Sine adevărat și sine fals (part.1)


11 Mar 2018

Una dintre dezvoltările teoretice recente din psihanaliză este folosirea din ce în ce mai frecventă a conceptului de sine fals. Acest concept poartă cu sine ideea unui sine adevărat.

Istoric

Acest concept nu este în sine nou. El apare în diferite aspecte în psihiatria descriptivă și în mod remarcabil în anumite religii și sisteme filosofice. Este evident că există o stare clinică ce merită să fie studiată, iar conceptul prezintă psihanalizei o provocare etiologică. Psihanaliza se preocupă cu următoarele întrebări:

  1. Cum apare sinele fals?
  2. Care este funcția acestuia?
  3. De ce este sinele fals accentuat sau exagerat în anumite cazuri?
  4. De ce unele persoane nu dezvoltă un sistem de tip sine fals?
  5. Care sunt echivalențele sinelui fals la oamenii normali?
  6. Ce am putea numi un sine adevărat?

Mi se pare că ideea de sine fals, care este o idee pe care ne‐o oferă pacienții, poate fi găsită în formulările teoretice timpurii ale lui Freud. Leg în particular diviziunea mea a sinelui, într‐un sine adevărat și un sine fals, de diviziunea făcută de Freud sinelui într‐o parte centrală care este mânată de pulsiuni (sau de ceea ce Freud a numit sexualitate pregenitală și genitală) și o parte care este întoarsă spre exterior și aflată în relație cu lumea.

 Contribuție personală

Contribuția mea personală la acest subiect derivă din munca mea în același timp

(a) ca pediatru cu mame și bebeluși și

(b) ca psihanalist a cărui practică include o mică serie de cazuri‐limită tratate prin psihanaliză și care au avut nevoie să trăiască în transfer o fază (sau mai multe) de regresie severă la dependență.

Experiența m‐a făcut să înțeleg că pacienții dependenți sau sever regresați îl pot învăța pe psihanalist mai multe lucruri despre copilăria timpurie decât ar putea învăța acesta atât din observarea directă a bebelușilor, cât și din contactul cu mamele cu bebeluși. În același timp, contactul clinic cu situații normale și anormale de relație între mame și bebeluși influențează teoria analitică a psihanalistului, deoarece lucrurile care se întâmplau în transfer (în fazele de regresie ale anumitor pacienți) reprezentau o formă de relație mamă–bebeluș.

Aș dori să compar poziția mea cu aceea a doamnei Greenacre, care a menținut, de asemenea, contactul cu pediatria în timp ce își urma practica psihanalitică. Și dânsei pare să‐i fie clar că fiecare din cele două experiențe a influențat‐o în evaluarea celeilalte. Experiența clinică în psihiatria de adulți poate avea asupra unui psihanalist efectul de a așeza o prăpastie între evaluarea unei stări clinice, pe de o parte, și înțelegerea etiologiei acesteia, pe de altă parte. Prăpastia derivă din imposibilitatea de a obține o anamneză de încredere cu privire la copilăria timpurie atât din partea unui pacient psihotic, cât și din partea mamei acestuia sau din partea unor observatori mai detașați. Pacienții de psihanaliză care regresează în transfer la dependență severă vor umple această prăpastie prezentând așteptări și nevoi specifice în fazele de dependență.

Nevoi ale Eului și nevoi ale Se‐ului

Trebuie insistat asupra faptului că, dacă ne referim la întâmpinarea nevoilor bebelușului, nu ne referim la satisfacerea pulsiunilor. În aria pe care o examinăm, pulsiunile nu sunt încă clar definite ca fiind interioare bebelușului. Pulsiunile pot fi pe atât de exterioare, pe cât poate fi o lovitură de trăsnet sau o izbitură. Eul bebelușului acumulează putere și, în consecință, se îndreaptă către o stare în care cerințele Se‐ului vor fi resimțite ca o parte a sinelui și nu ca ținând de mediu. Când această dezvoltare are loc, satisfacerea Se‐ului devine un important fortifiant al Eului sau al sinelui adevărat, dar excitațiile Se‐ului pot fi și traumatice atunci când Eul nu este capabil încă să le includă și nu este capabil încă să conțină riscurile implicate și frustrările trăite până în momentul în care satisfacerea Se‐ului să devină un fapt împlinit.

Un pacient mi‐a spus: „O bună îngrijire“ (îngrijire a Eului) „precum cea pe care am trăit‐o în timpul acestei ședințe ESTE o hrănire“ (satisfacția Se‐ului). Nu ar fi putut să spună acest lucru în niciun alt fel, pentru că, dacă eu l‐aș fi hrănit, el s‐ar fi supus și asta s‐ar fi încadrat în apărarea sa prin sine fals sau, dimpotrivă, ar fi reacționat și ar fi respins avansurile mele, menținându‐și integritatea prin alegerea frustrării.

Au mai fost importante pentru mine și o serie de altfel de influențe, ca de exemplu faptul de a fi fost periodic întrebat despre notele legate de un pacient, acum adult, aflat acum sub îngrijire psihiatrică și care a fost în observația mea ca bebeluș și copil mic. Din notele mele am fost capabil să văd că situația psihiatrică ce există acum era deja detectabilă în relația dintre mamă și bebeluș. (Las deoparte relația dintre tată și bebeluș în acest context, deoarece mă refer la fenomene timpurii, acelea care privesc relația bebelușului cu mama sau cu tatăl ca o mamă. Tatăl, în această etapă foarte timpurie, nu a devenit semnificativ ca persoană de sex masculin.)

Exemplu – Cel mai bun exemplu pe care pot să îl dau este acela al unei femei de vârstă mijlocie care avea un sine fals plin de succes, dar care, în același timp, trăia sentimentul că viața sa nici măcar nu începuse să existe și că dintotdeauna căutase mijloace de a‐și găsi sinele adevărat. Ea își continuă încă analiza, care a durat mulți ani. În prima fază a acestei analize de cercetare (fază care a durat doi sau trei ani) am constatat că aveam de‐a face cu ceea ce pacienta numea „sinele îngrijitor“. Acest „sine îngrijitor“:

  1. găsise psihanaliza;
  2. venise și testase psihanaliza, realizând un test elaborat al fiabilității psihanalistului;
  3. o adusese la analiză;
  4. predase treptat funcția sa, după trei sau mai mulți ani, analistului (acesta a fost un moment de mare profunzime a regresiei cu câteva săptămâni de foarte mare dependență față de analist);
  5. plutea prin preajmă, reluându‐și funcția de îngrijire în momentele în care analistul eșua (îmbolnăvirile, vacanțele analistului etc.);
  6. soarta sa definitivă va fi discutată mai târziu.

A fost simplu să observ din evoluția acestui caz natura defensivă a sinelui fals. Funcția sa defensivă este aceea de a ascunde și de a proteja sinele adevărat, orice ar fi acesta din urmă. În acest moment avem posibilitatea să clasificăm organizările de tip sine fals:

(1) La o extremă: sinele fals se dă drept adevărat și va fi cel pe care observatorii vor tinde să‐l ia drept persoana reală. În relațiile de viață, de muncă și în prietenii sinele fals va începe la un moment dat să eșueze. În anumite situații în care ne așteptăm la o persoană întreagă, sinele fals prezintă anumite lipsuri esențiale. La această extremă, sinele adevărat este ascuns.

(2) Mai puțin extrem: sinele fals apără sinele adevărat. Sinele adevărat este recunoscut ca potențial și îi este permisă o viață secretă. Acesta este exemplul cel mai clar de boală clinică privită ca o organizare cu scop pozitiv, salvarea individului în ciuda unor condiții anormale de mediu. Aceasta este o extindere a conceptului psihanalitic de valoare a simptomelor pentru persoana bolnavă.

(3) Mai aproape de sănătate: sinele fals are ca preocupare principală o căutare a condițiilor care vor face posibil ca sinele adevărat să‐și facă apariția. Dacă aceste condiții nu pot fi găsite, va trebui reorganizată o nouă apărare împotriva exploatării sinelui adevărat, iar dacă în acest caz apar dubii, rezultatul clinic este sinuciderea. Sinuciderea în acest context reprezintă distrugerea sinelui total pentru a evita anihilarea sinelui adevărat. Când sinuciderea reprezintă singura apărare rămasă împotriva trădării sinelui adevărat, organizarea sinuciderii va cădea în grija sinelui fals. Aceasta implică desigur și propria sa distrugere, dar, în același timp, elimină și nevoia de existență continuă a acestuia, de vreme ce funcția sa este protejarea sinelui adevărat de atac.

(4) Și mai aproape de sănătate: sinele fals este construit pe baza identificărilor (ca în exemplul pacientei menționate al cărei mediu din copilărie și a cărei bonă au colorat intens organizarea sinelui fals).

(5) Starea de sănătate: sinele fals este reprezentat de organizarea unei atitudini sociale politicoase și manierate, un fel de a nu‐ți arăta rufele murdare, după cum s‐ar putea spune. Au fost făcute cheltuieli mari pentru câștigarea capacității individului de a renunța la omnipotență și la procesul primar în general, câștigul fiind locul din societate care nu poate fi niciodată obținut sau menținut doar de către sinele adevărat.

Până în acest moment m‐am menținut în limitele descrierii clinice. Chiar și în această arie limitată, recunoașterea sinelui fals este importantă. De exemplu, este important ca pacienții care sunt în mod esențial personalități false să nu fie repartizați studenților psihanaliști pentru analiză în cadrul unei scheme de formare. Diagnosticul de personalitate falsă este în acest caz mai important decât diagnosticul pacientului din punctul de vedere al clasificărilor psihiatrice acceptate. De asemenea, în munca socială, în care tot felul de cazuri trebuie să fie acceptate și menținute în tratament, diagnosticul de personalitate falsă este important pentru a evita extrema frustrare asociată cu eșecul terapeutic înregistrat în ciuda aparent corectei munci sociale bazate pe principii psihanalitice. Acest diagnostic este important în mod special în selectarea studenților ce vor fi formați ca psihanaliști sau ca lucrători sociali în domeniul psihiatric, vreau să spun în selectarea studenților care vor lucra clinic prin oricare metodă. Sinele fals organizat se asociază cu o rigiditate a apărărilor care va împiedica creșterea în timpul formării.

Mintea și sinele fals

Un pericol special apare din frecventa alianță dintre abordarea intelectuală și sinele fals. Când într‐un individ care are un potențial intelectual ridicat ajunge să fie organizat un sine fals, va apărea o puternică tendință ca mintea să devină domiciliul sinelui fals, situație în care se dezvoltă o disociere între activitatea intelectuală și existența psihosomatică. (Trebuie presupus că la individul sănătos mintea nu este ceva pe care individul să îl exploateze în încercarea de a scăpa de existența psihosomatică. Am dezvoltat această temă mai pe larg în Mind and its Relation to the PsycheSoma (Mintea și legătura ei cu psiho­soma, 1949c.)

Când a avut loc această dublă anomalie, (i) sinele fals organizat pentru a ascunde sinele adevărat și (ii) o încercare din partea individului de a rezolva problema personală prin folosirea unui intelect rafinat, rezultatul este un tablou clinic care este special prin faptul că înșală cu mare ușurință. Lumea poate observa un înalt grad de succes academic și poate găsi greu de crezut tulburarea foarte reală a individului în cauză care se simte cu atât mai „inautentic“ cu cât este mai plin de succes. Când astfel de indivizi se autodistrug într‐un fel sau altul în loc să atingă țeluri înalte, acest fapt le produce invariabil un șoc celor care au nutrit mari speranțe în privința lui.

 Etiologie

Modalitatea principală în care aceste concepte capătă interes în ochii psihanaliștilor derivă din studiul felului în care se dezvoltă un sine fals la începuturile vieții, în relația mamă–bebeluș, și (mai important) al felului în care sinele fals nu devine o trăsătură semnificativă în dezvoltarea normală.

Teoria acestei etape importante a dezvoltării ontogenetice aparține observării relației bebeluș‐cu‐mamă (pacient regresat‐cu‐analist) și nu teoriei mecanismelor timpurii de apărare ale Eului organizate împotriva impulsului Se‐ului, chiar dacă cele două subiecte se suprapun.

Pentru a teoretiza procesele de dezvoltare relevante în această privință este obligatoriu să luăm în considerare comportamentul și atitudinea mamei, deoarece în etapa despre care vorbim dependența este reală și aproape absolută. Nu este posibil să descriem evenimentele care au loc referindu­ne doar la bebeluș.

Vom examina în căutarea etiologiei sinelui fals etapa primelor relații de obiect. În această etapă bebelușul este, în cea mai mare parte din timp, neintegrat și nu este niciodată pe deplin integrat. Coeziunea diferitelor elemente senzorio‐motorii se datorează faptului că mama ține bebelușul, uneori fizic și tot timpul la modul figurat. Gesturile bebelușului exprimă în mod periodic impulsuri spontane; sursa acestor gesturi este sinele adevărat și ele indică existența unui potențial sine adevărat. Trebuie să examinăm felul în care mama vine în întâmpinarea omnipotenței infantile revelate într‐un gest (sau într‐o grupare senzorio‐motorie). Am legat aici ideea de sine adevărat de gestul spontan. Intricarea motilității cu elementele erotice se află în proces de formare în această perioadă a dezvoltării individului.

 Rolul mamei

Se impune examinarea rolului jucat de mamă și pentru a face acest lucru propun să examinăm două extreme. Într‐una din extreme mama este o mamă îndeajuns de bună, iar în cealaltă, mama nu este o mamă îndeajuns de bună. Va fi pusă întrebarea: ce se înțelege prin termenul „îndeajuns de bună“?

Mama îndeajuns de bună vine în întâmpinarea omnipotenței bebelușului și îi conferă într‐o anumită măsură sens. Ea face acest lucru în mod repetat. Un sine adevărat începe să aibă viață prin puterea oferită Eului slab al bebelușului cu ajutorul implementării de către mamă a exprimărilor omnipotente ale bebelușului.

Mama care nu este îndeajuns de bună nu poate să implementeze omnipotența bebelușului și astfel ea eșuează în mod repetat în a veni în întâmpinarea gestului bebelușului. Ea îl substituie cu propriul ei gest căruia trebuie să‐i fie dat sens prin complianța bebelușului. Această complianță din partea bebelușului este primul stadiu al sinelui fals și ea se datorează incapacității mamei de a simți nevoile bebelușului ei.

O parte esențială a teoriei mele este aceea că sinele adevărat nu poate deveni o realitate vie decât ca rezultat al succesului repetat al mamei în a veni în întâmpinarea gestului spontan sau a halucinației senzoriale ale bebelușului. (Această idee este strâns conectată cu ideea conținută în termenul de „realizare simbolică“ a lui Sechehaye. Acest termen a jucat un rol important în teoria psihanalitică modernă, dar el nu este cu totul corect, de vreme ce gestul sau halucinația bebelușului este ceea ce e făcut real, iar rezultatul este capacitatea bebelușului de a folosi un simbol.)

În schema de evenimente pe care am formulat‐o apar din acest punct două potențiale linii de dezvoltare. În primul caz, adaptarea mamei este îndeajuns de bună și, în consecință, bebelușul începe să creadă în realitatea exterioară care își face apariția și se comportă ca prin magie (datorită adaptării relativ reușite a mamei la gesturile și nevoile bebelușului) și care acționează într‐un fel ce nu contrazice omnipotența bebelușului. Pe această bază, bebelușul poate să abroge treptat omnipotența. Sinele adevărat dobândește spontaneitate, iar aceasta a fost alăturată evenimentelor lumii. Bebelușul poate începe de aici înainte să se bucure de iluzia creației și a controlului omnipotent pentru ca, treptat, să ajungă să recunoască elementul iluzoriu, faptul că se joacă și că își imaginează. Aici se află baza folosirii simbolurilor care este la început atât spontaneitatea sau halucinația bebelușului, cât și obiectul extern creat și în cele din urmă învestit.

Între bebeluș și obiect se află ceva, un lucru, o activitate sau o senzație. În măsura în care aceasta leagă bebelușul de obiect (vezi obiectul parțial matern), aceasta este baza formării de simbol. Pe de altă parte, în măsura în care acel ceva separă în loc să lege, funcția sa de a conduce la formarea de simbol este blocată.

În cel de­ al doilea caz, care este mai îndeaproape legat de subiectul în discuție, adaptarea mamei la halucinațiile și impulsurile spontane ale bebelușului este deficitară, nu este îndeajuns de bună. Procesul care ar conduce la capacitatea folosirii de simboluri nu este inițiat (sau este întrerupt, cu o retragere corespunzătoare din partea bebelușului de la avantajele câștigate).

În cazul în care adaptarea mamei nu este îndeajuns de bună la început, ne putem aștepta ca bebelușul să moară fizic, deoarece învestirea obiectelor externe nu este inițiată. Bebelușul rămâne izolat. În practică însă bebelușul trăiește, dar trăiește fals. Protestul împotriva faptului de a fi forțat într‐o existență falsă poate fi detectat din cele mai timpurii etape. Tabloul clinic este unul de iritabilitate generală și de tulburări ale alăptatului sau ale altor funcții care pot de fapt să dispară clinic numai pentru a reapărea într‐o formă severă într‐o etapă ulterioară.

În acest de‐al doilea caz, în care mama nu se poate adapta îndeajuns de bine, bebelușul ajunge să fie sedus la supunere, și un sine fals compliant va reacționa la cerințele mediului, făcând bebelușul să pară că le acceptă. Prin acest sine fals, bebelușul construiește un set de relații false și, prin mijlocirea introiecțiilor, ajunge chiar să pună la punct un spectacol care pare real, așa că el poate crește devenind exact ca mama sau ca doica sau ca fratele, sau ca oricine domină scena în momentul respectiv. Sinele fals are o funcție importantă, pozitivă: aceea de a ascunde sinele adevărat, lucru pe care îl realizează prin supunerea la cerințele mediului.

În exemplele extreme de dezvoltare a unui sine fals, sinele adevărat este atât de bine ascuns, încât spontaneitatea nu este o trăsătură a experiențelor de viață ale bebelușului. Supunerea reprezintă principala caracteristică, iar imitația este specialitatea acesteia. Atunci când gradul de scindare în personalitatea bebelușului nu este prea mare, poate apărea o parte de trăire prin imitație oarecum personală, ba chiar poate fi posibil ca bebelușul să joace un rol special, acela al sinelui adevărat cum ar fi fost el dacă ar fi avut o existență.

În acest fel putem să găsim punctul de origine al sinelui fals pe care putem să îl înțelegem ca pe o apărare, o apărare împotriva a ceva ce este de negândit, exploatarea sinelui adevărat care ar avea ca rezultat anihilarea acestuia din urmă. (Dacă sinele adevărat ajunge să fie exploatat și anihilat, aceasta se datorează unei mame care nu numai că nu a fost „îndeajuns de bună“ în sensul menționat mai sus, ci a fost bună și rea într‐o manieră chinuitoare și neregulată. Această mamă are ca parte a bolii sale o nevoie de a face și de a menține o stare de dezorientare în cei din jurul ei. Aceasta poate apărea într‐o situație de transfer, în care pacientul încearcă să‐l înnebunească pe analist. [Bion, 1959; Searles, 1959] Acest fenomen poate avea loc într‐un asemenea grad, încât ultimele vestigii ale capacității de apărare a sinelui adevărat ale unui bebeluș să fie distruse.)

Am încercat să dezvolt tema rolului jucat de mamă în articolul despre „Preocuparea maternă primară“ (1956a). Presupunerea pe care am făcut‐o în acest articol era aceea că, în starea de sănătate, mama care rămâne însărcinată dobândește treptat un grad înalt de identificare cu bebelușul ei. Aceasta se dezvoltă în timpul sarcinii, ajunge la maxim în jurul momentului nașterii, apoi scade gradat în săptămânile și lunile de după naștere. Acest fenomen sănătos care li se întâmplă mamelor are atât implicații de ordin ipohondric, cât și de ordin narcisic secundar. Această orientare specială din partea mamei spre bebelușul ei nu este dependentă numai de starea ei de sănătate psihică, ci este, de asemenea, afectată de mediu. În cel mai simplu caz, bărbatul, sprijinit de atitudinea socială, care este în sine o dezvoltare a funcției naturale a bărbatului, are grijă de realitatea exterioară a femeii și, în acest fel, favorizează orientarea sa temporară spre înăuntru și spre sine, făcând‐o să fie un lucru sensibil și protejat. Diagrama acestei fenomenologii este asemănătoare cu aceea a unei persoane sau familii bolnave, paranoide. (Ne putem reaminti aici descrierea lui Freud [1920] a veziculei vii cu un strat cortical receptiv…)

Dezvoltarea teoretică a temei nu aparține de fapt acestui subiect, dar cred că este important să înțelegem funcția mamei. Ea nu este nicidecum un lucru dezvoltat recent, aparținând în vreun fel civilizației sau sofisticărilor înțelegerii intelectuale. Nu putem accepta o teorie care să nu admită faptul că mamele au îndeplinit întotdeauna îndeajuns de bine această funcție. Această funcție maternă esențială le face pe mame capabile să cunoască nevoile și așteptările cele mai timpurii ale bebelușilor lor aducându‐le, în același timp, satisfacții, în măsura în care bebelușii lor se simt bine. Tocmai datorită identificării mamei cu bebelușul ea va ști cum să‐l țină în brațe, astfel ca bebelușul să înceapă să existe și nu să reacționeze. În acest loc rezidă originea sinelui adevărat, care nu poate deveni o realitate în afara relației speciale cu mama, relație care poate fi descrisă printr‐un cuvânt obișnuit: devotament. (Va urma…)

Citește și- Sine adevărat, sine fals (part.2)

***text preluat din cartea “Procesele de maturizare”- autor D.W. Winnicott- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 + 5 =