler nu manifesta consideraţie pentru sentimentele ei. În prezenţa ei vorbea pe larg despre atitudinea lui faţă de femei ca şi cum ea nu ar fi fost de faţă: «un bărbat foarte inteligent trebuie să-şi ia o femeie primitivă şi proast㻓 (A. Speer, 1970). Avem o imagine mai detaliată a atitudinii lui Hitler faţă de Eva Braun din jurnalul ei. Scrisul ei este pe alocuri greu de descifrat, dar probabil că sună cam aşa:

„11 martie 1935. Aş vrea un singur lucru — să fiu bolnavă rău şi să nu mai aud de el cel puţin o săptămână. De ce nu mi se întâmplă nimic? De ce trebuie să trec prin toate astea? Aş vrea să nu-l fi cunoscut niciodată. Sunt disperată. Acum iau iar prafuri de dormit şi apoi intru într-o stare ca de visare şi nu mă mai gândesc atât de mult la asta.

De ce nu mă ia dracu’? Sunt sigură că ar fi mai plăcut cu el decât aici.

Am aşteptat 3 ore în faţa hotelului Carlton şi a trebuit să privesc cum a venit cu flori (…) şi a dus-o la cină. [Comentariu adăugat ulterior, pe 16 martie: ] imaginaţie bolnavă.

El doar mă foloseşte pentru anumite scopuri, nu există altă explicaţie. [Adăugire ulterioară:] prostii!

Când spune că mă iubeşte [er hat mich lieb] este doar ceva de moment, exact ca şi promisiunile pe care nu şi le ţine niciodată.

1 aprilie 1935. Aseară ne-a invitat la Vier Jahreszeiten [un restaurant din München]. A trebuit să stau 3 ore lângă el şi nu i-am putut adresa nicio vorbă. La plecare mi-a dat, aşa cum a mai făcut o dată, un plic cu bani. Ce frumos ar fi fost dacă mi-ar fi scris ceva drăguţ sau o urare în plic: mi-ar fi făcut multă plăcere. Dar el nu se gândeşte la astfel de lucruri.

28 mai 1935. Tocmai i-am trimis o scrisoare care pentru mine e hotărâtoare, fie că el… [indescifrabil].

Ei bine, o să vedem. Dacă nu primesc niciun răspuns până diseară la 10.00 o să iau pur şi simplu cele 25 de pastile şi o să dorm… în pace.

Asta e dragostea lui… de care m-a asigurat adesea, dacă nu-mi spune o vorbă bună de 3 luni?…

Dumnezeule mare, mi-e teamă că nu o să-mi răspundă astăzi. Atât de mult mi-aş dori să mă ajute cineva, totul este atât de îngrozitor şi fără de speranţă. Poate că scrisoarea mea a ajuns într-un moment nepotrivit. Poate că n-ar fi trebuit să-i scriu deloc? Orice ar fi, incertitudinea e mai greu de suportat decât un sfârşit brusc.

M-am hotărât să iau 35 [pastile de dormit]; de data asta va fi cu adevărat o chestiune «îngropată». Dacă măcar ar pune pe cineva să mă sune“ (Eva Braun, 1935).

În acelaşi jurnal se plânge că de ziua ei nu i‐a oferit niciunul din lucrurile pe care şi le dorea atât de mult (un căţeluş şi haine), ci doar a trimis pe cineva cu flori; şi‐a cumpărat singură nişte bijuterii de vreo doisprezece dolari, cu speranţa că cel puţin îi va face plăcere să le vadă purtate.

Există unele informaţii despre comportamentul masochist al lui Hitler faţă de femeile pe care le admira. Hanfstaengl consemnează un astfel de incident în legătură cu atitudinea lui Hitler faţă de soţia lui (a lui Hanfstaengl). În cursul unei vizite la reşedinţa lui Hanfstaengl, atunci când acesta a părăsit încăperea pentru câteva minute, Hitler a căzut în genunchi la picioarele doamnei Hanfstaengl, s‐a declarat sclavul ei şi a deplâns soarta care îi dăduse, prea târziu, experienţa dulce‐amară de a o fi întâlnit. Punctul esenţial al acestei întâmplări, comportamentul masochist al lui Hitler, este confirmat şi de un document pe care W.C. Langer (1972) a reuşit să‐l scoată la iveală. Renée Muller, actriţă de cinema, i‐a mărturisit regizorului ei, A. Ziessler, ce se întâmplase în timpul unei seri petrecute la Cancelarie: „Era convinsă că el îşi dorea să facă sex cu ea; se dezbrăcaseră amândoi şi păreau pregătiţi să ajungă în pat când Hitler s-a prăbuşit la podea şi a rugat-o să-l lovească. Ea a obiectat, dar el s-a rugat de ea şi mai mult şi a început să spună că era un nenorocit, şi-a pus în cârcă tot felul de acuzaţii şi pur şi simplu se târa într-un mod sfâşitor. Ea nu mai putea suporta scena aşa că în final a acceptat să-l lovească. Acest lucru l-a excitat teribil şi a rugat-o să-l lovească iar şi iar, spunând de fiecare dată că era chiar mai bine decât merita şi că nu era vrednic să se afle în aceeaşi încăpere cu ea. El s-a excitat tot mai tare pe măsură ce ea îl lovea“ (A. Zeissler, 1943). Renée Muller s‐a sinucis la scurtă vreme după aceea.

Mai erau şi alte câteva femei din înalta societate despre care se spune că ar fi fost îndrăgostite de Hitler; dar nu există suficiente dovezi că ar fi avut relaţii sexuale cu ele. Este demn de remarcat faptul că nu puţine dintre femeile care i‐au fost apropiate lui Hitler s‐au sinucis sau au încercat să se sinucidă: Geli Raubal, Eva Braun (de două ori), Renée Muller, Unity Mitford şi alte câteva cazuri, mai îndoielnice, citate de Maser. Nu putem să nu speculăm că distructivitatea lui Hitler nu ar fi rămas fără efect asupra lor.

Oricare ar fi fost natura perversiunii lui Hitler, detaliile nu prea contează şi nici viaţa lui sexuală nu poate explica mai mult decât ceea ce ştim deja despre el. De fapt, credibilitatea puţinelor surse pe care le avem despre viaţa lui sexuală stă în special pe ceea ce ştim despre caracterul lui.

Haruri şi talente

Analiza caracterologică a lui Hitler ne‐a înfăţişat un individ retras, extrem de narcisic, izolat, indisciplinat, sadomasochist şi necrofil. Cu siguranţă aceste calităţi nu îi pot explica succesul dacă nu ar fi fost şi o persoană cu haruri şi talente deosebite. Care erau acestea?

Cel mai mare dintre talentele lui Hitler era capacitatea lui de a influenţa, de a impresiona şi de a convinge oamenii. Am văzut că avea acest talent încă de copil. Şi l‐a recunoscut şi l‐a exersat în rolul lui de lider al găştilor de băieţi în jocul de‐a războiul; apoi, în relaţia cu Kubizek, primul lui adept autentic; apoi, cu colocatarii de la acel Männerheim din Viena. La scurtă vreme după revoluţie, în 1919, superiorii lui militari i‐au dat misiunea să convertească minţile soldaţilor la idei de dreapta şi să le aţâţe ura împotriva revoluţionarilor. S‐a întâlnit cu micul grup nesemnificativ al Partidului Socialist al Muncitorilor (cincizeci de membri) şi, într‐un singur an, a reuşit să devină liderul necontestat al partidului, să‐i schimbe denumirea în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani, să‐i schimbe statutul şi să fie recunoscut ca unul dintre cei mai populari oratori din München. Motivele acestei capacităţi de a influenţa oamenii — care este, desigur, talentul esenţial al tuturor demagogilor — sunt diverse. În primul rând trebuie să ne gândim la ceea ce a fost adesea numit magnetismul său care, conform multor observatori, îşi avea originea în ochii lui (H. Picker, 1965; W. Maser, 1971; A. Speer, 1970). Există un număr de relatări care arată că şi oameni care erau împotriva lui au devenit brusc adepţi în clipa în care i‐a privit în ochi. Profesorul A. von Müller, care ţinea un curs de istorie pentru soldaţii care erau în instrucţie pentru serviciile secrete la München, oferă următorul tablou al primei sale întâlniri cu Hitler: „La sfârşitul cursului meu am remarcat un mic grup care m-a făcut să mă opresc. Stăteau ca vrăjiţi în jurul unui bărbat care le vorbea cu o voce stranie, guturală, fără pauze, şi erau din ce în ce mai entuziasmaţi: am avut sentimentul ciudat că entuziasmul lor era provocat de al lui şi că, în acelaşi timp, entuziasmul lor dădea energie vocii lui. Am zărit o faţă subţire, palidă (…) cu o mustaţă tăiată scurt şi ochi izbitor de mari, de un albastru deschis, reci şi strălucind de fanatism“ (W. Maser, 1971).

Există multe consemnări care menţionează calităţile magnetice ale ochilor lui Hitler. Dat fiind că nu l‐am văzut decât în fotografii, care dau doar o impresie foarte nefirească a acestei calităţi particulare, pot doar să speculez pe marginea a ceea ce era acolo. O astfel de speculaţie este facilitată, totuşi, de faptul că s‐a observat frecvent că persoanele extrem de narcisice — în special fanaticii — au adeseori o strălucire specială în ochi care dă o impresie de mare intensitate, de ieşit din comun şi de devoţiune. De fapt, uneori nu este uşor să se facă diferenţa între expresia din ochii unui om extrem de dedicat, aproape sfânt, şi din ochii celor extrem de narcisici şi uneori pe jumătate nebuni. Singura trăsătură de diferenţiere este prezenţa — sau absenţa — căldurii, şi toate relatările despre Hitler sunt unanime că el avea ochi reci, că întreaga sa expresie facială era glacială, că îi lipsea orice fel de căldură sau de compasiune. Deşi această trăsătură putea avea un efect negativ — şi chiar a avut, asupra multora —, adesea intensifică puterea magnetismului. O faţă necruţătoare şi lipsită de umanitate produce frică; oamenii preferă să admire, decât să se teamă. Cuvântul „uluire“ caracterizează cel mai bine acest amestec de sentimente; uluirea poate însemna ceva groaznic („uluitor“) ca şi ceva admirabil (ca în a fi uluit de cineva).
Un alt factor al capacităţii de a impresiona a lui Hitler era narcisismul lui şi, la fel ca mulţi alţi narcisici, siguranţa neclintită în propriile idei. Pentru a înţelege acest fenomen trebuie să avem în vedere că, în ce priveşte cunoaşterea noastră, singura certitudine este moartea. Dar a spune că nimic nu este sigur nu înseamnă că totul este o chestiune ipotetică. De la o estimare avizată la o ipoteză, la o teorie, există un grad din ce în ce mai mare de aproximare a certitudinii, mediată de raţiune, observaţie realistă, gândire critică şi imaginaţie. Pentru cineva care are aceste capacităţi, incertitudinea relativă este perfect acceptabilă deoarece este rezultatul utilizării active a facultăţilor sale, iar certitudinea este plictisitoare căci este moartă. Dar pentru aceia lipsiţi de aceste facultăţi, mai ales într‐o vreme de incertitudine socială şi politică precum în Germania anilor ’20, fanaticul care pretinde că este sigur devine figura cea mai atrăgătoare, asemănătoare unui mântuitor.

Un factor înrudit care a facilitat influenţa lui Hitler a fost talentul lui de a suprasimplifica. Discursurile lui nu aveau scrupule intelectuale ori morale. Alegea informaţiile care serveau tezei sale, conecta piesele şi construia un argument plauzibil, cel puţin pentru minţile necritice. Era de asemenea un actor desăvârşit, cu o capacitate remarcabilă de a imita felul de a vorbi şi gesturile celor mai diverse persoane. Avea un control absolut al vocii sale pe care o manipula conştient pentru a obţine efectul dorit. Când le vorbea studenţilor putea fi calm şi raţional. Ştia şi care era tonul potrivit cu care să se adreseze vechilor lui tovarăşi duri şi needucaţi de la München sau unui prinţ german, sau generalilor lui. Putea să mimeze o scenă de furie atunci când voia să‐i copleşească pe miniştrii cehoslovaci sau polonezi pentru a‐i determina să cedeze şi putea fi gazda perfectă şi prietenoasă pentru Neville Chamberlain. Nu se poate vorbi despre talentul lui Hitler de a impresiona oamenii fără a se menţiona crizele lui de furie. Aceste izbucniri ocazionale au contribuit în mare măsură la clişeul, larg răspândit mai ales în afara Germaniei, care‐l prezenta ca pe un om permanent furios, care striga, incapabil de autocontrol. O astfel de imagine nu este în niciun caz corectă. Hitler era în general manierat, politicos şi controlat; crizele lui de furie, chiar dacă nu erau rare, constituiau excepţia, dar puteau fi foarte intense. Aceste izbucniri de furie apăreau în două feluri de ocazii. Întâi, în discursurile lui, mai ales în preajma concluziei. Această furie era chiar reală, pentru că era alimentată de patima sa cea mai autentică pentru ură şi răzbunare şi căreia îi dădea expresie deplină şi nerestricţionată la un anumit punct al discursurilor. Exact această autenticitate a urii sale este ceea ce o făcea atât de impresionantă şi de molipsitoare. Oricât de autentice ar fi fost aceste expresii oratorice ale urii, ele nu erau, totuşi, necontrolate. Hitler ştia foarte bine când era momentul să‐şi dea drumul şi să biciuiască emoţiile audienţei şi abia atunci deschidea zăgazurile urii sale. Izbucnirile sale de furie din conversaţii par să fi fost de o altă natură, deloc diferite de cele pe care le avea copil fiind, atunci când se simţea frustrat. Speer le compară cu accesele de furie ale unui copil de şase ani, care era în multe privinţe „vârsta emoţională“ a lui Hitler. El se folosea de aceste izbucniri pentrua intimida oamenii dar putea şi să le controleze atunci când simţea că era oportun.

O bună ilustrare ne este furnizată de o scenă descrisă de către unul dintre cei mai remarcabili comandanţi militari germani, generalul Heinz Guderian: „Cu faţa înroşită de furie şi cu pumnii ridicaţi, bărbatul [Hitler] stătea în faţa mea tremurând, copleşit de furie şi complet răvăşit [fassungslos]. (…) Dacă Guderian n-a fost impresionat de acest spectacol şi a insistat pe ideea lui iniţială care îl înfuriase atât de tare, Hitler s-a schimbat brusc, a zâmbit foarte amabil şi i-a spus lui Guderian: «Continuaţi, vă rog, raportul; astăzi Statul Major a câştigat o bătălie»“ (A. Bullock, 1965).

Relatările lui Speer despre izbucnirile lui Hitler sunt confirmate de multe alte consemnări din literatura istorică: „După negocieri acerbe Hitler era capabil să-şi ridiculizeze oponenţii. Odată a povestit vizita lui Schuschnigg la Obersalzberg pe 12 februarie 1939. Printr-o pretinsă criză de furie l-a făcut pe cancelarul austriac să înţeleagă gravitatea situaţiei, spunea el, şi în final l-a forţat să cedeze. Multe dintre aceste ieşiri isterice care au fost relatate fuseseră probabil regizate cu grijă. În general, autocontrolul era una dintre trăsăturile cele mai remarcabile ale lui Hitler. În vremurile acelea de început, îşi pierduse cumpătul de foarte puţine ori, cel puţin în prezenţa mea“ (A. Speer, 1970).

Un alt talent remarcabil al lui Hitler era memoria sa extraordinară. P.E. Schramm ne oferă o descriere vie: „O capacitate care uimea pe toată lumea iar şi iar — inclusiv pe cei care nu erau subjugaţi de farmecul său — era memoria lui uimitoare; o memorie care putea reţine chiar şi cele mai neimportante detalii, precum personajele din romanele lui Karl May, autorii cărţilor pe care le citise demult, chiar şi marca bicicletei pe care o avea în 1915. Îşi amintea cu exactitate datele din cariera sa politică, pensiunile la care stătuse, străzile pe care condusese maşina“ (H. Picker, 1965).

Numeroase relatări ne prezintă capacitatea lui Hitler de a‐şi aminti cifre şi detalii tehnice — calibrul exact şi raza de acţiune a oricărui tip de armă, numărul de submarine de pe mare şi din porturi şi multe alte detalii de importanţă militară. Nu este de mirare că generalii săi erau adesea profund impresionaţi de cunoştinţele sale amănunţite, care era de fapt mai mult un triumf al memoriei.

Aceasta ne conduce la o chestiune foarte importantă, aceea a erudiţiei şi cunoaşterii lui Hitler, chestiune de o importanţă deosebită astăzi, când există o tendinţă din ce în ce mai mare de restaurare a imaginii lui Hitler şi unele cărţi scrise de foşti nazişti exprimă o admiraţie neştirbită a măreţiei lui. Maser are o poziţie oarecum contradictorie. El avertizează cititorul că multe dintre afirmaţiile lui Hitler despre propria lui erudiţie sunt îndoielnice în absenţa unor dovezi obiective. (De exemplu, Hitler pretindea că citea o carte serioasă în fiecare seară şi că încă de la douăzeci şi doi de ani studiase serios istoria universală, istoria artei, a culturii, a arhitecturii şi ştiinţele politice.) În ciuda acestui avertisment iniţial, Maser afirmă, fără să citeze surse, că, după relatări „credibile“ ale unor martori, Hilter începuse în ultimii ani de şcoală să studieze lucrări avansate de ştiinţă şi artă, dar cel mai familiar era cu acele domenii ale istoriei pe care el însuşi susţinea că le stăpâneşte. Cât de superficială poate fi o astfel de evaluare a cunoştinţelor lui Hitler se poate vedea dintr‐un exemplu clar: Maser scrie că remarcile lui Hitler din Dialogurile (Zwiegespräche) avute cu el confirmă doar „ceea ce Hitler deja demonstrase înainte, atât în public, cât şi în conversaţiile particulare: remarcabila sa cunoaştere a Bibliei şi Talmudului“ (W. Maser, 1971). Talmudul este o lucrare voluminoasă şi dificilă şi doar cineva care şi‐a dedicat ani întregi studiului ei poate avea o „cunoaştere remarcabilă“ a ei. Realitatea este simplă: literatura antisemită, care îi era foarte familiară lui Hitler, conţine numeroase citate din Talmud, uneori distorsionate sau rupte din context, pentru a demonstra natura malefică a evreilor. Hitler reţinuse acele fraze şi îşi făcea ascultătorii să creadă că citise întreaga operă. Că îşi putea păcăli ascultătorii astfel este de înţeles; dar este regretabil că putea să păcălească astfel şi un istoric treizeci de ani mai târziu.

Hitler putea într‐adevăr să vorbească cu dezinvoltură şi cu pretenţii de cunoscător despre aproape orice subiect de pe lume, aşa cum se poate convinge singur oricine citeşte Convorbirile din jurul mesei (Table Talks — H. Picker, 1965). Putea vorbi ore în şir despre paleontologie, antropologie şi orice chestiune de istorie, filosofie, religie, psihologia femeilor şi biologie. Ce ne arată o examinare critică a erudiţiei şi cunoaşterii lui Hitler? La şcoală nu a fost niciodată capabil de vreun efort de lectură susţinută, nici măcar la o materie ca istoria, care‐i captase interesul. În anii petrecuţi la Viena îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului umblând pe străzi, privind la clădiri, făcând schiţe şi pălăvrăgind. Capacitatea de studiu serios şi susţinut şi de lectură asiduă ar fi putut apărea după război, dar nu există nici o dovadă în acest sens, în afară de propriile lui declaraţii. (Se presupune că a avut cu el în timpul războiului un volum din Schopenhauer. Cât a citit din el, asta nu ştim.) Pe de altă parte, o cercetare a convorbirilor, a discursurilor sale şi a lucrării Mein Kampf sugerează că într‐adevăr era un cititor avid şi lacom, cu o capacitate uluitoare de a acumula şi reţine lucruri pe care apoi le folosea oricând era posibil pentru a‐şi întări ideile. Citită cu oarecare obiectivitate, Mein Kampf cu greu poate părea opera unui om cu cunoştinţe temeinice, apărând mai degrabă un pamflet de propagandă construit cu iscusinţă — şi lipsă de onestitate. Cât despre discursurile sale, deşi extrem de eficiente, erau cele ale unui demagog care înflăcăra masele, nu ale unui om educat (autodidact sau altfel). Convorbirile din jurul mesei ni‐l prezintă la cel mai înalt nivel al artei conversaţiei. Dar îl arată şi ca pe un om foarte înzestrat, cu o instrucţie mediocră, fără nicio bază solidă în niciun domeniu, care sărea de la un subiect la altul dar care, ajutat totuşi de memoria lui remarcabilă, reuşea să combine într‐un ansamblu mai mult sau mai puţin coerent toate frânturile de informaţie pe care le prinsese din acest fel de lecturi de cultură generală. Uneori făcea gafe serioase care îi dezvăluiau lipsa culturii de bază, dar în general se pare că îşi impresiona ascultătorii, deşi foarte probabil nu pe toţi. (În încercarea de a determina efectul acestor „conversaţii din jurul mesei“ asupra musafirilor lui Hitler, trebuie să ne reamintim că deşi cei care îl ascultau erau inteligenţi şi educaţi, unii dintre ei erau fascinaţi de el şi prin urmare înclinaţi să‐i treacă cu vederea lipsa de bază a peroraţiilor lui. Se poate ca ei să fi fost impresionaţi şi de aria extrem de vastă de subiecte pe care Hitler le aborda cu atâta siguranţă; crescuţi în tradiţia onestităţii intelectuale, le‐ar fi venit greu să creadă că aveau în faţă un om care blufa în stil mare.)

Dovezile indică faptul că, cu puţine excepţii, Hitler nu a citit nimic care să‐i contrazică premisele fanatice preconcepute sau care să fi necesitat o gândire critică sau obiectivă. În concordanţă cu caracterul lui, motivul lecturilor sale nu era cunoaşterea, ci adunarea de muniţie pentru patima sa de a‐i convinge pe alţii — şi pe sine. El căuta plăcere în tot ce citea; căuta satisfacţie emoţională imediată prin confirmarea prejudecăţilor sale. La fel cum nu era interesat de muzica lui Bach sau Mozart, ci doar de operele lui Wagner, tot astfel nu era interesat de cărţi care cereau participare şi răbdare şi care cucereau prin frumuseţea adevărului. El devora pagini tipărite dar într‐o manieră total receptivă şi avidă. Puţine cărţi serioase din orice domeniu pot fi citite aşa; materialul optim pentru acest fel de lectură este constituit de pamfletele politice sau cărţile pseudoştiinţifice, precum cele despre rasă ale lui Gobineau sau Chamberlain, şi cele de popularizare ale darwinismului sau altele nu prea greu de digerat din care Hitler îşi putea culege ceea ce îi convenea. Se poate ca el să fi citit cărţi pe subiecte care‐l interesau cu adevărat, precum arhitectura sau istoria militară, dar nu ştim în ce măsură. În general, se poate presupune că Hitler citea cărţi de popularizare (inclusiv pamflete) în care găsea multe citate din surse mai serioase; acestea erau cele pe care le cita la rândul lui, ca şi cum ar fi citit originalele. Problema reală nu constă în câte cărţi a citit Hitler, ci dacă a ajuns la nivelul de bază al unui om educat — adică la capacitatea de obiectivitate şi raţiune în asimilarea cunoştinţelor. S‐a spus adesea că Hitler a fost autodidact, dar acest termen este înşelător: Hitler nu a fost un om autoeducat, ci un om semieducat, iar jumătatea care îi lipsea era cunoaşterea a ceea ce reprezintă cunoaşterea.

Lipsa fundamentală de educaţie a lui Hitler se manifestă însă în alt mod. El avea, desigur, posibilitatea de a invita oameni de ştiinţă din orice domeniu pentru a învăţa de la ei şi de a‐şi lărgi orizontul. Dar din consemnările lui Schramm, ca şi ale lui Speer, rezultă că evita aproape total să facă acest lucru. Nu se simţea în largul lui cu oameni de acelaşi statut — sau superiori lui — în orice privinţă, aşa cum se întâmplă frecvent cu caracterele narcisice şi dictatoriale. El trebuia să fie în poziţia în care să poată juca rolul celui infailibil; dacă acest lucru nu era posibil, o astfel de discuţie ameninţa întregul edificiu al cunoştinţelor sale umflate, exact cum ar fi făcut o carte serioasă. Singura excepţie de la evitarea de către Hitler a specialiştilor o găsim în relaţia sa cu arhitecţii şi în special cu profesorul P.L. Troost. Troost nu era slugarnic cu Hitler; de exemplu, când Hitler venea în vizită în apartamentul lui Troost, acesta nu‐l întâmpina niciodată la scări şi nici nu‐l însoţea până jos la plecare. Cu toate acestea, admiraţia lui Hitler pentru Troost era de neclintit. Nu era niciodată arogant sau certăreţ, ci se purta cu Troost ca un student (A. Speer, 1970). Chiar şi într‐o fotografie publicată în cartea lui Speer se poate observa atitudinea aproape timidă a lui Hitler faţă de profesor. Cred că Hitler se purta astfel faţă de el din cauza pasiunii sale pentru arhitectură, pe care am subliniat‐o deja.

Gusturile lui Hitler în materie de muzică şi pictură, ca şi de istorie şi filosofie, erau determinate aproape exclusiv de patimile sale. La Obersalzberg, în fiecare seară după cină vedea două filme; favoritele lui erau operetele şi cele muzicale; nu cele de călătorie şi nici filmele despre natură sau documentarele. (A. Speer, 1970) Am menţionat deja că îl încântau filme ca Fredericus rex. În materie de muzică era pasionat aproape exclusiv de operete şi de muzica lui Wagner, al cărui sentimentalism constituia un fel de tonic pentru el. Hanfstaengl îi cânta adesea câteva minute de Wagner, mai ales atunci când se simţea trist sau deprimat, iar Hitler reacţiona ca la un medicament energizant.

Nu există dovezi că cel ce fusese odată pictor avea vreo pasiune serioasă pentru pictură. Prefera să privească exteriorul unui muzeu, arhitectura lui, mai degrabă decât să intre şi să se uite la tablouri. Hanfstaengl face o descriere vie a vizitei la Kaiser Friedrich Museum din Berlin de la începutul anilor ’20. Prima pictură în faţa căreia s‐a oprit Hitler a fost Bărbat cu coif de aur a lui Rembrandt. „Nu-i aşa că e unică?“ i s‐a adresat el unui tânăr fiu de membru de partid pe care‐l luase cu el. „Expresia lui soldăţească eroică. Cu adevărat o luptă. Aici se poate vedea că Rembrandt a fost la urma urmei arian şi germanic, chiar dacă uneori îşi alegea modelele din cartierul evreiesc din Amsterdam.“

Hitler, „pictorul“, în special copia vederi şi gravuri; subiectele erau mai ales faţadele clădirilor („desen arhitectural“), dar şi peisaje, portrete şi ilustraţii de reclame. Principiul care îl ghida era exclusiv acela al vandabilităţii şi, aşa cum am văzut, obişnuia să reia anumite schiţe şi acuarele care aveau căutare. Desenele şi picturile lui au calitatea pe care o aştepţi de la un astfel de pictor. Erau plăcute, dar lipsite de viaţă şi de amprenta personală. Cele mai bune creaţii ale sale par a fi schiţele lui de arhitectură. Dar, chiar şi atunci când nu copia, ca în vremea războiului, aveau un stil precis, calm şi pedant; nu se simte în ele nici un impuls personal, deşi erau „bine executate“ (A. Speer, 1970). Chiar Hitler a admis mai târziu că motivul pentru care picta era doar acela de a‐şi câştiga existenţa şi că era doar un „pictor mărunt“ (ein kleiner Maler). Prietenului său fotograf, Hoffmann, i‐a spus în 1944: „Nu vreau să fiu pictor. Am pictat doar ca să pot să mă întreţin şi să studiez“ (W. Maser, 1971). Se poate trage concluzia că a fost doar un pictor comercial, un copist cu talent la desen; nu avea talent de mare pictor.

Această impresie a lipsei de originalitate a lui Hitler este întărită dacă privim la cele mai bine de o sută de schiţe aflate în posesia lui Speer. Chiar dacă nu am competenţa unui critic de artă, cred că nicio persoană cu sensibilitate psihologică nu poate să nu observe caracterul extrem de pedant şi de lipsit de viaţă al acestor schiţe. Există, de exemplu, un mic detaliu al unei schiţe pentru interiorul unui teatru pe care Hitler l‐a repetat de multe ori, practic fără nicio abatere; există repetări similare ale schiţei unui obelisc. Uneori se poate vedea agresivitatea în intensitatea liniilor creionului, în vreme ce alte imagini sunt lipsite de orice expresie personală. Este foarte interesant faptul că aceste schiţe (făcute între 1925 şi 1940) sunt amestecate cu desene prozaice de submarine, tancuri şi alte echipamente militare. Faptul că Hitler nu prea era interesat de pictură nu ar trebui să ne facă să presupunem că interesul lui pentru arhitectură nu era autentic. Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea personalităţii lui Hitler, deoarece ar părea să fie singurul interes autentic din toată viaţa lui. Prin aceasta înţeleg unul care nu era în primul rând narcisic, care nu era o manifestare a distructivităţii, care nu era contrafăcut. Nu este uşor, desigur, să judeci cât de autentice sunt interesele cuiva care este atât de obişnuit să mintă despre sine. Totuşi cred că există suficiente date pentru a demonstra autenticitatea intereselor lui arhitecturale. Faptul cel mai important în această privinţă este entuziasmul nesecat al lui Hitler de a discuta planuri arhitecturale, relatate atât de viu de Speer; se poate vedea aici că era motivat de un interes real în altceva decât propria persoană. Nu ţinea prelegeri ci punea întrebări şi se angaja într‐o discuţie autentică. Cred că în pasiunea sa pentru arhitectură, omul distructiv, însetat de putere şi fără sentimente, se trezea la viaţă, chiar dacă, de fiecare dată, impactul total al caracterului său îl extenua pe Speer. Nu vreau să spun că Hitler era un alt om atunci când vorbea despre arhitectură, ci că era singura situaţie în care „monstrul“ era cel mai aproape de a fi uman.

Aceste consideraţii nu înseamnă că Hitler avea dreptate atunci când pretindea că circumstanţele externe îl forţaseră să renunţe la planul de a deveni arhitect. Am văzut că nu avea mare lucru de făcut pentru a atinge acest obiectiv dar nu a făcut niciun efort pentru că era mai mânat de dorinţa lui de omnipotenţă şi distrugere decât stimulat de dragostea pentru arhitectură. Presupunerea autenticităţii pasiunii lui pentru arhitectură nu exclude calitatea megalomană a interesului său sau prostul său gust. Aşa cum remarcă Speer, preferinţa lui mergea către neobarocul anilor ’80 şi ’90, reîncarnat în formele sale decadente din vremea împăratului Wilhelm al II‐lea. Nu este surprinzător că gustul său era la fel de îndoielnic în arhitectură ca şi în alte domenii. Gustul nu poate fi rupt de caracter; un individ brutal, primitiv, insensibil ca Hitler, orb la orice în afară de ceea ce îi putea fi lui de vreun folos, cu greu poate să nu fie lipsit de gust. Totuşi cred că este important de observat că interesul pentru arhitectură al lui Hitler a fost singurul element constructiv al caracterului său — poate singura punte care l‐a ţinut legat de viaţă.

 Poleiala

Înţelegerea personalităţii lui Hitler necesită recunoaşterea faptului că poleiala care acoperea substanţa acestui om veşnic fără stare era aceea a unui om amabil, politicos, controlat, aproape timid. Era extrem de curtenitor cu femeile, nu uita niciodată să le aducă sau trimită flori la ocazii; le oferea prăjituri şi ceai; nu se aşeza înaintea secretarelor. Schramm, în introducerea la Table Talks, oferă o imagine vie a efectului pe care Hitler îl avea asupra mediului său: „Cercul de intimi avea impresia că «şeful» era foarte preocupat de bunăstarea celor din jurul lui, participând la bucuriile şi necazurile lor. Astfel, de exemplu, se gândea mult înainte de zilele de naştere ce cadou ar face o mare plăcere (…)“. Doctorul H. Picker, tânărul care până să se alăture grupului de la masa lui Hitler „îl percepuse pe Hitler doar de la distanţă ca pe «omul de stat», a fost puternic impresionat de umanitatea pe care Hitler o radia în cercul lui restrâns, de bunăvoinţa pe care o arăta celor mai tineri, de uşurinţa cu care râdea. (…) Da, în cercul lui, Hitler, omul fără familie ori prieteni era un bun «camarad» — şi învăţase ce însemna camaraderia în Primul Război Mondial, folosind şi mai apoi această înţelegere. Oamenii din jurul lui Hitler ştiau şi cât de intens reacţiona la femei frumoase şi elegante. Cunoşteau şi dragostea lui pentru copii; observaseră cât de ataşat era de câinii lui şi cât de mult se relaxa când putea să observe comportamentul acestor animale“ (H. Picker, 1965).

Hitler putea juca foarte bine acest rol al omului prietenos, amabil, drăguţ şi bun; şi nu doar pentru că era un actor excelent, ci şi pentru că îi plăcea rolul. Pentru el era foarte important să îşi amăgească cercul de prieteni cu privire la profunzimea propriei lui distructivităţi şi, cel mai important, să se amăgească pe sine. Cine poate şti dacă exista vreun element autentic de bunătate sau de bunăvoinţă în comportamentul lui Hitler? Ar trebui să presupunem că era, însă din ce am văzut despre caracterul lui, credem că mare parte din bunătatea lui era doar o poleială. Grija lui Hitler pentru zilele de naştere, de exemplu, contrastează cu comportamentul lui faţă de Eva Braun, cu care nu încerca să se poarte ca un gentleman. Cât despre râsul lui Hitler — se pare că Picker nu era suficient de sensibil să‐i remarce trăsătura particulară. În privinţa atitudinii camaradereşti din război, aşa cum este prezentată de Picker‐Hanfsteangl citează un raport scris de ofiţerul superior al lui Hitler în care menţionează că, deşi Hitler era un soldat prompt şi conştiincios, „a fost exclus de la promovări ulterioare din cauza atitudinii sale arogante faţă de camarazii săi şi din cauza pupincurismului faţă de superiori“ (E. Hanfstaengl, 1970). În ce priveşte dragostea lui de copii — un sport practicat de mulţi politicieni — Speer se îndoieşte că era autentică. Cât despre afecţiunea pentru câini, Schramm dezvăluie natura acestei afecţiuni: el scrie că Hitler ordonase construcţia la sediul său a unui traseu cu obstacole, similar celor folosite la instrucţia infanteriei, traseu în care câinii trebuiau să‐şi dovedească inteligenţa şi curajul. Subofiţerul care avea grijă de câini i‐a arătat lui Schramm cât de repede puteau să execute comenzile de „sus“ şi „jos“. Schramm comentează: „Am avut impresia că urmăream o maşină, nu un câine şi m-am întrebat dacă, în antrenarea acestor câini, Hitler nu era dominat de dorinţa de a distruge voinţa acestui animal“ (H. Picker, 1965).

Schramm scrie că Hitler avea două feţe: cea prietenoasă şi cea terifiantă — şi că ambele erau autentice. Această idee este adesea exprimată când oamenii vorbesc despre „o personalitate de tip Jekyll‐Hyde“, vrând să spună că ambele sunt autentice. Dar această viziune nu este susţinută din punct de vedere psihologic, mai ales de la Freud încoace. Diviziunea reală este între miezul inconştient al structurii de caracter şi rolul pe care îl joacă cineva, inclusiv raţionalizările, compensările şi alte apărări care maschează realitatea de bază. Chiar şi fără Freud, această viziune este adesea periculos de naivă. Cine n‐a întâlnit oameni care nu păcălesc numai prin vorbă — ceea ce este minor —, ci şi cu întregul lor comportament, cu felul lor de a fi, cu tonul vocii şi gesturile lor? Mulţi indivizi sunt destul de abili să ofere o reprezentaţie suficient de bună a personajului care pretind că sunt; sunt atât de pricepuţi să joace un rol, încât păcălesc uneori chiar şi oameni care nu sunt în niciun caz naivi în ale psihologiei. Lipsit de orice miez, de orice principii, valori sau convingeri autentice, Hitler putea „juca“ rolul gentlemanului amabil fără să fie conştient el însuşi pe moment că acela era un rol. Lui Hitler îi plăcea rolul acesta, nu numai pentru a păcăli; îi plăcea pentru că era legat de originea lui socială. Nu mă refer la faptul că tatăl său era un copil nelegitim şi că mama lui nu avea educaţie, ci la situaţia socială atipică a familiei sale. Parte din cauza serviciului, parte din motive personale, tatăl său s‐a mutat în diverse momente cu familia sa în cinci oraşe diferite. Pe lângă asta, rolul său de funcţionar vamal imperial îl separa cumva social de clasa mijlocie locală, deşi din punct de vedere al veniturilor şi poziţiei sociale era egalul lor. Astfel, familia Hitler nu a fost niciodată complet integrată în societatea de clasă mijlocie din diversele locuri în care au locuit. În plus, chiar dacă erau înstăriţi, din punct de vedere cultural erau pe palierul de jos al vieţii burgheze. Tatăl se trăgea dintr‐un mediu social inferior, era interesat doar de politică şi albine şi îşi petrecea la cârciumă mare parte din timpul său liber; mama nu avea educaţie şi era interesată doar de familia ei. Ca tânăr ambiţios şi orgolios, Hitler se simţise probabil nesigur din punct de vedere social şi îşi dorise să se numere printre palierele mai bogate şi mai prospere ale clasei mijlocii. Chiar şi la Linz jinduia la haine elegante şi, în plimbările lui, se îmbrăca îngrijit şi purta baston. Maser consemnează că la München purta o ţinută de seară (papion alb) şi că avea costumele întotdeauna impecabile, niciodată ponosite. Mai târziu, uniforma a rezolvat problema hainelor, dar manierele se doreau a fi cele ale unui burghez bine educat. Florile, gusturile în ce priveşte decorarea casei şi purtarea sa dezvăluiau încercarea oarecum forţată de a demonstra că „s‐a ajuns“. Hitler era un adevărat burgeois­gentilhomme;un nouveau riche dornic să arate că este un gentleman. Dispreţuia clasele de jos pentru că trebuia să dovedească faptul că nu este unul dintre ei. Hitler era un dezrădăcinat; nu atât pentru că era un austriac care făcea pe neamţul, ci pentru că nu aparţinea niciunei clase sociale. Nu făcea parte din clasa muncitoare; şi nici din burghezie. Era un însingurat şi din punct de vedere social, nu numai psihologic. Singurele origini pe care le putea percepe erau cele mai arhaice — acelea de rasă şi de sânge.

Admiraţia lui Hitler pentru înalta clasă nu era în niciun caz un fenomen rar; găsim aceeaşi atitudine — uneori profund refulată — la astfel de lideri socialişti din aceeaşi perioadă, ca, de exemplu, la Ramsay MacDonald. Astfel de oameni se trăgeau din clasa mijlocie săracă şi dorinţa lor intimă era să fie „primiţi“ de înalta societate, de industriaşi şi generali. Hitler era mai puţin umil; el voia să‐i oblige pe cei care deţineau adevărata putere să o împartă cu el şi chiar, într‐un sens mai formal, să i se supună lui. Hitler, rebelul, conducătorul unui partid al muncitorilor, era înamorat de bogaţi şi de stilul lor de viaţă, în ciuda multelor sale afirmaţii împotriva lor de dinainte de a ajunge la putere. Hitler, omul cumsecade, era un rol; reală era dorinţa lui de „apartenenţă“ şi de a fi un „gentleman“. Într‐un fel, Hitler era o figură grotescă: un om condus de patima de a distruge, un om lipsit de compasiune, un vulcan de patimi arhaice — care încerca să pară un gentleman bine crescut, politicos, chiar inofensiv. Nu este de mirare că a putut păcăli pe mulţi pe care, din diverse motive, nu îi deranja să fie păcăliţi.

Un simbol grotesc al amestecului de burghez corect şi criminal este căsătoria lui cu Eva Braun în buncăr, cu puţină vreme înainte să moară. Căsătoria formală a reprezentat cea mai mare distincţie pe care Hitler, micul burghez, i‐o putea conferi amantei lui şi cea mai mare realizare pentru ea, ale cărei valori erau în întregime norme tradiţionale, burgheze. Totul a fost foarte corect; trebuia găsit funcţionarul de stare civilă autorizat să oficieze căsătorii; asta a durat multe ore pentru că era foarte greu să găseşti un judecător de pace în acea mică parte a Berlinul care nu era încă ocupată de trupele sovietice. Dar Comandantul Suprem nu a simţit că putea schimba regulile acestei proceduri birocratice numind pe unul dintre cei prezenţi ca judecător de pace. A trebuit să aştepte ore întregi până a sosit funcţionarul cuvenit. Ceremonia căsătoriei a fost îndeplinită întocmai, s‐a servit şampanie. Hitler, „gentlemanul“, acţionase corect — exprimând totuşi limpede ideea că numai moartea iminentă îl făcuse să‐şi oficializeze relaţia cu amanta lui. (Cu un minimum de consideraţie, ca să nu mai vorbim de afecţiune, ar fi putut face acest gest cu câteva săptămâni mai devreme.) Hitler şi criminalul funcţionaseră ca şi până atunci. Nici măcar căsătoria cu Eva nu l‐a împiedicat să‐l execute pe fratele acesteia pentru presupusă trădare. Cu puţină vreme înainte, îşi condamnase la moarte medicul, pe doctorul Karl Brandt, care‐i fusese loial din 1934, în faţa curţii marţiale compusă din Goebbels, generalul SS Berger şi liderul tineretului nazist, Axmann, cu Hitler atât în rol de „procuror“, cât şi de autoritate supremă. Motivul condamnării la moarte pe care a insistat Hitler era că Brandt îşi lăsase familia în Thuringia să fie „călcată de americani“ în loc să‐i fi adus la Obersalzberg; exista suspiciunea că Brandt îşi folosea soţia drept curier în comunicarea cu americanii. (Himmler, care la vremea aceea încerca şi el să intre în graţiile americanilor, i‐a salvat viaţa lui Brandt.)

Indiferent de motivele sociale şi personale ale aparenţei lui Hitler, această poleială era şi un bun de mare valoare. L‐a ajutat să‐i păcălească pe liderii militari, industriali şi politici naţionalişti ai Germaniei, precum şi pe mulţi politicieni din alte ţări care ar fi putut fi îndepărtaţi de brutalitatea şi distructivitatea lui. Cu siguranţă că mulţi au văzut dincolo de această faţadă, dar încă şi mai mulţi nu, şi astfel s‐a creat un climat favorabil care i‐a permis lui Hitler să‐şi urmeze calea distrugerii.

Voinţă slabă, simţ deficitar al realităţii

Hitler însuşi considera că cea mai mare calitate a lui era voinţa neclintită. Dacă avea sau nu dreptate, depinde de ce înţelege fiecare prin „voinţă“. Dacă ne uităm la cariera lui, o primă privire ar părea să arate că era, într‐adevăr, un om cu o voinţă extraordinară. Obiectivul lui era să ajungă mare şi, în ciuda faptului că fusese un nimeni, în doar douăzeci de ani îşi îndeplinise obiectivele dincolo de orice aşteptare ar fi avut. Nu este oare nevoie de o voinţă extraordinară pentru a atinge un astfel de scop? Această noţiune devine, totuşi, chestionabilă dacă ne amintim cât de puţină voinţă avea în copilărie şi tinereţe. Am văzut că era leneş, indisciplinat şi nu era dornic să facă niciun efort. Nu este ceea ce ne‐am aştepta să descoperim la o fiinţă înzestrată cu o voinţă puternică. Realitatea este că ceea ce Hitler numea „voinţa“ lui erau patimile care‐l înflăcărau şi care îl mânau fără odihnă să‐şi afle împlinirea. Voinţa lui era la fel de nemărginită şi de crudă precum cea a unui copil de şase ani, cum spunea Speer. Despre un copil de şase ani, incapabil de compromis şi care face o criză când se simte frustrat, s‐ar putea spune că are o „voinţă“ puternică, dar ar fi mai corect să spunem că este condus de impulsuri şi incapabil să tolereze frustrarea. Când nu avea nicio ocazie de a‐şi atinge scopul, Hitler nu făcea decât să lase să treacă timpul, să lenevească şi nu făcea decât strictul necesar ca să‐şi asigure traiul. În anii de dinaintea Primului Război Mondial nu avea nici cea mai vagă idee şi despre cum îşi va atinge obiectivul. Dacă n‐ar fi fost situaţia politică de după război, probabil că ar fi continuat să o ducă aşa în derivă, luându‐şi poate câte un serciviu neînsemnat, deşi asta i‐ar fi fost greu din cauza lipsei de disciplină. Cea mai bună şansă profesională ar fi fost ca vânzător al vreunui produs de calitate îndoielnică al cărui succes depinde mai ales de forţa de persuasiune. Dar aşteptarea i‐a fost răsplătită; dorinţele lui fantastice şi marele lui talent de convingere s‐au potrivit cu realitatea socială şi politică. Ofiţerii reacţionari l‐au angajat nu numai ca să‐i spioneze pe alţi soldaţi, ci şi ca să‐i convertească la ideile reacţionare, militariste. Din aceste începuturi firave Hitler a devenit supervânzătorul unei mărfi pentru care exista mare cerere din partea „băieţilor“ dezamăgiţi şi frustraţi şi de a cărei vânzare erau interesaţi vital în primul rând armata şi apoi alte grupuri puternice — era vorba despre o ideologie naţionalistă, anti‐ comunistă, militaristă. Când şi‐a dovedit succesul în această operaţiune, părţi considerabile dintre industriaşii şi bancherii germani l‐au susţinut financiar în aşa măsură, încât i‐au permis să ajungă la putere.
Slăbiciunea voinţei lui Hitler se vede în ezitarea şi îndoiala în faţa diverselor decizii de luat, fapt comentat de mulţi observatori. Avea tendinţa, vizibilă la mulţi oameni cărora le lipseşte o voinţă puternică, de a lăsa lucrurile să ajungă într‐un punct în care nu mai avea nevoie să ia vreo decizie pentru că decizia se impunea singură; dar acest lucru nu se întâmplă de la sine. Hitler aţâţa focul, închidea din ce în ce mai multe căi de retragere şi aducea întreaga situaţie într‐un punct de fierbere în care trebuia să acţioneze astfel. Cu tehnica lui de autoamăgire s‐a eliberat de dificultatea de a trebui să decidă. „Decizia“ lui era de fapt supunerea în faţa unui inevitabil fait accompli, dar unul conceput de el. Ca să dăm doar un exemplu: pare îndoielnic să fi vrut iniţial să ocupe Polonia pentru al cărei lider reacţionar, colonelul Beck, avea o mare simpatie. Dar când Beck a respins cererile mai blânde ale lui Hitler, acesta din urmă s‐a înfuriat şi a înfierbântat situaţia cu Polonia până la un punct în care nu mai exista nicio altă soluţie decât războiul.

Odată ce Hitler alegea un drum, îl urma cu o hotărâre neclintită şi cu ceea ce s­-ar putea numi o „voinţă de fier“ de a învinge. Pentru a înţelege acestă aparentă contradicţie trebuie să cercetăm, oricât de sumar, conceptul de voinţă. În primul rând, este util să facem diferenţa între „voinţă raţională“ şi „voinţă iraţională“. Prin voinţă raţională înţeleg efortul energetic de a atinge un obiectiv dorit raţional; aceasta necesită realism, disciplină, răbdare şi depăşirea comodităţii. Prin voinţă iraţională înţeleg o aspiraţie pătimaşă, hrănită de energia pulsiunilor iraţionale cărora le lipsesc calităţile cerute de voinţa raţională. Voinţa iraţională este ca râul care rupe un baraj; este puternică, dar nu se află în stăpânirea omului; el este sclavul ei, mânat de ea, forţat de ea. Voinţa lui Hitler era, într‐adevăr, puternică, dacă o înţelegem ca voinţă iraţională. Dar voinţa lui raţională era slabă. În plus faţă de această slăbiciune a voinţei, o altă trăsătură a lui Hitler tindea să submineze ceea ce celelalte talente ale lui îl ajutau să obţină: simţul deficitar al realităţii. Contactul fragil cu realitatea, aşa cum am văzut, era deja evident la Hitler în fascinaţia sa pentru jocul de‐a războiul cu băieţii până la şaisprezece ani. Această lume a fanteziei era pentru el mult mai reală decât lumea reală. Planul lui de a deveni artist nu avea legătură cu realitatea — era mai mult o reverie — iar activitatea lui de pictor comercial nu se potrivea în niciun caz cu viziunea lui. Nici oamenii nu erau cu adevărat reali pentru el; toţi erau instrumente; el nu reuşea să intre în contact cu lumea, deşi era adesea un fin observator. Totuşi, deşi nu Hitler nu putea percepe corect realitatea, nici nu trăia complet într‐o lume a fanteziei. Lumea lui era un amestec straniu de realitate şi fantezie în care nimic nu era în întregime real şi nimic nu era complet ireal. În unele cazuri, în special în revelaţiile sale cu privire la motivaţiile oponenţilor săi, dovedea o apreciere remarcabilă a realităţii. Nu era impresionat de ceea ce spuneau oamenii, ci de ceea ce recunoştea ca fiind motivaţiile lor reale — implicite sau nici măcar pe deplin conştiente. Un bun exemplu este evaluarea sa cu privire la conduita politică franco‐britanică. Se poate spune că într‐un anumit sens victoria lui Hitler a început odată cu refuzul Marii Britanii de a respecta decizia Ligii Naţiunilor cu privire la o blocadă efectivă a Italiei după ce Mussolini îşi începuse atacul asupra Etiopiei, în 1935–1936. Prin tot felul de subterfugii, Italia a continuat să primească ţiţei, care era o necesitate vitală pentru continuarea războiului, în vreme ce Etiopia se confrunta cu mari dificultăţi de a obţine armament de peste hotare. Următorul eveniment care l‐a încurajat pe Hitler a fost abordarea Războiului Civil din Spania, din 1936–1939. Marea Britanie a împiedicat guvernul constituţional al Spaniei să importe armament pentru apărarea sa iar guvernul francez, condus de socialistul Blum, nu a îndrăznit să intervină fără aprobarea Marii Britanii. Oricum, comitetul puterilor democratice care era însărcinat cu impunerea nonintervenţiei în Spania nu a făcut nimic pentru a‐i împiedica pe Hitler sau Mussolini să‐şi continue intervenţia militară în favoarea lui Franco. Următorul eveniment a fost eşecul francezilor şi britanicilor de a se opune ocupării de către Hitler a Renaniei demilitarizate în 1936, într‐o vreme când armata germană era complet nepregătită pentru război. (Hitler a remarcat în Convorbiri în jurul mesei [H. Picker, 1965] că dacă Franţa ar fi avut un om de stat adevărat la vremea aceea, francezii s‐ar fi opus ocupaţiei Renaniei.) Ultimul pas, vizita lui Chamberlain pentru a‐i cere moderaţie lui Hitler, nu mai era necesar pentru a‐i confirma lui Hitler convingerea că Marea Britanie şi Franţa nu doreau să facă ce spuneau. În acest caz Hitler a dovedit o înţelegere realistă a comportamentului uman, precum inteligenţa a unui abil negustor de cai care se prinde când celălalt blufează. Ce nu a văzut Hitler a fost realitatea poli­ tică şi economică mai largă. Nu a reuşit să aprecieze interesul tradiţional al Marii Britanii în echilibrul puterilor pe continent; nu a observat că Chamberlain şi cercul lui nu reprezentau interesele politice ale tuturor conservatorilor, cu atât mai puţin opinia publică a întregii populaţii britanice. S‐a bazat pe opinia lui Joachim von Ribbentrop, un om cu o inteligenţă agilă dar foarte superficială, complet nepregătit să înţeleagă complexitatea politică, economică şi socială a sistemului britanic.

Acelaşi eşec al gândirii realiste se vede în lipsa oricăror cunoştinţe corecte despre Statele Unite şi în greşeala de a nu încerca să se informeze. Toate relatările relevante sunt în acord când susţin că el se mulţumea cu idei superficiale, cum că americanii erau prea blegi ca să fie buni soldaţi, că America era condusă de evrei, că guvernul american nu ar îndrăzni să intre într‐un război deoarece ţara era atât de copleşită de conflicte încât ar fi putut izbucni o revoluţie. Strategia lui Hitler arată în egală măsură o lipsă de obiecti‐ vitate şi de apreciere corectă a realităţii. În analiza sa bine documentată şi pătrunzătoare, P.E. Schramm (1965) subliniază acest defect al abordării strategice a lui Hitler. Schramm nu încearcă să minimalizeze meritele de strateg ale lui Hitler şi menţionează trei exemple (după generalul A. Jodl) de planuri curajoase şi ingenioase. Dar după 1942 judecata lui Hitler în chestiuni militare a devenit deficitară. A făcut exact ce făcuse cu materialul de lectură; el alegea din rapoartele militare datele care se potriveau cu planurile lui şi nu dădea atenţie acelora care l‐ar fi făcut să se îndoiască de ele. Ordinele sale de a nu se retrage, care au dus la catastrofa de la Stalingrad şi la pierderi masive de vieţi în multe alte părţi ale frontului, sunt caracterizate de Schramm ca „din ce în ce mai nesăbuite“. Planurile lui pentru ultimul atac ofensiv din Ardeni au omis să ia în calcul factori importanţi în situaţia tactică reală. Schramm remarcă faptul că strategia lui Hitler era una de „prestigiu“ şi de „propagandă“. Lipsa de realism l‐a făcut să nu vadă pe deplin că războiul şi propaganda sunt determinate de legi şi principii diferite. Îndepărtarea lui Hitler de realitate devine manifestă în mod grotesc atunci când, pe 24 aprilie 1945, cu două zile înainte să se sinucidă, după ce îşi plănuise deja sfârşitul, a dat un ordin prin care „deciziile fundamentale trebuie aduse la cunoştinţa Führerului cu 36 de ore înainte [de punerea lor în aplicare]“ (P.E. Schramm, 1965).

Combinaţia de voinţă slabă a lui Hitler cu simţul lui deficitar al realităţii conduce la întrebarea dacă el chiar a vrut să învingă sau dacă, inconştient şi în ciuda tuturor aparenţelor contrare, nu cumva pornise pe un drum către catastrofă. Mai mulţi observatori foarte sensibili au exprimat îndoieli serioase că ar fi putut fi vorba de a doua posibilitate. C. Burckhardt, unul dintre cei mai fini observatori ai lui Hitler, scrie: „Nu este deloc forţat să presupunem că latura de ură insaţiabilă care funcţiona în el [Hitler] era conectată în zone inconştiente ale fiinţei sale cu certitudinea mascată, dar întotdeauna prezentă, că sfârşitul urma să fie marcat de cel mai groaznic eşec şi de dispariţia personală, aşa cum s-a întâmplat de fapt în cancelaria Reichului, pe 30 aprilie 1945“ (C. Burckhardt, 1965). Speer relatează că în anii de dinaintea războiului, când Hitler discuta despre planurile lui arhitectonice cu atâta entuziasm, avea un sentiment difuz că Hitler nu credea cu adevărat în realizarea lor; nu era o convingere clară, ci doar un fel de intuiţie pe care a avut‐o. J. Brosse îşi exprimă aceeaşi idee; el ridică întrebarea dacă Hitler chiar a crezut vreodată în victoria finală, sau dacă chiar şi‐a dorit‐o cu adevărat (J. Brosse, 1972). Pe baza propriei mele analize asupra lui Hitler am ajuns la o concluzie similară. Mă întreb dacă un om cu o distructivitate atât de intensă şi copleşitoare ar fi putut dori, în adâncul fiinţei lui, munca constructivă pe care o presupunea victoria. Desigur, Burckhardt, Speer, Brosse şi cu mine nu descriem partea conştientă a minţii lui Hitler. Presupunerea că nici nu a crezut şi nici nu a dorit să‐şi împlinească visele artistice şi politice se referă la ceea ce trebuie considerat complet inconştient; fără conceptul de motivaţii inconştiente, afirmaţia că Hitler ar fi putut să nu dorească să învingă pare absurdă.

Hitler a fost un jucător de noroc; a pariat vieţile tuturor germanilor precum şi propria viaţă. Când jocul s‐a terminat şi a pierdut, nici măcar nu mai era loc de regrete. Avusese tot ceea ce îşi dorise întotdeauna: putere şi satisfacerea urii sale şi a poftei de distrugere. Înfrângerea nu‐i putea lua această satisfacţie. Megalomanul şi distructivul nu pierduse cu adevărat. Cei care au avut de pierdut au fost milioanele de fiinţe umane — germani, cetăţeni ai altor naţiuni şi minorităţi rasiale — pentru care moartea în luptă a fost cea mai blândă suferinţă. Dat fiind că Hitler era lipsit de orice compasiune, suferinţa lor nu i‐a provocat nicio durere sau remuşcare.

În analiza lui Hitler am descoperit un număr de trăsături patologice grave: am presupus prezenţa unui sindrom semiautist în copilărie; am descoperit un narcisism extrem, o lipsă de contact cu ceilalţi, deficienţe în perceperea realităţii, o necrofilie intensă. Se poate presupune în mod legitim prezenţa unei tendinţe psihotice, poate schizofrene, la el. Dar asta înseamnă că Hitler era „nebun“, că suferea de psihoză sau paranoia, aşa cum se afirmă uneori? Cred că răspunsul este unul negativ. În ciuda tendinţelor nebuneşti, era suficient de sănătos cât să‐şi urmărească scopurile hotărât şi — pentru o vreme — cu succes. Cu toate erorile de judecată pe care le‐a făcut din pricina narcisismului şi distructivităţii sale, nu se poate nega că era un demagog şi un politician remarcabil de abil care nu a arătat în niciun moment reacţii psihotice clare. Chiar şi în ultimele lui zile, când era un om distrus fizic şi psihic, şi‐a păstrat cumpătul. Cât despre tendinţele lui paranoice, suspiciunile lui aveau o bază realistă suficient de bună — cum demonstrează diversele comploturi împotriva lui — încât cu greu s‐ar putea numi o manifestare paranoică. Cu siguranţă, dacă Hitler ar fi acuzat în faţa unei instanţe de judecată, chiar şi cea mai imparţială, o pledoarie bazată pe nebunia lui nu ar fi avut nicio şansă. Totuşi, deşi în termeni convenţionali Hitler nu era psihotic, în termeni dinamici, interpersonali, era un om foarte bolnav. Întreaga chestiune dacă Hitler poate fi considerat nebun este îngreunată de dificultatea discutată mai devreme despre valoarea discutabilă a etichetelor psihiatrice; afirmaţii despre diferenţa între o tendinţă psihotică şi o psihoză în toată regula îşi pot avea utilitatea în justiţie pentru a decide dacă o persoană trebuie trimisă la închisoare sau la ospiciu, dar, în ultimă instanţă, avem de‐a face cu procese interpersonale care sfidează astfel de diagnostice. Dar analiza clinică nu trebuie folosită pentru a umbri problema morală a răului. Tot aşa cum există oameni „sănătoşi“ buni şi răi, tot astfel există nebuni răi şi nebuni benigni. Răul trebuie văzut pentru ceea ce este şi judecata morală nu trebuie suspendată prin diagnosticul clinic. Dar chiar şi cel mai rău om este o fiinţă umană şi reclamă compasiunea noastră.

În încheierea acestei analize a caracterului lui Hitler sunt utile câteva cuvinte cu privire la scopul includerii în acest studiua acestui material extins, la fel ca şi a celui despre Himmler. Pe lângă scopul teoretic evident de a clarifica conceptul de sadism şi necrofilie prin prezentarea de ilustrări clinice, am avut încă un scop: acela de a arăta principala aberaţie care îi împiedică pe oameni să îi descopere pe potenţialii Hitleri înainte ca ei să‐şi arate adevăratele feţe. Această aberaţie constă în credinţa că un om cu adevărat rău şi distructiv trebuie să fie un diavol — şi să arate ca el; că trebuie să fie lipsit de orice trăsătură pozitivă; că trebuie să poarte semnul lui Cain atât de vizibil încât oricine să‐i poată recunoşte distructivitatea de la distanţă. Există astfel de diavoli dar sunt rari. Aşa cum am arătat mai devreme, mult mai adesea, o persoană foarte distructivă va avea o aparenţă de bunătate, amabilitate, dragoste de familie, de copii, de animale; va vorbi despre idealurile şi bunele sale intenţii. Dar nu numai atât. Nu există om care să fie complet lipsit de orice bunătate, de orice intenţie bună. Dacă ar exista, ar fi la graniţa nebuniei, cu excepţia, desigur, a „idioţilor morali“ congenitali. Aşadar, câtă vreme vom crede că omul rău are coarne, nu vom descoperi niciunul.

Presupunerea naivă că un om rău este uşor de recunoscut duce la un mare pericol: eşecul de a‐i recunoaşte pe oamenii răi înainte ca ei să‐şi înceapă opera de distrugere. Cred că majoritatea oamenilor nu au caracterul intens distructiv al lui Hitler. Dar dacă s‐ar estima că astfel de persoane constituie 10 la sută din populaţie, atunci ar fi destui cât să fie periculoşi dacă ajung să aibă influenţă şi putere. Cu siguranţă, nu orice individ distructiv va deveni un Hitler, pentru că i‐ar lipsi talentele lui Hitler; ar putea deveni doar un membru eficient din SS. Dar, pe de altă parte, Hitler nu era un geniu, iar talentele lui nu erau unice. Ceea ce a fost unic a fost situaţia socio‐politică în care s‐a putut ridica; probabil că există printre noi sute de Hitleri care ar ieşi la iveală dacă le‐ar sosi momentul istoric.

A analiza, cu obiectivitate şi fără patimă, o figură precum cea a lui Hitler nu este un gest dictat doar de rigurozitatea ştiinţifică, ci şi de necesitatea învăţării unei lecţii importante pentru prezent şi pentru viitor. Orice analiză care distorsionează imaginea lui Hitler, privându‐l de umanitatea lui, nu va face decât să intensifice tendinţa noastră de a fi orbi faţă de potenţiali Hitleri, când aceştia nu au coarne.

Citește și prima parte din analiza lui Hitler- Agresivitatea malignă: Adolf Hitler, un caz clinic de necrofilie

-Analiza lui Hitler part.2

*** extrase din cartea “Anatomia distructivităţii umane”- autor Erich Fromm (ed. Trei)

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 2 =