Identificarea proiectivă


19 Mar 2018

 Identificarea proiectivă la Melanie Klein

Conceptul de identificare proiectivă a fost introdus de către Melanie Klein, în articolul „Observații asupra unor mecanisme schizoide” (1946), articol în care autoarea elaborează conceptul de poziție schizo-paranoidă, care reprezintă o constelație de relații de obiect, angoase specifice și apărări tipice acestui moment din dezvoltare, mai exact primelor perioade din viața bebelușului; în această perioadă încep să opereze procesele de proiecție și introiecție, procese care ajută la reglarea interacțiunilor dintre bebeluș și mediul extern.

„Nu urmăresc să cercetez aici detaliat diferiții factori care determină în anumite cazuri proeminarea proceselor introiective, iar în alte cazuri, predominarea celor proiective. În ceea ce privește personalitatea normală, se poate spune că traseul dezvoltării Eului și al relațiilor de obiect depinde de măsura în care se poate obține, în primele etape de dezvoltare, un echilibru optim între introiecție și proiecție.” (Klein, 2008)

Klein susține că bebelușul, încă de la nașterea sa, se găsește a fi pus în situația de a face față angoasei, care este dată de intrarea în funcțiune a pulsiunii de moarte, iar pentru a putea face față acestei situații bebelușul dezvoltă mecanisme și apărări primitive. Unul dintre mecanismele de apărare dezvoltate în această perioadă este clivajul, care implică atât primele obiecte ale bebelușului, cât și Se-ul acestuia (și, prin urmare, Eul primitiv). Primul obiect al bebelușului este sânul matern, care în fantasma acestuia devine clivat în obiect bun – sânul prezent și satisfăcător- și obiect rău – sânul absent și frustrant.

„Am enumerat diverse apărări, tipice pentru Eul timpuriu, cum sunt mecanismele de clivaj al obiectului bun și al pusiunilor (…) Mi-am exprimat deseori ideea că relațiile de obiect există de la începutul vieții, că primul obiect este sânul mamei, care se clivează, pentru copil, într-un sân „bun ”(gratificant) și un sân „rău” (frustrant). Acest clivaj conduce la o separare a iubirii de ură (…) Se pune problema dacă procesele active de clivaj ale Eului nu s-ar putea produce încă din primul stadiu. Așa cum presupunem noi, Eul timpuriu operează clivajul obiectului și al relației sale cu acesta în mod activ, ceea ce poate implica propriul său clivaj activ. În orice caz, rezultatul clivajului este dispersia pulsiunii distructive care este resimțită ca sursa pericolului. (M. Klein, 1946)” (Orășanu, 2005)

Prin urmare, proiecția în exterior are scopul de a-l elibera pe nou-născut de ceea ce este (perceput înlăuntrul său) ca fiind periculos și rău; proiecția pulsiunii distructive – derivată din pulsiunea de moarte- are două consecințe, și anume, o dată atribuirea impulsurilor agresive mamei, și apariția fantasmelor agresive, dar și a angoaselor persecutorii, în primă fază orale, apoi uretrale și anale, având-o pe mamă ca obiect. Pentru a descrie aceste fantasme de atac asupra mamei, M. Klein afirmă că acestea „urmează două linii principale: una o reprezintă impulsul predominant oral de a secătui prin supt, de a mușca, de a goli și de a jefui corpul mamei de toate conținuturile sale bune. (…) Cealaltă direcție a atacurilor derivă din impulsurile anale și uretrale și presupune expulzarea substanțelor periculoase (excrementele) în afara sinelui și în mamă. Alături de aceste excremente dăunătoare, expulzate cu ură, se mai proiectează asupra mamei sau, cum prefer să spun, în mamă, și părți clivate ale Eului. Aceasta conduce la o formă particulară de identificare, care stabilește prototipul unei relații de obiect agresive. Propun, ca denumire pentru aceste procese, termenul de „identificare proiectivă.” (Klein, 2008)

În teoria kleiniană, identificarea proiectivă este un proces de identificare care se naște din fantasma bebelușului, un proces prin care bebelușul nu diferențiează între părțile rele clivate ale Se-ului său și obiectul mama, iar acest tip de identificare este determinat de un tip de proiecție puternică, și uneori agresivă, care poate fi considerată a fi specifică poziției schizo-paranoide, și anume proiecția în obiect.

Un alt tip de identificare descris de psihanalistă este cel în care, împreună cu părțile rele ale Se-ului, sunt proiectate în obiectul extern și părțile bune și iubite; acest tip de identificare al bebelușului este considerat a fi indispensabil în dezvoltarea relațiilor de obiect bun.

Prin urmare, identificarea proiectivă este conceptualizată a fi un mecanism de apărare primitiv, o fantasmă omnipotentă, prin care părți „rele” ale Se-ului sunt clivate și proiectate în mamă (sau mai bine zis în sânul acesteia) cu scopul de a-i face rău și de a o lua în posesie pentru a o putea controla. Acest tip de proces are specificitatea de a conduce la fuziune și la identificarea părților proiectate în obiectul extern. Clivajul, proiecția și identificarea sunt corelate cu puternice angoase paranoide deoarece obiectele externe, pline cu părțile rele anterior proiectate, devin persecutorii, ceea ce duce la creșterea anxietății, a urii față de obiect, dar și la slăbirea și sărăcirea Eului; pe de altă parte, proiecția excesivă a părților „bune” duce la golirea Eului și la perceperea obiectului extern ca fiind dotat cu calități extraordinare (obiect idealizat) de care Eul devine dependent.

Identificarea proiectivă este pe de o parte un proces strâns legat de relațiile de obiect – în sensul identificării proiective normale. Identificarea – și interiorizarea următoare acestui proces, a părților bune din Se proiectate în obiect – și interiorizarea obiectului bun, duce la îmbogățirea Eului și influențează modul în care acesta se clivează și proiectează, și, mai important, duce la instalarea unui anumit echilibru între proiecție și introiecție, echilibru a cărei importanță este majoră în capacitatea ulterioară a copilului de a dezvolta relații de obiect bune și de a-și integra propriul Eu.

„Introiectarea obiectului bun”, spune Melanie Klein, „în primul rând a sânului mamei, este o condiție preliminară pentru dezvoltarea normală. Am arătat deja că el ajunge să formeze un punct focal al Eului, și contribuie la coeziunea Eului. O trăsătură caracteristică a celei mai timpurii relații cu obiectul bun –intern și extern- constă în tendința de a-l idealiza. În stările de frustrare și de anxietate intensă, bebelușul este îndemnat să-și găsească refugiul în obiectul său bun, idealizat, și astfel să scape de persecutori” (Klein, 2008); astfel putem extrage de aici că obiectul idealizat funcționează, într-o dezvoltare normală, ca o bază sigură, o structură internă sigură.

Pe de altă parte, atunci când identificarea proiectivă este utilizată în mod excesiv, defensiv, efectele acesteia sunt contrare primei situații: identificarea proiectivă patologică duce la slăbirea Eului, la pierderea sentimentului de identitate separată și la confuzie: „Ca urmare, Eul poate fi simțit ca fiind complet subordonat obiectului intern și dependent de el – o simplă cochilie a acestuia. În raport cu un obiect idealizat neasimilat apare sentimentul că Eul nu are nici viață, nici propria valoare.” (Klein, 2008)

Un alt concept căreia autoarea îi acordă o importanță deosebită și pe baza căruia își dezvoltă teoriile este conceptul de fantasmă inconștientă, care are calitatea de a prevala în structura psihismului. Constituirea obiectelor, a instanțelor psihice, formare de simboluri, trecerea de la gânduri abstracte la gânduri concrete, mecanismele de apărare și limbajul, au la bază și se sprijină pe fantasma inconștientă. Autoarea postulează în scrierile sale că lumea inițială a bebelușului este fantasmată și că lumea externă este constituită, prin procesele de introiecție și proiecție, cu scopul de a o îndrepta și ajusta pe prima. Prin urmare, fantasma inconștientă mediază dezvoltarea psihică, iar identificarea proiectivă este un proces al acestei lumi interne, fantasmate, care duce la o modificare în experimentarea subiectului, vis-a-vis de el însuși, dar și de lumea din jurul acestuia.

În definițiile inițiale, identificarea proiectivă are caracteristicile de a fi un fenomen intrapsihic și unidirecțional, un proces care vine din lumea fantasmată a subiectului, atunci când acesta proiectează în obiect. În situația clinică, subiectul este pacientul, iar obiectul este terapeutul și prin urmare procesul de identificare proiectivă ia naștere din lumea fantasmată a pacientului, urmată de proiecția părților clivate în terapeut.

 Contribuțiile lui Harold Rosenfeld

Urmărind ideile Melaniei Klein, Herbert Rosenfeld a adus, prin articolele sale, contribuții importante cu privire la implicațiile clinice asupra conceptului de identificare proiectivă, în special în înțelegerea psihozei; pe baza muncii sale clinice cu pacienți psihotici, Rosenfeld a putut descrie rolul și importanța identificării proiective în termeni de structura a Eului și în relațiile de obiect.

Analistul reține că identificarea proiectivă se bazează în primul rând pe o relație de obiect de natură primitivă, care implică proiecția în obiect din obiectele introiectate și din părți ale Se-ului. Reține, de asemenea și ideea că bebelușul încă de la naștere are impulsuri și fantasme, libidinale și agresive, de a intra în corpul mamei; în fantasmele agresive își are originea angoasa paranoidă, fie pentru că mama, și Se-ul care intră în ea, pot fi distruse, fie că mama se transformă în persecutor, care la rândul său, poate intra în Eu, pentru a lua în posesie, într-un mod răzbunător.

Pe de altă parte, identificarea proiectivă poate fi folosită în scop defensiv, ca mecanism de apărare, prin care părțile bune și rele ale Eului sunt clivate și proiectate în obiectul extern, care devin apoi identificate cu părțile proiectate ale Se-ului.

În articolul „Identificarea proiectivă în psihoze” (Rosenfeld, 1973), Rosenfeld face distincția între două tipuri de psihoze:

  1. identificarea proiectivă folosită ca mijloc de comunicare;
  2. identificarea proiectivă ca mijloc de „debarasare” a păților nedorite din self.

Primul tip de identificare proiectivă poate fi întâlnit atât în cazul pacienților psihotici, cât și în cazul pacienților nevrotici, pentru a se comunica; în cazul pacienților psihotici, „aceste mecanisme par a fi o distorsiune sau o intensificare a relației infantile normale, relație bazată pe comunicarea non-verbală dintre bebeluș și mamă; în acest tip de relație, impulsuri, părți ale Se-ului și angoasele dificile de tolerat sunt proiectate în mamă, care le conține și prin comportamentul său ușurează anxietatea.”; acest mecanism poate fi folosit de pacientul psihotic, în mod conștient sau inconștient, proiecțiile în analist având scopul ca acesta să îi simtă, să îi înțeleagă, să conțină și să dea un sens prin cuvinte și interpretări acelor stări și experiențe proiectate. Autorul spune că „această situație pare a fi de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea procesului de introiecție și de dezvoltare a Eului: face posibil pentru pacient să învețe tolerarea propriilor impulsuri, iar interpretările analistului fac ca răspunsurile și sentimentele infantile să fie accesibile părții mai sănătoase din Self, care poate începe să se gândească la experiențele care anterior nu aveau sens pentru el și care erau înspăimântătoare.” (Rosenfeld, 1973)

Cu privire la cel de-al doilea tip de identificare proiectivă, autorul face distincție între diverse modalități în care acest mecanism poate fi folosit, oferind astfel indicii folositoare în înțelegerea simptomelor psihotice (depersonalizare, catatonie, gânduri dezorganizate):

  • Folosirea identificării proiective pentru negarea realității psihice: prin proiectarea părților clivate din self, a impulsurilor și anxietăților, în terapeut, cu scopul de „a se goli” de conținutul mental deranjant, dinamică prin care se ajunge la negarea realității; acest tip de pacienți, susține Rosenfeld, disimulează evacuarea și negarea problemelor și reacționează la interpretări cu resentiment, violent, acest aspect reprezentând (interpretările) întoarcerea violentă a conținuturilor mentale nedorite și de nesuportat ale pacientului.
  • Folosirea identificării proiective pentru controlul omnipotent al minții și corpului terapeutului: în această situație, autorul, descrie o relație transferențială frecventă, bazată pe un tip de relație de obiect infantilă și primitivă; în acest tip de relație, pacientul crede că a penetrat în analist, în mod omnipotent, ceea ce conduce la o stare fuzională și la o angoasă de pierdere a părților proiectate din Se; astfel, analistul este perceput de către pacient ca fiind acela nebun, iar acestă percepție trezește angoase foarte puternice, pacientul fiind înfricoșat de faptul că terapeutul i-ar putea pune înapoi, în interior, nebunia; această formă a identificării proiective interferează puternic cu abilitățile de gândire verbală și abstractă, ceea ce conduce la gândirea concretă și la confuzie între realitate și fantasmă. În acest punct al lucrării, Rosenfeld amintește lucrarea Hannei Segal (1957), care consideră că pierderea capacității de gândire simbolică derivă dintr-o identificare proiectivă excesivă, în care diferențierea între Se și obiecte nu există, funcționarea normală a gândirii simbolice având la bază introiectarea obiectelor văzute ca fiind separate de sine.
  • Folosirea identificării proiective pentru tolerarea agresivității primitive și a invidiei: autorul urmează modelul propus de Melanie Klein (clivarea și proiectarea părților rele), acest tip de identificare proiectivă fiind o altă apărare împotriva invidiei și are legătură cu fantasmele pacientului „care intră în obiectul admirat și în acest fel insistând că el este obiectul, prin preluarea rolului său.”

„Identificare proiectivă a fost o parte a unei relații narcisice cu mama, unde recunoașterea separării dintre self și obiect este negată. Conștientizarea separării conduce la sentimente de dependență de un obiect și prin urmare la anxietate. În plus, dependența stimulează invidia, atunci când bunătatea obiectului este recunoscută. Relațiile de obiect narcisice și omnipotente, în special identificarea proiectivă omnipotentă înlătură atât sentimentele agresive cauzate de frustrare și orice conștientizare a invidiei.” (Rosenfeld, 1973)

  • Folosirea identificării proiective ca relație de obiect parazitară: în această formă, „ pacientul psihotic menține credința că el trăiește în întregime în interiorul unui obiect – analistul – și se comportă precum un parazit care trăiește pe (baza) capacităților analistului, de la care se așteaptă să funcționeze ca un Eu.” În această formă, identificarea proiectivă totală este atât o apărare împotriva invidiei, geloziei și separării, cât și o manifestare a agresivității; este o combinație între apărare și trecere la act agresiv , iar „viața (vivacitatea) analistului este utilizată ca mijloc de supraviețuire.” (Rosenfeld, 1973)
  • Folosirea identificării proiective ca relație de obiect delirantă: Rosenfeld consideră că în cazul pacienților schizofrenici cu delir puternic se poate întâmpla o identificare proiectivă totală, în care fantasma este aceea de a locui în totalitate în interiorul obiectului delirant; a trăi în interiorul obiectului delirant permite evitarea oricărei legături cu lumea reală.

„Trăirea în interiorul obiectului delirant pare a fi cu siguranță în opoziție cu legătura cu lumea exterioară, ceea ce ar implica, dependența de un obiect real. Această lume sau obiect delirant(ă) pare să fie dominată de o parte omnipotentă, uneori atotștiutore a sinelui, care creează ideea că în cadrul obiectului delirant există lipsa durerii complete și libertatea de a se deda oricărui capriciu. De asemenea, se pare că sinele în obiectul delirant exercită o influență puternică sugestivă și seducătoare asupra părților sănătoase ale personalității, în scopul de a convinge sau de a le forța să se retragă din realitate și să se alăture lumii omnipotent delirante.” (Rosenfeld, 1973)

 Identificarea proiectivă ca model interpersonal. Thomas Ogden

O perspectivă care subliniează importanța relației interpersonale dintre pacient și analist este cea propusă de Thomas Ogden, care deși oferă o atenție privilegiată perspectivei intrapsihice, susține că acest concept vine în întâmpinarea celor două arii, cea intrapsihică și cea interpsihică, pentru a le putea privi și analiza în conjuncție; unei fantasme inconștiente proiectată, îi este asociată o interacțiune interpersonală, care îl conduce pe recipient în identificarea cu aspectele proiectate.

„Identificarea proiectivă nu este un concept metapsihologic. Fenomenul descris există în realitatea gândurilor, a sentimentelor și comportamentului, nu într-o realitate abstractă a credințelor cu privire la funcționarea minții (…) Identificarea proiectivă este un concept care adresează modul în care stările emoționale corespondente fantasmelor inconștiente ale unei persoane (cel care proiectează) sunt generate și procesate de o altă persoană (recipientul), adică, modalitatea în care o persoană se folosește de o alta pentru a experimenta și conține acel aspect al Sinelui său. (…) cel care proiectează poate reinternaliza în mod constructiv, prin indentificarea și introiecția aspectelor sentimentelor induse în recipient și modalitatea acestuia de a le manevra.” (Ogden, 1994)

Pornind de la aceasta definiție, autorul articulează descrierea trifazică a mecanismului de identificare proiectivă:

Prima faza a identificării proiective-În prima fază există dorința inconștientă de „debarasare” a unor anumite aspecte ale Sinelui, inclusiv a obiectelor interne, deoarece acestea amenință cu distrugerea Sinelui sau pentru că există riscul ca acestea să fie ținta atacurilor a altor aspecte din Sine, și, prin urmare, este nevoie ca aceste aspecte să fie puse în custodia internă a unei persoane care este capabilă în a proteja și a ține la adăpost aceste aspecte ale Sinelui.

Această fază se petrece la un nivel intrapsihic, cel care proiectează funcționând la un nivel de dezvoltare primar, în care limitele nu sunt conturate: „în fantasma celui care proiectează, recipientul experimentează sentimentul celui care proiectează – nu doar un sentiment similar, ci chiar sentimentul celui care proiectează – sentiment care a fost transplantat în recipent.” (Ogden, 1994)

A doua fază a identificării proiective- Cea de a doua fază este caracterizată de o „presiune interpersonală”, deoarece cel care proiectează exercită o presiune psihologică sau comportamentală asupra recipientului, astfel încât acesta se simte și se comportă în mod corespondent fantasmei inconștiente proiectate.

În descrierea acestei faze, Ogden subliniează importanța realului: „Aceasta nu este o presiune imaginară, ci mai degrabă, o presiune reală exercitată prin multitudinea interacțiunilor dintre cel care proiectează și recipient. Identificarea proiectivă nu există acolo unde nu este nicio interacțiune între cel care proiectează și recipient. (…) Prin interacțiunea dintre cei doi, două aspecte ale fantasmei sunt verificate: 1) ideea că recipientul are caracteristicile aspectelor proiectate din Self, și 2) că obiectul este controlat de cel care proiectează.” (Ogden, 1994)

A treia fază a identificării proiective- Aspectul ultimei faze este cel de „reinternalizare”, adică prima parte proiectată va fi la acest moment reintroiectată în structura celui care anterior a proiectat; recipientul experimentează el însuși rolul din fantasma proiectată; dacă recipientul este capabil să conțină proiecțiile și să le trateze în mod diferit decât cum au fost tratate de cel care le-a proiectat, adică să nu recurgă la proiecție la rândul său, să le conțină, să le poată gândi și simboliza, ca apoi să le poată restitui într-o formă transformată și mai puțin toxică.

Această fază coincide cu una dintre fazele descrise de Bion cu privire la procesul de conținere. Astfel, Ogden spune: „Relația metaforică mamă-bebeluș pe care Bion o propune (1962a, 1962b) este bazată pe propria lui revizuire a conceptului kleinian de „identificare proiectivă”: bebelușul proiectează în mamă (care, când e sănătoasă, se află într-o stare de reverie) experiența emoțională pe care el este incapabil să o proceseze de unul singur, din cauza naturii rudimentare a capacității lui pentru exercitarea funcției alfa. Mama realizează un travaliu psihic de visare a experiențelor intolerabile ale bebelușului și i le face disponibile într-o formă pe care el este capabil să o utilizeze în visarea propriei lui experiențe. O mamă care este incapabilă să arate o disponibilitate afectivă pentru copilul ei (o mamă incapabilă de reverie) întoarce bebelușului gândurile lui intolerabile într-o formă care este dezgolită de înțelesul pe care îl avuseseră anterior. În astfel de circumstanțe, fricile proiectate ale bebelușului îi sunt returnate sub forma unei „angoase fără nume” (1962a, pg. 96).” (Ogden H. T., 2014)

Asftel, identificarea proiectivă poate avea fie funcția de apărare, de îndepărtarea unui conținut din Sine, și în același timp conservarea acestuia într-o altă persoană, fie poate fi utilizată ca modalitate de comunicare, prin care receptorul poate experimenta un cumul de sentimente, care îi permit o creștere, „o intensificare a capacității de visare a propriei experiențe, adică o sporire a capacității de a desfășura un travaliu psihic (preponderent) inconștient” (Ogden H. T., 2014)

Prin urmare, atunci când procesul de comunicare dintre mamă și copil, sau în situația clinică dintre terapeut și pacient, este unul de succes, în urma identificării proiective, copilul nu se va simți golit și sărăcit, deoarece mama, prin deținerea capacității de conținere și transformare a conținutului expulzat de către copil, îi va restitui un conținut detoxifiat, tolerabil și care ulterior poate fi gândit. Ceea ce duce la creștere este și identificarea copilului cu capacitatea mamei pentru reparație, altfel, încercarea acestuia de a scăpa de ceva de negândit se va reduce la golirea Sinelui și la perseverarea copilului de a utiliza identificarea proiectivă.

Segal susține că funcția de comunicare a identificării proiective conduce la capacitatea de a fi empatic, de flexibilitate și nuanțare în identificare, permițând astfel contactul cu realitatea subiectivă a celuilalt.

 Ilustrare caz

Pentru această parte a lucrării voi folosi un caz descris în articolul „A necesarry Illusion: Projective Identification and the Containing Function” (Brunet & Casoni, 2000).

Marco este un adolescent, care la începutul tratamentului analitic avea vârsta de 14 ani (analiza a avut o durată de 7 ani).

La prima ședință s-a prezentat pe el și pe cele două personaje imaginare „care îi controlau voința și îl obligau să facă lucruri ciudate, cum ar fi să atingă corpurile oamenilor, în special zonele genitale, să taie și să fure lacăte și să distrugă echipamente electronice”.

Numele personajelor imaginare erau Blinde și Blindette, unul predicând virtutea și controlul, iar celălalt violența și distrugerea; Marco se descria pe sine ca fiind un robot, compus din părți și armuri metalice, care îl făceau să fie indestructibil; mișcările interne erau descrise în termeni de cabluri și conductori.

Atacurile violente ale lui Marco nu erau îndreptate spre oameni, ci înspre aparate electronice, iar terapeuta spune că deși Marco nu a atacat-o niciodată, agresivitatea acestuia care creștea, o făcea să simtă că se apropia de o limită a toleranței.

Într-una dintre ședințe, Marco desena planul unui echipament electric, iar vârful creionului s-a rupt, ceea ce a dus la o furie subită din partea acestuia; a continuat prin ruperea creionului în bucăți, pe care le-a aruncat, furios, în cealaltă parte a camerei. Devenind tot mai agitat, a luat o cutie de agrafe pentru hârtie și a început să le rupă, una câte una. Ulterior, a scos un țipăt, pe care terapeuta îl descrie ca fiind un mix de surprindere, furie și frică. A luat o foarfecă, pe care o ținea în fața ochilor, uitându-se intens la ea; țipătul i s-a transformat într-un râset zgomotos. S-a îndreptat apoi către telefonul din cabinet, probabil pentru a tăia firul. Terapeuta îl convinge să nu taie acel fir, iar Marco s-a îndreptat către un scaun din lemn, pe care l-a întors și apoi i-a rupt mânerele și picioarele.

După acest moment, Marco s-a lăsat să cadă pe podea, continuând să râdă; s-a întors pe o parte și râsul s-a diminuat. S-a calmat, treptat, astfel încât la finalul ședinței a putut pleca din cabinet.

Terapeuta spune că la începutul acestui episod nu știa ce să spună sau să facă și că pe măsură ce furia lui creștea devenea speriată.

În următoarea ședință, Marco nu a făcut referire la evenimentul anterior; își descria unul dintre planurile (electronice) făcute și explica utilitatea rezistențelor și valoarea unui anumit calibru al firelor electrice folosite; terapeuta l-a întrebat dacă ar putea să vadă în acea schiță o reprezentare a lui sau a ei. Marco a întrebat-o ce calibru are, iar terapeuta face o interpretare: „am răspuns că m-am gândit că ar putea fi îngrijorat de capacitatea mea de a fi suficient de rezistență pentru a face față violenței sale, fie pusă în act, ca în ședința trecută, fie „doar în capul său” (…) dacă aș putea să-i rezist fără să ard ca un cablu cu un calibru prea mic.” (Brunet & Casoni, 2000)

Marco îi răspunde că (terapeuta) are un calibru de 14. Și apoi a descris cum a verificat, în mod regulat, numărul de cafele consumate de către aceasta (prin verificarea aparatului de cafea) și că a observat, înainte de ședința anterioară, că terapeuta a consumat cele mai multe cafele, indicându-i astfel lui Marco că ea este rezistentă, cafeaua fiind otrăvitoare.

Personajele Blinde și Bilndette m-au dus cu gândul la un clivaj al părților Selfului lui Marco, care îi ofereau acestuia posibilitatea de a tolera anumite afecte. M-am gândit că una dintre funcțiile acestor personaje era aceea de a „purta” anumite afecte pentru Marco, dar și de a-l ajuta pe acesta în a tolera anumite anxietăți de persecuție – roboții nu sunt oameni și nu îi pot face rău. Totuși, în același timp m-am gândit și la modalitatea acestuia de a atribui anumite calități umane roboților și de asemnea la a atribui unor persoane calitatea de a fi robot. Oare Marco își vedea terapeuta un robot? Se vede pe sine ca fiind un robot, protejat de armură. Însă roboții nu au trăiri și sentimente, dar în același timp sunt conținătorii afectelor sale.

Hanna Segal spune că „non-diferențierea între obiectul simbolizat și simbol este parte a perturbației dintre Eu și obiect. Părți ale Eului și ale obiectelor interne sunt proiectate într-un obiect și identificate cu acesta. Diferențierea dintre obiect și self este ascunsă. Apoi, din moment ce o parte a Eului este confundată cu obiectul, simbolul, care este o creație și o funcție a Eului, devine confundat cu obiectul care este simbolizat. (…) simbolul propriu-zis, disponibil pentru sublimare și continuarea dezvoltării Eului, este simțit ca reprezentând obiectul; caracteristicile proprii sunt recunoscute, respectate și utilizate. Apare atunci când sentimentele depresive predomină asupra celor paranoid-schizoide, atunci când separarea de obiect, ambivalența, vina și pierderea pot fi experimentate și tolerate. Atunci când mecanismul identificării proiective este folosit ca apărare împotriva anxietăților depresive, simbolurile fiind deja formate și funcționând ca simboluri pot reveni la ecuațiile simbolice.” (Segal, 1957)

Aspectul care mi-a atras atenția este preocuparea și ambivalența lui Marco cu privire la „rezistența terapeutei”, la nivelul calibrului pe care aceasta l-ar putea avea. Identificarea proiectivă este un proces, furia exprimată de Marco în ședința descrisă a putut crește până la acest moment prin intermediul procesului și cu ajutorul alianței terapeutice. Pe măsură ce transferul și regresia s-au intesificat capacitatea lui Marco de a nu pune în act violența s-a diminuat. Pe de altă parte, deși terapeuta nu simțea că el ar fi periculos pentru ea, o dată cu creșterea intensității agresivității ea începea să se simtă „constrânsă”, „nenaturală” și că se aproprie de o limită a capacității sale de toleranță. Poate că această perioadă este prima fază a identificării proiective descrise de Ogden, în care Marco încerca să elimine anumite aspecte nedorite ale Sinelui său, dar simultan cred că a proiectat în terapeuta sa și „forța” și „rezistența” sa , adică partea sa sănătoasă. A considera că cineva care are nevoie de multă cafea, este o persoană puternică și rezistentă, pare a fi mai degrabă proiecția lui Marco. Poate că terapeuta avea nevoie de o cantitate mai mare de cafea întrucât se simțea slăbită și avea nevoie să se pregătească pentru ședința care urma. Acest mod de relaționare m-a dus cu gândul la o relație mamă-bebeluș, o relație fuzională, la un proces de conținere a unor stări; Marco a folosit obiectul de transfer ca pe un conținător psihic, pentru a putea „debarasa” anumite conținuturi, dar și pentru a proteja altele.

Marco a putut pune în act violența sa după ce s-a asigurat că terapeuta are rezistența necesară. Acest aspect poate indica că pe de o parte Marco a recunoscut existența terapeutei și prin existența alianței terapeutice el „a putut să se lase”, să fie vulnerabil în fața ei și să arate mai degrabă modul în care era subjugat de această violență. Rosenfeld susține că atunci când se proiectează ceva rău în celălalt, acesta deține ulterior acel rău și poate deveni persecutor. În acest caz impresia mea, că Marco a proiectat atât conținuturi toxice, cât și conținuturi bune, este susținută de acest moment. Terapeuta nu a devenit toată rea, el a creat și imaginea unui obiect protector și omnipotent, care putea să facă față atacului distructiv.

Un alt aspect important al momentului din ședința descrisă este cel cu privire la tăierea cablului telefonic. Până la acest moment, terapeuta „nu știa ce să zică, sau ce să facă”, însă aici a reacționat. Poate că acel cablu telefonic reprezenta legătura ei cu lumea exterioară cabinetului sau poate că acel cablu telefonic reprezenta, simbolic, legătura dintre ei doi, o legătură prin care se putea produce un schimb, o comunicare, o reprezentare a alianței terapeutice. Pentru Marco putea reprezenta un obiect persecutor, în ideea că din afară primește ceva rău, ceva ce proiectase anterior. Faptul că terapeuta a putut verbaliza în acest punct poate indica că ea a putut gândi, tolera și traduce anumite aspecte. Consider că terapeuta s-a identificat cu aspectele dezorganizate ale lui Marco, nu cu violența acestuia, descriindu-și contratranferul ca experimentând sentimente de „frică”, „paralizie”, „neajutorare”, sentimentul de „a fi rupt în bucăți”, astfel a putut să adune părțile, să se restructureze și să intervină verbal.

Ulterior acestui eveniment Marco a putut descrie mai multe fantasme violente, scenarii perverse și a putut vorbi despre temeri, frici și senzații terifiante care erau copleșitoare.

Momentul descris poate să fi avut funcția de comunicare a anxietăților copleșitoare, a terorii că este controlat de forțe independente de el (personajele imaginare), a amenințării de a se simți dezmembrat (ca scaunul), a nevoii sale de a vedea că terapeuta supraviețuiește atacului.

Bibliografie

  • Brunet, L., & Casoni, D. (2000). A necesarry Illusion: Projective Identification and the Containing Function. Canadian Journal of Psychoanalysis, 137-163.
  • Klein, M. (2008). Invidie și recunoștinţă și alte lucrări : 1946-1963. Bucuresti: Editura Trei.
  • Ogden, H. T. (2014). Arta psihanalizei: visarea viselor nevisate și a strigătelor întrerupte. București: Editura Trei.
  • Ogden, T. (1994). La identificazione proiettiva e la tecnica psicoterapeutica. Roma: Astrolabio.
  • Orășanu, B. (2005). Biografia unui concept psihanalitic: identificarea proiectivă. Bucuresti: Editura Trei.
  • Rosenfeld, H. (1973). Stati psicotici. Roma: Armando.
  • Segal, H. (1957). Notes on Symbol Formation. International Journal of Psycho-Analysis, 391-397.

*** Text scris de Liana Elena Dumitru- psiholog clinician și psihoterapeut de formare psihanalitică (telefon-0742.026021)

***sursă foto- unsplash.com

Amor Fati

Share

Profadesex Community

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 1 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.