Capacitatea de a fi singur


06 Mar 2018

Aș dori să examinez capacitatea individului de a fi singur pornind de la presupunerea că această capacitate reprezintă unul dintre cele mai importante semne de maturitate în dezvoltarea emoțională. În aproape toate tratamentele noastre psihanalitice sunt momente în care capacitatea de a fi singur este importantă pentru pacient. Clinic, aceasta poate să se exprime prin momente de tăcere sau printr‐o ședință tăcută, iar această tăcere, departe de a fi o dovadă a rezistenței, apare a fi o achiziție din partea pacientului. Se poate întâmpla ca pacientul să fie în aceste condiții pentru prima dată capabil să fie singur. Aș dori să atrag atenția tocmai asupra acestui aspect al transferului, în care pacientul este singur în ședința analitică. Este probabil corect să spunem că în literatura psihanalitică s‐a scris mai mult pe marginea fricii de a fi singur sau a dorinței de a fi singur decât pe marginea putinței de a fi singur; de asemenea, s‐a studiat intens starea retrasă, o organizare defensivă ce implică așteptarea unei persecuții. Mi se pare că se impune o discuție pe marginea aspectelor pozitive ale capacității de a fi singur. În literatură ar putea exista încercări specifice de a trata capacitatea de a fi singur, dar eu nu le cunosc. Aș dori să fac referire la conceptul freudian (1914) de relație anaclitică.

Relații de‐trei‐ și de‐două‐corpuri

Am preluat ideea de a gândi în termeni de relații de‐trei‐ corpuri și de‐două‐corpuri de la Rickman. Ne referim adeseori la complexul Oedip ca la un stadiu în care relațiile de‐trei‐ corpuri domină câmpul experienței. Orice încercare de a descrie complexul Oedip în termeni de două persoane va eșua. Cu siguranță că relațiile de‐două‐corpuri există, iar acestea aparțin unor stadii relativ mai timpurii în istoria individului. Relația de‐două‐corpuri originară este aceea dintre bebeluș și mamă, înainte ca vreuna dintre proprietățile mamei să fie aleasă pentru a fi modelată în ideea de tată. Conceptul kleinian de poziție depresivă poate fi descris în termeni de relație de‐două‐corpuri și se poate spune că acești termeni sunt esențiali acestui concept.

După ce am gândit în termeni de‐trei‐ și de‐două‐corpuri este ușor să ne îndreptăm către un stadiu și mai primitiv și să vorbim despre o relație de‐un‐corp. La început, ar putea părea că narcisismul, fie el o formă timpurie a narcisismului secundar, sau narcisismul primar ar fi relația de‐un‐corp prin excelență. Ceea ce vreau eu să sugerez însă este că trecerea de la relația de‐două‐corpuri la cea de‐un‐corp nu poate fi făcută fără o serioasă zdruncinare a cunoștințelor noastre obținute prin muncă analitică și prin observație directă a mamelor cu bebeluși.

Să fii singur la propriu

Se va vedea că nu discutăm de fapt de a fi singur la modul propriu. O persoană poate să se afle singură într‐un loc și totuși să nu fie în stare să fie singură. Suferința pe care această persoană o trăiește este dincolo de limitele imaginației. În ciuda acestui fapt, cei mai mulți reușesc să se bucure de solitudine mai devreme decât la sfârșitul copilăriei și este posibil chiar să o aprecieze ca pe o prețioasă posesiune. Capacitatea de a fi singur este fie un fenomen deosebit de sofisticat ce se poate să apară în dezvoltarea personală abia după fundamentarea relațiilor de‐trei‐corpuri, fie un fenomen al vieții timpurii care necesită un studiu special, deoarece reprezintă fundația pe care este construită singurătatea sofisticată.

 Paradox

În acest moment poate fi formulată ideea principală a acestei comunicări: deși la baza capacității de a fi singur contribuie o multitudine de experiențe, una dintre acestea este fundamentală și, în cazul în care aceasta nu este suficientă, capacitatea de a fi singur nu se va dezvolta. Această experiență este aceea de a fi sin­gur, ca bebeluș și ca un copil mic, în prezența mamei. În acest fel fundamentul putinței de a fi singur este un paradox, deoarece reprezintă experiența de a fi singur în timp ce altcineva este prezent.

Aici este implicat un tip special de relație, aceea dintre bebelușul sau copilul mic care este singur și mamă sau substitutul de mamă pe care se poate de fapt conta că este prezentă, chiar dacă în momentul respectiv ea este reprezentată doar de către cuvertură sau de către premergător, sau de către atmosfera pe care o creează mediul înconjurător. Aș propune un nume pentru acest tip special de relație.

Mi‐ar plăcea să folosesc termenul relaționare a Eului, termen ce pare potrivit mai ales prin faptul că contrastează clar cu termenul relație de Se, aceasta din urmă fiind o complicație repetată a ceea ce am putea numi viață a Eului. Relaționarea Eului se referă la relația dintre două persoane, dintre care una este într‐un grad oarecare singură. Se poate ca ambele persoane să fie absente, cu toate acestea prezența fiecăreia fiind importantă pentru cealaltă. Consider, de exemplu, că dacă vom compara înțelesul termenului „a plăcea“ cu acela al termenului „a iubi“, vom constata că a plăcea este o problemă de relaționare a Eului, în timp ce a iubi este mai degrabă o problemă de relație de Se, atât într‐o formă brută, cât și într‐una sublimată.

Înainte de a dezvolta aceste idei în stilul meu propriu, mi‐aș dori să vă reamintesc modul în care am putea să vorbim despre putința de a fi singur, folosind terminologia psihanalitică consacrată.

După actul sexual

Mi se pare corect să spunem că după un act sexual satisfăcător fiecare partener este singur și mulțumit să fie singur. A putea să te bucuri de a fi singur împreună cu o altă persoană care este la rândul ei singură este o expresie a sănătății. Lipsa de tensiune a Se‐ului poate provoca anxietate, dar integrarea temporală a personalității îl face pe individ să poată aștepta întoarcerea naturală a tensiunii Se‐ului și să se bucure de singurătatea împărtășită, adică de singurătatea care este relativ eliberată de acea calitate pe care noi o numim retragere.

Scena primitivă

S‐ar putea spune că putința unui individ de a fi singur depinde de capacitatea sa de a face față sentimentelor provocate de scena primitivă. În cadrul scenei primitive este percepută sau imaginată o relație excitată între părinți, iar aceasta este acceptată de un copil care este sănătos și care este capabil să‐și stăpânească ura și să o pună în serviciul masturbării. În masturbare, întreaga responsabilitate pentru fantasma conștientă și inconștientă este acceptată de către copil, care este a treia persoană într‐o relație de‐trei‐corpuri sau o relație triunghiulară. Să poți să fii singur în aceste condiții implică o anumită maturitate a dezvoltării erotice, o anumită potență genitală sau, în modul feminin, o anumită capacitate de a primi de asemenea implică intricarea impulsurilor și ideilor agresive și erotice și, totodată, o toleranță față de ambivalență. Împreună cu toate acestea, în mod natural va exista și putința copilului de a se identifica cu fiecare dintre părinți.

Continuarea discuției în acești termeni, sau în oricare termeni, ar putea ajunge să fie infinit de complexă, deoarece capacitatea de a fi singur este foarte aproape de a fi sinonimă cu maturitatea emoțională.

 Obiectul intern bun

Voi încerca acum să folosesc un alt limbaj, acela care derivă din lucrările Melaniei Klein. Putința de a fi singur depinde de existența unui obiect bun în realitatea psihică a individului. Sânul sau penisul intern bun sau relația internă bună sunt îndeajuns de bine aranjate și apărate pentru ca individul (în oricare moment) să se simtă sigur în raport cu prezentul și cu viitorul. Relația persoanei cu obiectele sale interne, împreună cu încrederea în ceea ce privește relațiile interioare conferă ele înseși o îndestulare a trăitului în așa fel ca persoana să se poată bucura chiar și în absența obiectelor și a stimulilor externi. Maturitatea și putința de a fi singur atestă că individul a avut șansa, printr‐o îngrijire maternă îndeajuns de bună, să construiască o credință într‐un mediu bun. Această credință se construiește printr‐o repetare a unor gratificări pulsionale satisfăcătoare. În acest limbaj ne referim implicit la un stadiu mai timpuriu în dezvoltarea persoanei decât acela la care se referă clasicul complex Oedip. Cu toate acestea, presupunem un grad considerabil al maturității Eului. Presupunem în primul rând integrarea individului într‐o unitate, altfel referirea la înăuntru și afară sau conferirea unei semnificații speciale fantasmei despre interior nu ar avea niciun sens. Punând acestea în termeni negativi: trebuie să existe o oarecare libertate în raport cu anxietatea de persecuție; în termeni pozitivi: obiectele interne bune sunt prezente în lumea interioară a persoanei și sunt disponibile pentru a fi proiectate într‐un moment potrivit.

 Să fii singur într‐un stadiu primitiv

Vom pune în acest moment întrebarea: poate un copil sau un bebeluș să fie singur într‐un stadiu foarte timpuriu în care imaturitatea Eului face ca descrierea faptului de a fi singur în termenii mai sus menționați să nu fie posibilă? Partea principală a teoriei mele este reprezentată de ideea că ar trebui să putem discuta despre o formă nesofisticată de a fi singur și că ar trebui să acceptăm că, în ciuda faptului că putința de a fi singur reprezintă o sofisticare, aceasta are la bază trăirea timpurie de a fi singur în prezența cuiva. Să fii singur în prezența cuiva poate avea loc într‐un stadiu foarte timpuriu, moment în care imaturitatea Eului este în mod natural contra­ balansată de o susținere a Eului din partea mamei. În timp, individul o introiectează pe mama care susține Eul și, în acest fel, devine capabil să fie singur fără să se lege frecvent de mamă sau de simboluri materne.

 „Eu sunt singur“

Aș dori să tratez acest subiect într‐un fel diferit. Și anume studiind expresia „eu sunt singur“. Aceasta începe cu „eu“ care înseamnă multă maturitate emoțională. Individul este stabilit ca un întreg. Integrarea este un dat. Lumea exterioară este repudiată și a devenit posibilă o lume interioară. Toate acestea reprezintă o descriere topografică a unei personalități ca un lucru în sine, ca o formă de organizare a nucleelor Eului. Până în acest punct nu a fost făcută încă nici o referire la a trăi. Urmează expresia „eu sunt“, care reprezintă un alt stadiu în creșterea individuală. Prin aceste cuvinte, individul nu numai că are formă, dar are și viață. La începuturile lui „eu sunt“ individul este (ca să spunem așa) brut, lipsit de apărare, vulnerabil, potențial paranoid. Individul poate să atingă stadiul lui „eu sunt“ doar datorită existenței unui mediu protector. Mediul protector este de fapt mama preocupată de bebelușul ei și aplecată asupra nevoilor Eului bebelușului prin intermediul identificării cu acesta. Nu este încă necesar să postulăm faptul că bebelușul ar fi conștient de mamă în cadrul stadiului de „eu sunt“.

La urmă, vine expresia „eu sunt singur“. Conform teoriei pe care o avansez, acest următor stadiu implică o constatare a existenței continue a mamei, făcută de bebeluș. Prin aceasta, nu înțeleg în mod obligatoriu și o înțelegere cu mintea conștientă. Consider totuși că „eu sunt singur“ este o dezvoltare de la „eu sunt“ ce depinde de constatarea bebelușului că o mamă de încredere există încontinuu și că această încredere face posibil ca bebelușul să fie singur și ca el să se bucure de a fi singur pentru o perioadă limitată.

În acest fel încerc să clarific paradoxul că o capacitate de a fi singur se bazează pe experiența de a fi singur în prezența cuiva. Și că fără o îndestulare a acestei experiențe capacitatea de a fi singur nu se poate dezvolta.

Relaționarea Eului

În acest moment, în măsura în care eu am dreptate în ceea ce privește acest paradox, ar fi interesant să examinăm natura acelui fel de relație a bebelușului cu mama lui pe care l‐am numit pentru scopurile acestei reprezentări „relaționarea Eului“. Se va constata că eu confer o mare importanță acestui fel de relație pentru că sunt de părere că ea reprezintă materialul din care este făcută prietenia. În cele din urmă, ea s‐ar putea dovedi a fi matricea transferului. Mai există un motiv pentru care confer o importanță specială ideii de relaționare a Eului, dar pe acesta nu îl voi aborda acum, deoarece doresc să îmi păstrez înțelesurile clare.

Cred că vom accepta cu toții faptul că impulsul Se‐ului este semnificativ în măsura în care este conținut în trăirea Eului. Un impuls al Se‐ului poate tulbura un Eu slab și îl poate întări pe unul puternic. S‐ar putea spune că relaționările Se-­ului întăresc Eul în măsura în care survin într­-un cadru format de relaționarea Eului. Dacă vom accepta această ipoteză, vom putea înțelege mai departe importanța capacității de a fi singur. Numai când este singur (mă refer, în prezența cuiva) bebelușul poate să‐și descopere viața sa personală. Alternativa patologică este o viață falsă construită pe reacțiile la stimulii exteriori. Când este singur, în felul în care folosesc eu termenul, și numai când este singur, bebelușul poate să facă ceva echivalent cu ceea ce numim la un adult a se relaxa. Bebelușul poate să devină neintegrat, împleticit, într‐o stare lipsită de orientare, să poată pentru un timp să existe fără a fi nici reactiv la ingerințele mediului extern și nici o persoană activă, având o direcție sau mișcare pentru interesul său. Scena este aranjată pentru o experiență a Se‐ului. În timp, va apărea o senzație sau un impuls. Doar în acest cadru senzația sau impulsul vor fi simțite ca reale și vor fi cu adevărat o trăire personală.

Putem constata acum motivul pentru care este important ca cineva să fie disponibil, prezent, dar prezent fără să ceară ceva: impulsul odată apărut, experiența Se‐ului poate fi fructuoasă, iar obiectul poate fi o parte sau întregul persoanei prezente, adică mama. Numai în aceste condiții bebelușul poate avea o trăire pe care să o resimtă ca reală. Un număr mare de astfel de experiențe vor forma baza unei vieți care conține realitate și nu futilitate. Individul care a dezvoltat capacitatea de a fi singur va fi constant capabil să redescopere impulsul personal, impuls personal care nu este irosit deoarece condiția de a fi singur este ceva care (deși paradoxal) implică întotdeauna prezența altcuiva.

Cu timpul, individul reușește să depășească prezența reală a unei mame sau a unei figuri materne. Asupra acestui fenomen s‐a mai discutat în termeni de fundamentare a unui „mediu interior“. El este un fenomen mai primitiv decât acela numit „introiectare a mamei“.

Apogeul în relaționarea Eului

Aș dori în acest punct să merg ceva mai departe în speculațiile mele în privința relaționării Eului și a posibilităților de trăire în cadrul acestui tip de relaționare și să pun problema existenței unui orgasm al Eului. Sunt conștient de faptul că, dacă există așa ceva ca orgasmul Eului, aceia care sunt inhibați în ceea ce privește trăirea pulsională vor avea tendința să se specializeze în astfel de orgasme, așa că vom avea de‐a face cu o patologie a tendinței spre orgasm al Eului. Pentru moment, aș dori să las deoparte considerațiile asupra patologicului, fără să uit însă de identificarea întregului corp cu un obiect parțial (falus), și să mă întreb doar dacă nu am putea gândi extazul ca pe un orgasm al Eului. La persoana normală o astfel de trăire profund satisfăcătoare ce poate fi obținută la un concert sau la teatru, sau în cadrul unei prietenii poate merita denumirea de orgasm al Eului, ceea ce atrage atenția asupra apogeului și asupra importanței apogeului. Poate părea hazardat faptul de a folosi termenul orgasm într‐un astfel de context, cu toate acestea cred că ar trebui să lăsăm spațiu unei discuții despre apogeul care poate apărea în relaționările satisfăcătoare ale Eului. Ne putem întreba: în joaca unui copil este întreg jocul o sublimare a impulsului Se‐ului? Nu am putea găsi oare lucruri interesante gândind că ar putea exista o diferență atât calitativă, cât și cantitativă de Se, comparând joaca satisfăcătoare cu pulsiunea brută subiacentă acesteia? Conceptul de sublimare este pe deplin acceptat și are o mare valoare, cu toate acestea ar fi păcat să nu luăm în seamă enorma diferență care există între joaca fericită a copiilor și joaca acelor copii care se excită compulsiv și care pot fi observați ca ajungând în imediata proximitate a unei trăiri pulsionale. Desigur că și în joaca fericită a unui copil totul poate fi interpretat în termeni de impuls al Se‐ului, dar acest fapt este posibil pentru că vorbim în termeni de simbolism și pentru că ne aflăm pe teren sigur folosind simbolismul și înțelegând toată joaca în termeni de relații ale Se‐ului. Cu toate acestea, vom omite ceva vital dacă vom uita faptul că joaca unui copil nu este fericită atunci când se complică prin excitații corporale și prin apogeurile fizice ale acestora.

Așa‐zisul copil normal poate să se joace, să se emoționeze în timp ce se joacă și să se simtă satisfăcut de joc fără să se simtă amenințat de orgasmul fizic al excitației locale. Prin contrast, un copil deprivat cu tendință antisocială sau orice copil cu o marcată agitație defensivă maniacală nu este capabil să se bucure de joacă, deoarece corpul se implică fizic. Un apogeu fizic devine necesar, și cei mai mulți părinți cunosc momentul în care numai o palmă mai poate opri un joc excitat — palmă care furnizează un apogeu fals, dar foarte util. În opinia mea, dacă vom compara joaca fericită a unui copil sau trăirile unui adult la un concert, pe de o parte, cu trăirile sexuale, pe de altă parte, vom constata că diferența este atât de mare, încât nu va fi nicio problemă să acceptăm termeni diferiți în descrierea celor două tipuri de trăire. Indiferent de simbolismul inconștient, cantitatea de excitație fizică propriu‐zisă este minimă într‐unul dintre tipurile de trăire și maximă în celălalt. Putem să luăm în considerare importanța relaționării Eului per se fără să renunțăm la ideile care subliniază conceptul de sublimare.

Rezumat

Capacitatea de a fi singur este un fenomen foarte sofisticat și la îndeplinirea acesteia contribuie mai mulți factori. Capacitatea de a fi singur este strâns legată de maturitatea emoțională.

La baza capacității de a fi singur se află experiența de a fi singur în prezența cuiva. În acest fel, un bebeluș cu o organizare rudimentară a Eului poate să fie singur bazându‐se pe un suport de încredere pentru Eu.

Acel tip de relație care se stabilește între un bebeluș și mama care îi susține Eul necesită un studiu special. În ciuda faptului că au fost folosiți diferiți termeni, sugerez ca, măcar pentru un timp, să folosim termenul de relaționare a Eului.

În cadrul relaționării Eului, relațiile Se‐ului pot apărea, ele având calitatea de a întări, mai degrabă decât a destructura, Eul imatur.

Treptat, mediul susținător al Eului este introiectat și reconstruit în personalitatea individului, mod în care va apărea o capacitate de a fi cu adevărat singur. Astfel, fiind singur, întotdeauna există, cel puțin teoretic, cineva prezent, cineva care este în cele din urmă, în mod inconștient, echivalent mamei, persoana care în zilele și săptămânile timpurii a fost identificată temporar cu bebelușul ei și care în acel moment nu a avut niciun alt interes decât grija față de bebeluș.

***text preluat din cartea “Procesele de maturizare”- autor D.W. Winnicott- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 1 =