Capacitatea de a fi îngrijorat


07 Mar 2018

Originea capacității de a fi îngrijorat reprezintă o problemă complexă. Îngrijorarea este o caracteristică importantă în viața socială. Când psihanaliștii caută origini, ei le caută de obicei în dezvoltarea emoțională a individului. Dorim să aflăm etiologia îngrijorării și momentul în care aceasta apare în dezvoltarea copilului. Suntem, de asemenea, interesați de eșecul formării unei capacități de a fi îngrijorat și de pierderea îngrijorării ce a fost într‐o oarecare măsură achiziționată.

Termenul de „îngrijorare“ este folosit pentru a acoperi într‐un fel pozitiv un fenomen care în felul negativ este acoperit de cuvântul „vinovăție“. Sentimentul de vinovăție este o anxietate aflată în legătură cu conceptul de ambivalență și care implică un grad de integrare a Eului individual într‐o asemenea măsură, încât să permită retenția imago‐ului obiectului bun în același timp cu ideea distrugerii acestuia. Îngrijorarea presupune o integrare și o creștere și mai avansată ce prezintă legături într‐un sens pozitiv cu sentimentul de responsabilitate al persoanei, mai ales în ceea ce privește relațiile în care au pătruns elementele pulsionale.

Îngrijorarea se referă la faptul că persoanei îi pasă sau că ea se preocupă și că simte, dar și acceptă responsabilitatea. La nivel genital, urmărind teoria cunoscută a dezvoltării, se poate spune despre îngrijorare că reprezintă baza familiei, atunci când amândoi partenerii în actul sexual — dincolo de plăcerea lor — își iau responsabilitatea pentru rezultat. Mai mult, în totalitatea vieții imaginative a unei persoane subiectul îngrijorării ridică probleme mai mari decât atât, iar capacitatea de a avea un sentiment de îngrijorare se află la baza tuturor fenomenelor de joc și muncă constructivă. Ea aparține trăirii normale, sănătoase și merită atenția psihanalistului.

Există multe motive care ne fac să credem că sentimentul de îngrijorare — cu sensul său pozitiv — apare în dezvoltarea emoțională a copilului într‐o perioadă aflată înaintea celei a complexului Oedip clasic, care la rândul său implică o rela‐ ționare între trei persoane, fiecare fiind simțită ca o persoană întreagă de către copil. Nu trebuie de fapt să fim preciși în ceea ce privește momentul, și aceasta pentru că cele mai multe dintre procesele ce debutează în copilăria timpurie nu ajung de fapt niciodată să fie întru totul achiziționate, ci continuă să fie întărite prin creșterea ce are loc în copilăria mai târzie, apoi în viața adultă și chiar la bătrânețe.

Este obișnuit să se descrie originea capacității de a simți îngrijorarea în termeni de relație mamă–bebeluș, cu un bebeluș care este deja o unitate formată și care percepe mama sau figura maternă ca pe o persoană întreagă. Aceasta este o dezvoltare ce aparține în mod esențial perioadei de‐două‐corpuri.

În orice teorie a dezvoltării copilului, anumite principii sunt luate drept premise, mă refer aici la procesele de maturizare a bebelușului și copilului în ceea ce privește psihologia, ca și în ceea ce privește anatomia și fiziologia. Cu toate acestea, în ceea ce privește dezvoltarea emoțională este cert că, pentru ca potențialul maturizării să devină un fapt, sunt necesare anumite condiții exterioare. Aceasta înseamnă că dezvoltarea depinde de un mediu îndeajuns de bun și că, cu cât vom merge în perioade mai timpurii cu studiul nostru asupra bebelușului, cu atât va fi mai adevărat că, în lipsa unei îngrijiri materne îndeajuns de bune, stadiile timpurii ale dezvoltării nu au cum să aibă loc.

În dezvoltarea unui bebeluș se întâmplă foarte multe lucruri înainte ca noi să ne putem referi la îngrijorare. Capacitatea de a simți îngrijorarea este legată de sănătate, o capacitate care, odată stabilită, presupune o organizare complexă a Eului despre care nu putem gândi în alt fel decât ca despre o achiziție, atât una pentru îngrijirea bebelușului și a copilului, cât și o achiziție pentru procesele interioare de creștere ale bebelușului și ale copilului. Voi lua drept o premisă un mediu îndeajuns de bun în etapele timpurii pentru a simplifica problema pe care vreau să o examinez. În acest fel, cele pe care le voi descrie vor merge pe căile complexe ale maturizării și vor depinde pentru a se maturiza de îngrijirea îndeajuns de bună acordată bebelușului și copilului.

Dintre multiplele etape care au fost descrise de către Freud și de către psihanaliștii care l‐au urmat, voi alege o etapă care implică folosirea termenului de „intricare“. Această etapă reprezintă achiziționarea acelei dezvoltări emoționale în care bebelușul trăiește pulsiuni erotice și agresive față de același obiect în același timp. De partea erotică găsim atât căutarea satisfacerii, cât și căutarea obiectului, iar de partea agresivă găsim un complex format din furie ce antrenează erotismul muscular și din ură ce implică retenția unui imago al obiectului bun pentru comparație. Mai mult, în impulsul agresiv‐distructiv total este inclus un tip primitiv de relație de obiect în care iubirea implică distrugere. O parte a acestor lucruri este în mod necesar obscură cunoașterii, și nu trebuie de fapt să știu totul despre originile agresivității ca să îmi pot urma argumentația, deoarece iau drept premisă faptul că bebelușul a achiziționat deja capacitatea de a combina trăirea erotică și agresivă în ceea ce privește relația sa cu un obiect. Ambivalența a fost atinsă. În momentul în care acestea au devenit o realitate a dezvoltării copilului, el a reușit să trăiască ambivalența atât în fantasmă, cât și în funcționarea corporală, din care derivă inițial ca o elaborare fantasma. Mai mult, bebelușul începe să relaționeze cu obiecte care sunt din ce în ce mai puțin fenomene subiective și din ce în ce mai mult elemente percepute obiectiv ca elemente „ne‐mine“. El a început să formeze un sine, o unitate care este atât fizic conținută în pielea corpului, cât și integrată psihologic. Mama a devenit în această etapă — în mintea copilului — o imagine coerentă, fiind acum aplicabil termenul de „obiect întreg“. Această stare de lucruri, la început precară, poate fi poreclită „stadiul de hopa‐mitică“, suprafața pe care hopa‐mitică stă într‐un echilibru precar fiind mama care a încetat să ia în brațe.

Această dezvoltare implică un Eu care începe să fie independent de Eul auxiliar al mamei, și se poate spune acum că există un interior al copilului și, în consecință, un exterior. Schema corporală a luat ființă și se dezvoltă rapid în complexitate.

De acum înainte bebelușul va trăi o viață psihosomatică. Realitatea psihică interioară, pe care Freud ne‐a învățat să o respectăm, devine acum un lucru real pentru bebelușul care începe să simtă că bogăția personală rezidă înăuntrul sinelui personal. Această bogăție personală se dezvoltă din trăirea simultană a iubirii și urii care implică achiziționarea ambivalenței, ale cărei îmbogățiri și rafinări vor conduce la apariția îngrijorării. Cred că este de ajutor să postulez existența pentru copilul imatur a două mame — să le numesc oare mama‐obiect și mama‐mediu?

Nu am nicio intenție să inventez nume în care să ne înțepenim și care, în cele din urmă, să dezvolte o rigiditate și o tendință obstructivă, dar pare indicat să folosim cuvintele „mamă‐obiect“ și „mamă‐mediu“ în acest context pentru a descrie diferența enormă pe care o percepe bebelușul între cele două aspecte ale îngrijirii materne, mama ca obiect sau ca posesorul obiectului parțial ce poate satisface nevoile urgente ale bebelușului și mama ca persoana care îl păzește de imprevizibil și care furnizează activ îngrijire, prin susținere și prin gestionarea generală. Lucrul pe care bebelușul îl face în registrul tensiunii Se‐ului și felul în care folosește obiectul în această privință mi se par foarte diferite de felul în care bebelușul folosește mama ca parte a mediului total. În acest limbaj mama‐mediu este aceea care primește tot ceea ce putem numi afecțiune și coexistență sensibilă, pe când mama‐obiect este aceea care devine ținta trăirii excitate susți‐ nute de tensiunea pulsională brută. Ipoteza mea este aceea că îngrijorarea apare în viața bebelușului ca o trăire foarte sofisticată a aducerii împreună în mintea bebelușului a mamei‐obiect și a mamei‐mediu. Aportul mediului continuă să fie de o importanță vitală în acest moment, însă bebelușul începe să fie capabil să aibă acea stabilitate lăuntrică ce aparține dezvoltării independenței.

În circumstanțe favorabile, în care bebelușul a atins etapa necesară în dezvoltarea personală, el se va întâlni cu o nouă intricare. Pe de o parte există trăirea deplină și fantasma relaționării de obiect bazată pe pulsiune, obiectul fiind folosit fără grija consecințelor, folosit neîndurător (dacă folosim termenul ca o descriere a ceea ce se întâmplă din perspectiva noastră), iar pe de altă parte există relația mai silențioasă cu mama‐mediu. Aceste două lucruri se întâlnesc, iar rezultatul este unul complex, și aș dori să descriu întocmai acest rezultat.

Circumstanțele favorabile necesare în această etapă sunt următoarele: mama trebuie să continue să fie vie și disponibilă, disponibilă fizic și disponibilă în sensul de a nu fi preocupată de altceva. Mama‐obiect trebuie să fie descoperită ca supraviețuind episoadelor pulsionale care în această etapă au achiziționat întreaga forță a fantasmelor sadic‐orale și a altor rezultate ale intricării. De asemenea, mama‐mediu are o funcție specială, aceea de a continua să fie ea însăși, să fie empatică pentru bebelușul ei, să fie acolo pentru a recepționa gesturile spontane și să fie plăcut impresionată.

Fantasma asociată pulsiunilor sângeroase ale Se‐ului conține atac și distrugere. Nu este numai faptul că bebelușul își imaginează că mănâncă obiectul, ci, de asemenea, că bebelușul vrea să ia în posesie conținuturile obiectului. Faptul că obiectul nu este distrus se datorează propriei sale capacități de a supraviețui și nu faptului că bebelușul ar fi protejat obiectul. Aceasta este una dintre laturile problemei.

Cealaltă parte a problemei este cea legată de relația bebelușului cu mama‐mediu și, din acest punct de vedere, poate apărea o protejare atât de intensă a mamei, încât bebelușul să se inhibe sau să se îndepărteze. Acesta este un element pozitiv în ceea ce privește experiența înțărcatului și unul dintre motivele pentru care unii bebeluși se înțarcă de la sine.

În circumstanțe favorabile ajunge să fie construită o tehnică de a soluționa această formă complexă a ambivalenței. Bebelușul trăiește angoasă deoarece, dacă el consumă mama, o s‐o piardă, dar această angoasă ajunge să fie modificată prin faptul că bebelușul are de făcut o contribuție la existența mamei‐mediu. Apare o încredere crescândă în faptul că vor exista ocazii de a contribui, de a oferi mamei‐mediu o încredere care face bebelușul capabil să‐și suporte angoasa. Angoasa, suportată în acest fel, se alterează în sens calitativ și devine sentiment de vinovăție.

Pulsiunile conduc la o utilizare neîndurătoare a obiectelor și, în consecință, la un sentiment de vinovăție care este susținut și alinat prin contribuția la mama‐mediu pe care bebelușul poate să o facă în decursul acelorași câtorva ore. Mai mult, ocazia de a oferi și de a face reparație, pe care mama‐mediu o asigură prin prezența ei de încredere, îl face pe copil să poată deveni din ce în ce mai îndrăzneț în a‐și trăi pulsiunile, cu alte cuvinte eliberează viața pulsională a bebelușului. În acest fel vinovăția nu este simțită, ci există într‐un stadiu dormant sau potențial, ea apărând (ca tristețe sau dispoziție depresivă) doar dacă ocazia pentru reparație nu își face apariția.

În momentul în care încrederea în acest ciclu benign și în așteptarea ocaziei este stabilită, sentimentul de vinovăție legat de pulsiunile Se‐ului se modifică din nou, iar din acest punct putem folosi un termen pozitiv, cum ar fi „îngrijorarea“. Bebelușul devine treptat capabil să fie îngrijorat, să‐și asume responsabilitatea pentru propriile impulsuri emoționale și pentru funcțiile ce țin de acestea. Acest fenomen furnizează unul dintre elementele constructive fundamentale din joc și muncă. În cursul procesului de dezvoltare, ocazia de a contribui a fost aceea care a favorizat apariția îngrijorării la copil.

O caracteristică ce trebuie să fie remarcată în special în ceea ce privește ideea de angoasă ce este „suportată“ este aceea că o integrare în timp se adaugă integrării mai degrabă statice din stadiile mai timpurii. Timpul este menținut în curgere de către mamă și acesta este unul dintre aspectele funcționării sale ca Eu auxiliar, dar, treptat, bebelușul ajunge să aibă un simț personal al timpului care la început durează doar o scurtă perioadă. Acest lucru este același cu capacitatea bebelușului de a ține viu imagoul matern în lumea interioară ce conține, de asemenea, elementele fragmentare, benigne și persecutorii ce iau naștere din trăirea pulsională. Lungimea perioadei de timp în care un copil poate ține viu un imago în realitatea psihică interioară depinde în parte de procesele de maturizare și în parte de starea organizărilor defensive interioare.

Am schițat câteva aspecte ale originilor îngrijorării în etapele timpurii în care prezența continuă a mamei are o valoare deosebită pentru bebeluș, în special pentru ca viața pulsională să dobândească libertatea de exprimare, însă acest echilibru trebuie să fie achiziționat în mod repetat. Putem lua în considerare cazul evident al gestionării în adolescență sau cazul la fel de evident al pacientului psihiatric pentru care terapia ocupațională este adesea un început de drum spre o relaționare constructivă cu societatea. Sau să ne gândim la un doctor și la nevoile acestuia. Dacă îl lipsim de munca sa, unde va ajunge el? El are nevoie de pacienții lui și de ocazia de a‐și folosi competența, cum au și ceilalți.

Nu voi elabora prea amplu tema lipsei de achiziționare a îngrijorării sau a pierderii acestei capacități care a fost oarecum achiziționată. Pe scurt, eșecul mamei-obiect de a supraviețui sau al mamei-mediu de a furniza ocazii fiabile pentru reparație conduce la o pierdere a capacității de a simți îngrijorarea și la înlocuirea acesteia cu angoase brute și cu apărări brute, cum ar fi scindarea sau dezintegrarea. Discutăm frecvent despre angoasa de separare, dar ceea ce încerc eu să descriu este ce se întâmplă între mame și bebelușii acestora și între copii și părinții acestora atunci când nu există separare și atunci când continuitatea externă a îngrijirii copilului nu este întreruptă. Încerc să dau seamă de lucrurile care se întâmplă când separarea este evitată.

Pentru a‐mi ilustra comunicarea voi da câteva exemple din munca clinică. Nu vreau să sugerez însă că mă refer la întâmplări rare. Probabil că orice psihanalist ar putea furniza măcar un exemplu în cursul unei săptămâni, și trebuie reamintit că în orice exemplu clinic luat dintr‐o analiză vom găsi o pleiadă de mecanisme psihice pe care analistul trebuie să poată să le înțeleagă și care aparțin stadiilor mai târzii ale dezvoltării individului și apărărilor numite nevrotice. Acestea pot fi ignorate doar când pacientul se află în transfer într‐o stare de regresie severă la dependență și este, în consecință, un bebeluș în îngrijirea unei figuri materne.

Exemplul I. Voi cita pentru început cazul unui băiețel de 12 ani pe care am fost rugat să‐l examinez. Era un băiat a cărui dezvoltare spre înainte îl conducea către depresie, care includea o mare cantitate de ură și de agresivitate inconștientă, și a cărui dezvoltare spre înapoi, dacă îmi permiteți expresia, îl făcea să vadă fețe, să aibă trăiri oribile, pentru că erau vise avute în stare de trezie, o halucinoză. Putea fi observată o bună forță a Eului acestui băiat, demonstrată și de stările sale depresive. Un mod în care această forță a Eului s‐a arătat în interviu a fost după cum urmează:

A desenat un coșmar, cu o creatură masculină enormă, cu coarne amenințând un sine minuscul, un sine „furnică“. L-am întrebat dacă s-a visat vreodată în rolul bărbatului uriaș cu coarne având ca furnică pe altcineva, cum ar fi fost fratele său, pe când acesta era bebeluș. A admis acest lucru. Văzând că el nu a respins interpretarea mea despre ura lui față de fratele său, i-am oferit ocazia de a-mi spune ceva despre potențialul lui reparator. Acesta și-a făcut apariția într-un mod natural în descrierea meseriei de frigotehnist a tatălui său. L-am întrebat ce ar vrea să se facă el într-o bună zi. Nu avea „nici cea mai mică idee“ și era mâhnit. Apoi a relatat „nu un vis trist, ci cum ar fi un vis trist: tatăl său mort“. Stătea să plângă. În această etapă a interviului a existat o lungă perioadă de timp în care nu prea s-a întâmplat mare lucru. Către sfârșit, băiatul a spus foarte timid că i-ar plăcea să devină om de știință.

În felul acesta el a arătat că se poate gândi pe sine ca și contribuind. Deși poate că el nu avea capacitatea necesară, avea ideea. Ca din întâmplare, urmând acest drum, el ar fi ajuns înaintea tatălui său, deoarece, după cum spunea el, slujba tatălui său era departe de a fi una a unui om de știință, el era „doar mecanic“.

Am simțit atunci că interviul ar putea să ia sfârșit în cadrul acelei ședințe; am simțit că băiatul putea să plece fără să fie tulburat de ceea ce făcusem. Interpretasem distructivitatea sa potențială, dar era adevărat și că el avea constructivitatea în structura sa. Faptul că m‐a lăsat să aflu că el avea un scop în viață i‐a dat posibilitatea să plece fără să simtă că mă făcuse să gândesc despre el doar ca despre un distrugător plin de ură. Și nici măcar nu‐l reasigurasem.

Exemplul al II-­lea. Un pacient cu care făceam psihoterapie a început o ședință spunându‐mi că se dusese să‐și vadă unul dintre pacienți la lucru. Cu alte cuvinte, el ieșise din rolul terapeutului ce se confruntă cu pacientul în cabinet și se dusese să‐și vadă pacientul la serviciu. Slujba pacientului meu era una de o înaltă calificare, iar acesta din urmă era plin de succes în această muncă specială care implica mișcări rapide care în ședințele terapeutice păreau să nu aibă niciun sens, dar care îl făceau să se miște pe canapea ca și cum ar fi fost posedat. Deși se îndoia de oportunitatea faptului de a se fi dus să‐și vadă pacientul la muncă, pacientul meu simțea că făcuse probabil un lucru bun. Apoi, a adus vorba despre propriile activități din vacanță. Avea o grădină și îi plăcea foarte mult să se implice în tot felul de munci fizice și de activități constructive, și îi plăceau sculele, pe care le folosea intens.

Am fost alertat de importanța activităților lui constructive din cauza faptului că‐mi spusese că fusese să‐și vadă pacientul la muncă. Pacientul meu se întorsese la o temă ce fusese importantă în ultima vreme a analizei sale, și anume cea că diverse scule inginerești erau importante. Pe drum către ședința de analiză se oprea adesea și se uita la o mașină‐unealtă în vitrina unui magazin aflat lângă casa mea. Scula avea niște dinți superbi. Acesta era modul în care pacientul meu ajungea la agresivitatea lui orală, la impulsul primitiv de iubire, cu toată neîndurarea și distructivitatea sa. Putem numi acest fapt „a mânca în relația de transfer“. Tendința tratamentului său era către această neîndurare și iubire primitivă, iar rezistența ce se opunea atingerii straturilor profunde ale acestei zone era colosală. Aveam de‐a face cu o nouă integrare și cu o îngrijorare în ceea ce privește supraviețuirea analistului.

La apariția acestui nou material legat de iubirea primitivă și de distrugerea analistului existaseră deja și anumite referiri la munca constructivă. Când am făcut interpretarea pe care pacientul avea nevoie să o primească de la mine, și anume aceea despre faptul de a mă distruge (mânca), aș fi putut să‐i reamintesc de ceea ce spusese despre a construi. Aș fi putut să‐i spun că așa cum el își văzuse pacientul muncind și acest fapt dăduse sens mișcărilor lui nebunești, tot așa aș fi putut să‐l văd și eu muncind în grădină, folosind scule pentru a‐și înfrumuseța proprietatea. El putea tăia prin pereți și copaci, și toate ar fi fost însoțite de o plăcere imensă. Această activitate ieșită din contextul unui scop constructiv ar fi fost un episod maniacal fără sens, o nebunie de transfer.

Ar trebui spus că ființele umane nu pot să accepte un scop distructiv în încercările lor foarte timpurii de iubire. Însă ideea de distrugere a mamei‐obiect în cursul iubirii poate fi tolerată dacă persoana care se îndreaptă către ea are la îndemână dovada unui scop constructiv și a unei mame‐mediu pregătite să accepte reparația.

Exemplul al III­-lea. Un pacient a intrat în cabinet și a remarcat un magnetofon. Acesta i‐a dat idei și, în timp ce se întindea pe canapea și se aduna la un loc pentru munca din ședința de analiză, spuse: „Îmi place să mă gândesc că atunci când voi fi terminat tratamentul, ceea ce mi s-a întâmplat aici va fi de folos lumii într-un fel sau altul“. Nu am spus nimic, dar mi‐am notat în minte că această remarcă ar fi putut indica faptul că pacientul se apropia de una dintre răbufnirile de distructivitate cu care trebuise să mă confrunt în mod repetat în cei doi ani de tratament cu el. Înainte ca ședința să ia sfârșit, pacientul dobândise cu adevărat o nouă conștientizare a invidiei sale față de mine, invidie ce rezulta din faptul că gândea că sunt un analist bun. El a avut impulsul de a‐mi mulțumi pentru faptul de a fi bun și pentru faptul că eram capabil să fac ce avea el nevoie să fac. Ajunseserăm și înainte în aceste puncte, dar acum el era mai mult decât în ocaziile trecute în contact cu sentimentele lui distructive împotriva a ceea ce ar fi putut fi numit un obiect bun, analistul său.

Când am făcut legătura între aceste două lucruri el a spus că suna corect, dar a adăugat că ar fi fost teribil dacă eu aș fi făcut interpretarea pe baza primei sale remarci, adică aș fi preluat dorința lui de a fi de folos și i‐aș fi spus că aceasta ar fi indicat o dorință inconștientă de a distruge. Trebuise ca el să ajungă la nevoia lui de a distruge înainte ca eu să bag de seamă reparația și trebuise să ajungă la aceasta în ritmul și în felul propriu. Fără niciun dubiu, capacitatea lui de a gândi, să fie în cele din urmă de folos, fusese cea care făcuse posibil ca el să intre într‐un contact mai apropiat cu propria distructivitate. Însă efortul constructiv este fals și lipsit de sens dacă, așa cum a spus el, nu s‐a ajuns înainte de acesta la distructivitate.

Exemplul al IV-­lea. O adolescentă era în tratament la o terapeută care, în același timp, o avea și sub îngrijire acasă, împreună cu propriii copii. Acest aranjament avea avantaje și dezavantaje.

Fata era foarte bolnavă și, în momentul descris, mi‐aduc aminte că își revenea dintr‐o lungă perioadă de regresie la dependență și la o etapă infantilă. Ea nu mai era în regresie în relația sa cu acel cămin și cu acea familie, însă se afla încă într‐o stare foarte specială în cadrul limitat al ședințelor de terapie, care aveau loc într‐un moment fixat, în fiecare zi.

A existat o perioadă în care fata a exprimat cea mai profundă ură față de terapeută (care avea grijă de ea, dar o și trata). Toate erau bune în restul zilei, însă în timpul terapiei terapeuta era distrusă strașnic și în mod repetat. Este dificil de descris intensitatea urii fetei față de terapeută și, de fapt, intensitatea anihilării acesteia. Nu avea de‐a face cu cazul unui terapeut plecând să‐și vadă pacientul la muncă, de vreme ce terapeuta avea grijă de fată tot timpul, iar între cele două aveau loc două relații separate care se desfășurau simultan. În timpul zilei au început să se întâmple tot felul de lucruri noi: fata a început să vrea să ajute la curățenie, să șteargă praful, să fie de folos. Acest ajutor era ceva absolut nou și nu fusese niciodată ceva caracteristic în comportamentul acestei fete, nici acasă la ea și nici măcar înainte ca ea să sufere de forma acută a bolii. Iar toate acestea se întâmplau silențios (dacă putem spune așa) odată cu teribila distructivitate pe care fata începuse să o descopere în aspectele primitive ale iubirii ei, la care ajunsese în relația ei cu terapeuta în ședințele de terapie.

Puteți constata și aici o repetiție a aceleiași idei. Desigur, faptul că pacienta devenea conștientă de propria distructivitate făcea posibilă activitatea constructivă ce apăruse în timpul zilei. Dar în acest moment doresc să vă explic în mod clar întocmai implicația inversă. Experiența constructivă și creativă era aceea care făcea posibil ca fata să ajungă în contact cu trăirea propriei distructivități, și astfel au apărut condițiile din tratament pe care am încercat să vi le descriu. Capacitatea de a simți îngrijorarea nu este numai un punct nodal al maturizării, ci depinde, de asemenea, și de existența unui mediu emoțional care să fi fost îndeajuns de bun pentru o perioadă de timp.

Rezumat

Îngrijorarea, în felul în care am folosit aici termenul, descrie legătura dintre elementele distructive din relațiile pulsionale cu obiectele, pe de o parte, și celelalte aspecte, pozitive, ale relaționării, pe de altă parte. Ipoteza este aceea că îngrijorarea aparține unei perioade care precedă complexul Oedip clasic, care este o relație între trei persoane întregi. Capacitatea de a simți îngrijorarea aparține relației de‐două‐corpuri între bebeluș și mamă sau substitutul de mamă.

În circumstanțe favorabile, mama, prin faptul de a continua să fie vie și disponibilă, reușește să fie atât mama care primește în întregime pulsiunile Se‐ului bebelușului, cât și mama care poate fi iubită ca o persoană și în raport cu care poate fi făcută reparația. În acest fel, angoasa legată de pulsiunile Se‐ului și de fantasmele generate de acesta devine tolerabilă pentru bebeluș, care poate astfel trăi vinovăția sau poate să o mențină în așteptarea unei ocazii de a face reparație în ceea ce privește această angoasă. Acestei vinovății care este menținută fără să fie simțită ca o vinovăție îi conferim numele de „îngrijorare“. În etapele primitive ale dezvoltării, în cazul în care nu există o figură maternă de încredere pentru a primi gestul reparator, vinovăția devine intolerabilă, iar îngrijorarea nu poate să fie resimțită. Eșecul reparației conduce la o pierdere a capacității de a simți îngrijorarea și la înlocuirea acesteia cu forme primitive de vinovăție și angoasă.

***text preluat din cartea “Procesele de maturizare”- autor D.W. Winnicott- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 8 =