Lumea noastră adultă și rădăcinile ei în perioada de sugar (part.1)


28 Mar 2018

Dacă gândim din perspectivă psihanalitică comportamentul oamenilor în mediul lor social, este necesar să investigăm cum se dezvoltă individul, din copilărie și până la maturitate. Un grup — fie el mic sau mare — este alcătuit din indivizi aflaţi în relaţie unii cu alţii; de aceea, înţelegerea personalităţii stă la baza înţelegerii vieţii sociale. Explorarea dezvoltării individului îl duce pe psihanalist în trecut, treptat, stadial, până la perioada de sugar; ca urmare, voi începe prin a dezvolta subiectul tendinţelor fundamentale ale copilului mic.

Anterior, diferitele semne de dificultate la bebeluș — stări de furie, lipsă de interes faţă ceea ce-l înconjoară, incapacitate de a suporta frustrarea și expresii trecătoare de tristeţe — își găseau explicaţie doar din perspectiva factorilor fizici. Căci înainte ca Freud să facă marile sale descoperiri, tendinţa generală era de a privi copilăria ca o perioadă de fericire desăvârșită, iar diferitele tulburări manifestate de copii nu erau luate în serios. Pe parcursul timpului, lucrurile descoperite de Freud ne-au ajutat să înţelegem complexitatea emoţiilor copilului și au dezvăluit că și copiii traversează conflicte serioase. Aceasta a condus la o mai profundă înţelegere a psihicului bebelușului și a legăturii sale cu procesele psihice ale adultului.

Tehnica prin joc pe care am dezvoltat-o în psihanaliza copiilor foarte mici și alte progrese de tehnică rezultate din activitatea mea mi-au permis să trag noi concluzii cu privire la stadiile foarte timpurii ale prunciei și la straturile profunde ale inconștientului. Această înţelegere profundă retrospectivă se bazează pe una dintre descoperirile cruciale ale lui Freud, situaţia de transfer, adică faptul că, în psihanaliză, pacientul pune în scenă în relaţia cu analistul situaţii și emoţii anterioare — și, aș adăuga eu, foarte timpurii. În consecinţă, relaţia cu psihanalistul are uneori, chiar și la adulţi, trăsături foarte copilărești, cum ar fi dependenţa excesivă și nevoia de a fi îndrumat, împreună cu o neîncredere iraţională. Deducerea trecutului din aceste manifestări face parte din tehnica psihanalistului. Știm că Freud a descoperit complexul Oedip la adult și a putut să-i găsească originea în copilărie. Cum eu am avut norocul de a analiza copii foarte mici, am putut să înţeleg chiar și mai în profunzime viaţa lor psihică, lucru care m-a dus la înţelegerea vieţii psihice a bebelușului. Atenţia meticuloasă pe care am acordat-o transferului în cadrul tehnicii prin joc mi-a permis să înţeleg în ce fel viaţa psihică este influenţată de cele mai timpurii trăiri afective și fantasme inconștiente, la copil și, de asemenea, mai târziu, la adult. Din această perspectivă voi prezenta concluziile la care am ajuns cu privire la viaţa emoţională a bebelușului, folosind cât mai puţini termeni tehnici.

Am avansat ipoteza că nou-născutul trăiește, în timpul nașterii și în adaptarea la situaţia postnatală, o anxietate de natură persecutorie. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că bebelușul, incapabil de înţelegere pe calea intelectului, resimte inconștient fiecare disconfort ca și cum i-ar fi provocat de niște forţe ostile. Dacă i se oferă în scurt timp alinare — în special căldură, felul iubitor în care e ţinut în braţe și gratificarea hrănirii —, acest lucru dă naștere unor emoţii mai fericite. Alinarea este resimţită ca provenind de la niște forţe bune și, cred eu, face posibilă prima relaţie de iubire a bebelușului cu o persoană sau, cum s-ar exprima psihanalistul, cu un obiect. Ipoteza mea este că bebelușul are o percepţie inconștientă înnăscută a existenţei mamei. Știm că animalele tinere se îndreaptă imediat spre mamă și-și găsesc la ea sursa de hrană. Animalul numit om nu este diferit în această privinţă și această cunoaștere instinctivă constituie baza pentru relaţia primară a bebelușului cu mama lui. Putem observa, de asemenea, că la vârsta de numai câteva săptămâni, bebelușul ridică deja privirea spre faţa mamei, îi recunoaște pașii, atingerea mâinilor, mirosul și însușirile tactile ale sânului sau ale biberonului pe care i-l oferă ea; toate acestea sugerează că s-a creat deja o relaţie, indiferent cât de primitivă, cu mama.

Pe lângă faptul că așteaptă de la ea hrană, bebelușul dorește iubire și înţelegere. În cele mai timpurii stadii, iubirea și înţelegerea sunt exprimate prin felul cum mama manevrează copilul și conduc la o anumită impresie inconștientă de a fi una cu ea, bazată pe faptul că inconștientul mamei și cel al copilului se află într-o relaţie strânsă. Astfel, bebelușul se simte înţeles, iar această senzaţie se află la baza primei relaţii — cea fundamentală — din viaţa lui: relaţia cu mama. În același timp, frustrarea, disconfortul și durerea, care am sugerat că sunt trăite ca persecuţie, pătrund și ele în sentimentele lui faţă de mamă, pentru că în primele câteva luni de viaţă, ea reprezintă pentru copil întreaga lume exterioară; astfel, în mintea lui, și ceea ce e bun, și ceea ce e rău vine de la mamă, iar aceasta determină, chiar și în cele mai bune condiţii posibile, o atitudine duală faţă de ea.

Atât capacitatea de a iubi, cât și sentimentul persecuţiei au rădăcini profunde în cele mai timpurii procese psihice ale bebelușului. Ele se centrează mai întâi asupra mamei. Impulsurile distructive și emoţiile concomitente cu ele — cum ar fi resentimentul provocat de frustrare, ura stârnită de ea, imposibilitatea de a fi împăciuit și invidia faţă de obiectul atotputernic, mama, de care depind viaţa și starea de bine a bebelușului — toate acestea îi trezesc anxietatea de persecuţie. Mutatis mutandis, aceste emoţii continuă să fie active ulterior de-a lungul vieţii, căci impulsurile distructive, indiferent faţă de cine, vor da naștere întotdeauna sentimentului că și persoana respectivă va deveni ostilă și răzbunătoare.

Agresivitatea înnăscută este întotdeauna amplificată de circumstanţele exterioare nefavorabile și, invers, este atenuată de iubirea și înţelegerea primite de copil, și acești factori continuă să acţioneze pe tot parcursul dezvoltării. Dar cu toate că importanţa circumstanţelor exterioare este tot mai mult recunoscută în prezent, însemnătatea factorilor interni rămâne în continuare subestimată. Impulsurile distructive, variabile de la individ la individ, fac parte integrantă din viaţa psihică, chiar și în condiţii favorabile, și de aceea trebuie să considerăm că dezvoltarea copilului și atitudinile adultului rezultă din interacţiunea dintre influenţele interne și cele externe. Acum, că avem o mai mare capacitate de a înţelege bebelușii, putem, prin observaţii atente, să sesizăm într-o anumită măsură lupta dintre iubire și ură. Unii bebeluși trăiesc resentimente puternice la orice frustrare și arată acest lucru prin incapacitatea de a accepta gratificarea atunci când ea urmează unei privări. Aș sugera că acești copii au o agresivitate și o lăcomie înnăscute mai puternice decât cele ale bebelușilor la care răbufnirile ocazionale de furie se încheie în scurt timp. Dacă bebelușul arată că e capabil să accepte hrana și iubirea, aceasta înseamnă că el poate depăși relativ repede resentimentul produs de frustrare și-și regăsește sentimentele de iubire atunci când i se oferă din nou gratificarea.

Cred că, înainte de a continua descrierea dezvoltării copilului, ar trebui să definesc pe scurt, din punct de vedere psihanalitic, termenii sine și Eu. Eul, potrivit lui Freud, este partea organizată din sine, influenţată constant de mișcările pulsionale, dar ţinându-le sub control prin intermediul refulării; de asemenea, el coordonează toate activităţile și stabilește și întreţine relaţia cu lumea externă. Termenul „sine“ este folosit pentru a acoperi întreaga personalitate, care include nu doar Eul, ci și viaţa pulsională, numită de Freud Se.

Activitatea mea m-a condus la presupunerea că Eul există și acţionează începând de la naștere și că, pe lângă funcţiile menţionate mai sus, are sarcina importantă de a se apăra de anxietatea stârnită de luptele din interior și de influenţele din exterior. În plus, el iniţiază mai multe procese, dintre care voi alege în primul rând introiecţia și proiecţia. La procesul de clivaj, adică de scindare a pulsiunilor și obiectelor, tot atât de important și el, mă voi întoarce mai târziu.

Le datorăm lui Freud și Abraham marea descoperire a importanţei esenţiale a introiecţiei și proiecţiei atât în tulburările psihice grave, cât și în viaţa psihică normală. Trebuie să renunţ aici chiar și la încercarea de a descrie cum anume a ajuns Freud de la studierea tulburării maniaco-depresive la descoperirea introiecţiei, care se află la baza Supraeului. El a dezvoltat totodată relaţia vitală dintre Supraeu și Eu și Se. În decursul timpului, aceste concepte de bază au fost elaborate și mai mult. După cum am ajuns să înţeleg în lumina travaliului meu psihanalitic cu copii, introiecţia și proiecţia acţionează de la începutul vieţii postnatale, ca unele dintre cele mai timpurii activităţi ale Eului, care, după părerea mea, operează încă de la naștere. Privită din acest unghi, introiecţia înseamnă că lumea externă, impactul ei, situaţiile pe care le trăiește bebelușul și obiectele pe care le întâlnește nu sunt trăite doar ca externe, ci sunt totodată luate în sine și ajung să facă parte din viaţa lui internă. Viaţa interioară nu poate fi evaluată nici măcar la adult fără aceste adăugiri la personalitate ce derivă din introiecţia continuă. Proiecţia, care se desfășoară simultan, presupune existenţa la copil a unei capacităţi de a atribui oamenilor din jurul său diferite sentimente, predominant iubire și ură.

Mi-am format concepţia potrivit căreia iubirea și ura faţă de mamă au legătură cu capacitatea bebelușului foarte mic de a-și proiecta asupra ei toate emoţiile, transformând-o astfel într-un obiect bun, dar și periculos totodată. Însă cu toate că își au rădăcinile în perioada de bebeluș, introiecţia și proiecţia nu sunt doar procese infantile. Ele participă la fantasmele bebelușului, care, după părerea mea, acţionează de asemenea de la început și contribuie la modelarea impresiei lui despre ceea ce-l înconjoară; iar prin introiecţie, această imagine modificată a lumii externe influenţează ce se petrece în psihicul lui. Astfel, se construiește o lume interioară care este, parţial, reflexia celei exterioare. Cu alte cuvinte, procesul dublu al introiecţiei și proiecţiei contribuie la interacţiunea dintre factorii externi și cei interni. Această interacţiune continuă pe parcursul tuturor etapelor de viaţă. Tot astfel, introiecţia și proiecţia se desfășoară pe tot parcursul vieţii și ajung să fie modificate în decursul maturizării, dar nu-și pierd niciodată importanţa pentru relaţia individului cu lumea din jur. Așadar, nici măcar la adult, judecăţile despre realitate nu sunt complet lipsite de influenţa lumii sale interioare.

Am sugerat deja că, dintr-o anumită perspectivă, procesele de proiecţie și de introiecţie pe care le-am descris trebuie să fie considerate a fi fantasme inconștiente. După cum s-a exprimat prietena mea, regretata Susan Isaacs, în lucrarea ei (1952) pe această temă: „Fantasma este (în primul rând) corolarul psihic, reprezentantul psihic al pulsiunii. Nu există impuls, presiune sau reacţie pulsională care să nu fie trăită ca fantasmă inconștientă […]. Fantasma reprezintă conţinutul particular al impulsurilor sau sentimentelor (de exemplu, dorinţe, temeri, anxietăţi, triumfuri, iubire sau regret) care domină psihicul în acel moment.“

Fantasmele inconștiente nu sunt totuna cu reveriile (deși au o legătură cu ele), ci sunt o activitate psihică ce are loc la nivelurile profunde ale inconștientului și însoţește fiecare impuls trăit de bebeluș. Spre exemplu, un bebeluș flămând poate să-și ţină temporar în frâu foamea prin halucinaţia satisfacţiei de a primi sânul, cu toate plăcerile pe care le obţine astfel în mod normal, cum ar fi gustul laptelui, căldura sânului și faptul de a fi ţinut în braţe și iubit de mamă. Dar fantasma inconștientă ia, de asemenea, forma opusă, a senzaţiei de a fi privat și persecutat de sânul care refuză să-i ofere această satisfacţie. Fantasmele — care devin mai complexe și se raportează la o gamă mai largă de obiecte și situaţii — continuă să existe pe tot parcursul dezvoltării și însoţesc toate activităţile; ele nu încetează să joace un rol foarte important în viaţa psihică. Influenţa fantasmelor inconștiente asupra artei, activităţii știinţifice și activităţilor vieţii cotidiene nu poate fi subliniată îndeajuns.

Am menţionat deja că mama este introiectată și că acest fapt reprezintă un factor fundamental al dezvoltării. După cum văd eu lucrurile, relaţiile de obiect încep aproape de la naștere. Mama, în aspectele ei bune — cea care iubește copilul, îl ajută și îl hrănește —, este primul obiect bun pe care-l include bebelușul în lumea sa internă. Capacitatea lui de a face acest lucru este, după părerea mea, parţial înnăscută. Dacă obiectul bun devine sau nu în mod suficient o parte din sine depinde, într-o anumită măsură, de intensitatea relativ scăzută a anxietăţii de persecuţie și, în consecinţă, a resentimentului; în același timp, atitudinea iubitoare a mamei contribuie mult la reușita acestui proces. Dacă mama este luată în lumea interioară a copilului ca un obiect bun, pe care el se poate bizui, acest lucru dă Eului un plus de tărie, căci eu presupun că Eul se dezvoltă în principal în jurul acestui obiect bun, iar identificarea cu caracteristicile bune ale mamei devine baza pe care se fac noi identificări utile. Identificarea cu obiectul bun se manifestă în exterior atunci când copilul copiază activităţile și atitudinile mamei; acest lucru poate fi văzut în joaca lui și, deseori, în comportamentul faţă de copii mai mici decât el. Identificarea puternică cu mama bună îi permite copilului să se identifice mai ușor și cu un tată bun și, ulterior, cu alte figuri prietenoase. Ca urmare, lumea sa internă ajunge să conţină predominant obiecte și sentimente bune, iar aceste obiecte bune sunt percepute ca răspunzând la iubirea bebelușului. Toate acestea contribuie la o personalitate stabilă și permit extinderea compasiunii și a sentimentelor prietenoase faţă de alţi oameni. Este clar că relaţia bună dintre părinţi și a fiecărui părinte cu copilul, precum și o atmosferă familială fericită joacă un rol vital în reușita acestui proces.

Totuși, oricât de bune ar fi sentimentele copilului faţă de ambii părinţi, agresivitatea și ura rămân și ele active. O expresie a acestui fapt este rivalitatea cu tatăl, care rezultă ca urmare a dorinţelor băiatului faţă de mamă și a tuturor fantasmelor legate de ele. Această rivalitate își găsește expresia în complexul Oedip, care poate fi observat clar la copiii în vârstă de trei, patru sau cinci ani. Însă acest complex există mult mai devreme și își are rădăcinile în prima bănuială a bebelușului că tatăl îi ia iubirea și atenţia pe care ar trebui să i-o acorde mama. Există mari diferenţe în ce privește complexul Oedip la fată și la băiat, diferenţe pe care le voi caracteriza aici spunând doar că dacă băiatul, ajuns în stadiul genital de dezvoltare, se întoarce la primul său obiect, mama, și ca urmare caută obiecte feminine, simţind în consecinţă gelozie faţă de tată și faţă de bărbaţi în general, fata trebuie să se îndepărteze într-o anumită măsură de mamă și să găsească în tată și mai târziu în alţi bărbaţi obiectul dorinţelor sale. Descrierea pe care am făcut-o este însă foarte simplificată, pentru că băiatul este atras și de tată și se identifică cu el, astfel că în dezvoltarea normală pătrunde un element de homosexualitate. Același lucru este valabil pentru fată, pentru care relaţia cu mama și cu femeile, în general, nu-și pierde niciodată importanţa. Așadar, complexul Oedip nu înseamnă doar sentimente de ură și rivalitate faţă de un părinte și iubire faţă de celălalt; în relaţia cu părintele rival pătrund, de asemenea, sentimente de iubire și vinovăţie. Așadar, complexul Oedip se află în centrul unor numeroase emoţii conflictuale.

Revenim iarăși la proiecţie. Prin proiectarea propriului sine sau a unei părţi din impulsurile și sentimentele proprii în altă persoană se realizează o identificare cu acea persoană, diferită însă de identificarea produsă prin introiectare. Aceasta, pentru că dacă un obiect este luat în sine (introiectat), accentul cade pe dobândirea unor caracteristici ale obiectului și pe a fi influenţat de ele. Pe de altă parte, când se pune în celălalt o parte din sine (proiecţie), identificarea se realizează prin atribuirea unor trăsături proprii, celuilalt. Proiecţia are numeroase repercusiuni. Tindem să atribuim altora — într-un anumit sens, să punem în ei — unele dintre emoţiile și gândurile noastre și, evident, în funcţie de cât de echilibraţi sau persecutaţi suntem, proiecţia va avea un caracter prietenos sau ostil. Atribuind o parte din sentimentele noastre celuilalt, îi înţelegem sentimentele, nevoile și satisfacţiile; cu alte cuvinte, ne punem în pielea sa. Există oameni care merg atât de departe în această direcţie, încât se pierd complet pe ei înșiși și devin incapabili să judece obiectiv. Totodată, introiecţia excesivă pune în pericol forţa Eului, pentru că Eul ajunge să fie dominat complet de obiectul introiectat. Dacă proiecţia este predominant ostilă, ea împiedică empatia și adevărata înţelegere a celorlalţi. Așadar, caracterul proiecţiei are o mare importanţă în relaţiile noastre cu oamenii. Dacă alternanţa introiecţiei și proiecţiei nu este dominată de ostilitate sau dependenţă exagerată și este bine echilibrată, lumea interioară se îmbogăţește, iar relaţiile cu lumea exterioară se îmbunătăţesc.

M-am referit anterior la tendinţa Eului infantil de a cliva impulsuri și obiecte; consider că aceasta se numără printre activităţile primare ale Eului. Tendinţa de a cliva rezultă în parte din faptul că Eului timpuriu îi lipsește în mare măsură coerenţa. Dar — și aici trebuie să mă raportez iarăși la propriile-mi concepte — anxietatea de persecuţie întărește nevoia de a ţine la distanţă obiectul iubit de cel periculos și, ca urmare, de a cliva iubirea de ură. Aceasta, fiindcă autoconservarea bebelușului mic depinde de încrederea sa într-o mamă bună. Clivând cele două aspecte și agăţându-se de cel bun, el își păstrează credinţa într-un obiect bun și capacitatea de a-l iubi, ceea ce constituie o condiţie esenţială pentru a rămâne în viaţă, căci dacă acest sentiment nu ar exista măcar într-o oarecare măsură, bebelușul ar rămâne expus unei lumi în întregime ostile, care, se teme el, îl va distruge. Această lume ostilă ar fi, totodată, construită și înăuntrul lui. După cum știm, există bebeluși cărora le lipsește vitalitatea și care nu pot fi ţinuţi în viaţă, probabil pentru că nu au reușit să-și dezvolte relaţia de încredere cu o mamă bună. În contrast cu ei, există bebeluși care traversează mari dificultăţi, dar care-și păstrează suficientă vitalitate pentru a folosi ajutorul și hrana oferite de mamă. Cunosc cazul unui bebeluș care a avut parte de o naștere prelungită și dificilă, pe parcursul căreia a suferit vătămări, dar când a fost pus la sân, l-a acceptat cu aviditate. Aceeași situaţie a fost descrisă în cazul unor bebeluși care au suferit intervenţii chirurgicale importante la scurt timp după naștere. Alţi bebeluși, în asemenea circumstanţe, nu reușesc să supravieţuiască pentru că au dificultăţi în a accepta hrana și iubirea, ceea ce sugerează că n-au reușit să simtă încredere și iubire faţă de mamă.

Procesul de clivaj își schimbă forma și conţinutul pe parcursul dezvoltării, dar în anumite privinţe nu este abandonat niciodată. După părerea mea, impulsurile distructive omnipotente, anxietatea de persecuţie și clivajul predomină în primele trei–patru luni de viaţă. Am descris această combinaţie de mecanisme și anxietăţi ca reprezentând poziţia paranoid-schizoidă, care devine, în cazuri extreme, baza paranoiei și a bolii schizofrene. Elementele ce însoţesc sentimentele distructive în acest stadiu timpuriu au o mare importanţă și voi evidenţia lăcomia și invidia ca factori extrem de perturbatori, mai întâi în relaţia cu mama și apoi cu alţi membri ai familiei— de fapt, pe tot parcursul vieţii.

Lăcomia variază considerabil de la bebeluș la bebeluș. Există bebeluși care nu pot fi satisfăcuţi niciodată, pentru că lăcomia lor depășește orice ar putea ei să primească. Această lăcomie este însoţită de imboldul imperios de a goli sânul mamei și de a exploata toate sursele de satisfacţie, fără consideraţie faţă de toţi ceilalţi. Bebelușul foarte lacom poate să se bucure pe moment de ceea ce primește, dar imediat ce gratificarea a dispărut, el devine nemulţumit și se simte îndemnat s-o exploateze mai întâi pe mamă și, în scurt timp, pe toţi cei din familie care-i pot oferi atenţie, hrană sau orice altă gratificare. Fără îndoială, lăcomia este amplificată de anxietate — anxietatea de a fi privat, jefuit și de a nu fi suficient de bun pentru a fi iubit. Bebelușul atât de lacom de iubire și atenţie este, totodată, nesigur în privinţa propriei sale capacităţi de a iubi, și toate aceste anxietăţi întăresc lăcomia. Situaţia rămâne neschimbată, în elementele ei esenţiale, în ceea ce privește lăcomia copilului mai mare și a adultului.

În privinţa invidiei, nu e deloc ușor de explicat cum se face că mama care hrănește bebelușul și-l îngrijește poate fi totodată obiectul invidiei. Dar, ori de câte ori copilul e flămând sau se simte neglijat, frustrările sale duc la fantasma că mama îi refuză intenţionat laptele și iubirea sau le păstrează pentru sine. Astfel de suspiciuni se află la baza invidiei. Sentimentul de invidie presupune nu doar că este dorită posedarea, ci și că există un impuls puternic de a nu permite altora să se bucure de obiectul râvnit — impuls ce tinde să deterioreze chiar obiectul. Dacă invidia este foarte puternică, aspectul ei deteriorant determină o relaţie perturbată cu mama și, mai târziu, cu alţi oameni; el înseamnă, totodată, că individul nu se poate bucura pe deplin de nimic, pentru că obiectul dorit a fost deja deteriorat de invidie. Mai mult decât atât, dacă invidia este intensă, ceea ce este bun nu poate să fie asimilat, să devină parte a vieţii interioare a individului și, astfel, să dea naștere la recunoștinţă. Prin contrast, capacitatea lui de a se bucura pe deplin de ceea ce a primit și sentimentul de recunoștinţă faţă de persoana care a oferit îi influenţează puternic atât caracterul, cât și relaţiile cu ceilalţi. Nu degeaba folosesc creștinii, în rugăciunea dinaintea mesei, cuvintele: „Fie ca Domnul să ne facă cu adevărat recunoscători pentru ceea ce vom primi“. Aceste cuvinte presupun că individul cere acea calitate — recunoștinţa — care-l va face fericit și-l va elibera de resentimente și invidie. Am auzit o fetiţă spunând că o iubește pe mama ei mai mult decât pe oricine altcineva, căci ce s-ar fi făcut ea dacă mama nu i-ar fi dat naștere și nu ar fi hrănit-o? Acest puternic sentiment de recunoștinţă era legat de capacitatea fetiţei de a se bucura și se vădea în caracterul ei și în relaţia cu alţi oameni, îndeosebi prin generozitate și consideraţie. Pe parcursul vieţii, capacitatea de a simţi bucurie și recunoștinţă face posibilă o gamă largă de interese și plăceri.

În dezvoltarea normală, o dată cu integrarea tot mai mare a Eului, procesele de clivaj se diminuează, iar capacitatea tot mai bună de a înţelege realitatea externă și, într-o anumită măsură, de a aduce laolaltă impulsurile contradictorii ale bebelușului conduce totodată la o mai mare sinteză a aspectelor bune și rele ale obiectului. Aceasta înseamnă că oamenii pot fi iubiţi în ciuda defectelor lor și că lumea nu este văzută doar în alb și negru.

Supraeul — acea parte a Eului care critică și controlează impulsurile periculoase și pe care, iniţial, Freud a plasat-o aproximativ în al cincilea an al copilăriei — funcţionează, potrivit concepţiei mele, mult mai devreme. Ipoteza mea este că în a cincea sau a șasea lună de viaţă, bebelușul începe să se teamă că impulsurile sale distructive și lăcomia ar putea să-i vateme ori i-au vătămat obiectele iubite — căci el încă nu poate să facă diferenţa între dorinţele și impulsurile sale, pe de o parte, și efectele reale ale acestora, pe de altă parte. Simte vinovăţie și imboldul puternic de a conserva aceste obiecte și de a repara răul pe care li l-a făcut. Anxietatea trăită acum are caracter predominant depresiv, iar emoţiile care o însoţesc, ca și apărările elaborate pentru a le face faţă se înscriu, după mine, în dezvoltarea normală; le-am denumit „poziţia depresivă“. Sentimentele de vinovăţie, care apar ocazional la noi toţi, au rădăcini foarte profunde în perioada de sugar, iar tendinţa de reparaţie joacă un rol important în sublimări și în relaţiile de obiect.

Când observăm din acest unghi bebelușii, putem constata că uneori par deprimaţi, fără o cauză externă anume. În acest stadiu, ei încearcă să-i mulţumească pe oamenii din jur prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie — zâmbete, gesturi jucăușe, chiar încercări de a o hrăni pe mamă punându-i în gură o linguriţă cu mâncare. Totodată, aceasta este perioada în care apar adesea inhibiţii legate de hrană și coșmaruri, și toate aceste simptome ajung la apogeu la momentul înţărcării. La copiii mai mari, nevoia de a se confrunta cu sentimentele de vinovăţie se exprimă mai clar; în acest scop sunt folosite diferite activităţi constructive, iar în relaţia cu părinţii sau fraţii există o nevoie excesivă de a mulţumi și de a fi de ajutor, toate acestea exprimând nu doar iubirea, ci și nevoia de reparaţie.

Freud a postulat procesul de perlaborare ca parte esenţială a procedurii psihanalitice. În esenţă, aceasta înseamnă a-i permite pacientului să-și trăiască emoţiile, anxietăţile și situaţiile din trecut în repetate rânduri, atât în relaţia cu analistul, cât și cu diferiţii oameni și diferitele situaţii din prezentul și trecutul pacientului. Însă și în dezvoltarea normală a individului are loc, într-o anumită măsură, perlaborarea. Adaptarea la realitatea externă se amplifică și, o dată cu ea, sugarul dobândește o imagine mai puţin fantasmatică a lumii care-l înconjoară. Experienţa repetitivă a plecării și revenirii mamei face ca absenţa ei să fie mai puţin înspăimântătoare și, drept urmare, suspiciunea sa că mama îl va părăsi se reduce. Astfel, bebelușul își perlaborează treptat fricile timpurii și ajunge să se împace cu impulsurile și sentimentele sale conflictuale. În acest stadiu, anxietatea depresivă predomină, iar cea persecutorie se atenuează. Eu susţin că multe manifestări aparent ciudate, fobii inexplicabile și idiosincrazii ce pot fi observate la copiii mici sunt indicii ale perlaborării poziţiei depresive și, totodată, modalităţi de a realiza acest lucru. Dacă sentimentele de vinovăţie ale copilului nu sunt excesive, tendinţa de reparaţie și alte procese ce fac parte din creștere îi aduc liniștire. Însă anxietatea depresivă și cea de persecuţie nu sunt niciodată complet depășite; ele pot să reapară temporar sub presiuni interioare sau exterioare, deși o persoană relativ normală poate să facă faţă acestor reapariţii și să-și redobândească echilibrul. Însă dacă tensiunea este prea mare, se poate ca ea să afecteze dezvoltarea unei personalităţi puternice și echilibrate.

După ce ne-am ocupat — într-o manieră excesiv simplificată, mă tem — de anxietăţile paranoide și depresive și de implicaţiile lor, aș vrea să mă refer la influenţa proceselor pe care le-am descris asupra relaţiilor sociale. Am vorbit despre introiectarea lumii externe și am sugerat că acest proces continuă pe tot parcursul vieţii. Ori de câte ori admirăm ori iubim un om — sau îl urâm și-l dispreţuim —, asimilăm totodată în noi înșine ceva din el, și astfel de experienţe ne modelează cele mai profunde atitudini. În primul caz, experienţa ne îmbogăţește și devine baza unor amintiri valoroase; în celălalt caz, simţim uneori că lumea exterioară este deteriorată în ceea ce ne privește și, în consecinţă, lumea interioară este mai săracă.

Aici pot doar să ating în treacăt importanţa experienţelor reale, favorabile și nefavorabile, cărora le este supus de la început bebelușul, mai întâi de către părinţii săi și ulterior de către alţi oameni. Experienţele externe au o importanţă extremă pe tot parcursul vieţii. Însă chiar și la bebeluș, foarte multe depind de felul cum interpretează și asimilează copilul influenţele externe, iar acest lucru, la rândul său, depinde de forţa cu care acţionează impulsurile distructive și anxietăţile de persecuţie și depresive. La fel, experienţele noastre ca adulţi sunt influenţate de atitudinile noastre fundamentale, care fie ne ajută să facem faţă mai bine întâmplărilor nefericite, fie, dacă ne domină prea mult suspiciunea și autocompătimirea, transformă chiar și dezamăgirile minore în dezastre.

Descoperirile lui Freud cu privire la copilărie au sporit înţelegerea problemelor legate de creșterea și educarea copiilor, dar au fost interpretate greșit deseori. Deși e adevărat că o educaţie prea riguroasă sub aspectul disciplinei întărește tendinţa de refulare a copilului, trebuie să ne amintim că prea multă indulgenţă îi poate fi la fel de dăunătoare ca și restricţiile prea numeroase. Așa-numita „exprimare de sine deplină“ poate avea mari dezavantaje și pentru părinţi, și pentru copil. Dacă în trecut, copilul era deseori victima disciplinei prea dure din partea părinţilor, acum se poate ca părinţii să devină victimele odraslelor lor. O glumă veche povestește despre un bărbat care n-a mâncat niciodată piept de pui, fiindcă în copilărie îl mâncau părinţii lui, iar după ce a devenit adult, îl primeau copiii lui. În interacţiunile cu copiii noștri este esenţial să păstrăm un echilibru între prea multă disciplină și prea puţină. A trece cu vederea unele pozne minore e o atitudine foarte sănătoasă, dar dacă ele se transformă într-o lipsă de respect constantă, e necesar să ne manifestăm dezaprobarea și să avem pretenţii de la copil.

Mai există un unghi din care trebuie privită indulgenţa excesivă a părinţilor: când copilul poate profita de atitudinea părinţilor săi, el simte în același timp vinovăţie pentru că-i exploatează și simte nevoia de a avea unele restricţii, care i-ar da siguranţă. Acest lucru i-ar permite totodată să simtă respect faţă de părinţi, lucru esenţial pentru o relaţie bună cu ei și pentru respectul faţă de alţi oameni. În plus, trebuie să ne gândim că părinţii care suferă prea mult ca urmare a exprimării de sine nerestricţionate a copilului — indiferent cât de mult ar încerca ei să i se supună — vor avea negreșit unele resentimente, care vor pătrunde în atitudinea lor faţă de copil.

Am descris deja copilul mic care reacţionează puternic la orice frustrare — și nu există mod de educare fără unele frustrări inevitabile — și care tinde să deteste orice defect și orice eșec din mediul său și să subestimeze lucrurile bune pe care le primește. În consecinţă, el își va proiecta foarte puternic nemulţumirile asupra oamenilor din jur. Atitudini similare sunt bine cunoscute la adulţi. Dacă punem în contrast indivizii capabili să suporte frustrarea fără prea mari resentimente și care-și pot redobândi echilibrul în scurt timp după o dezamăgire cu cei înclinaţi să dea vina în întregime pe lumea externă, vedem efectul negativ al proiecţiei ostile. Căci proiectarea nemulţumirilor le trezește celor din jur, în replică, un sentiment de ostilitate. Puţini dintre noi au toleranţa de a suporta acuzaţia, chiar neexprimată în cuvinte, că suntem într-un fel sau altul cei vinovaţi. De fapt, foarte adesea, ea ne face să nu ne placă oamenii de acest fel, așa că le părem acestora și mai dușmănoși; ca urmare, ne privesc cu sentimente de persecuţie și suspiciuni amplificate, iar relaţia devine din ce în ce mai perturbată.

Una dintre căile de abordare a excesului de suspiciune constă în a încerca împăciuirea dușmanilor presupuși sau reali. Ea reușește însă foarte rar. Desigur, unii oameni pot fi câștigaţi prin flatare și liniștire, mai ales dacă sentimentele lor de persecuţie dau naștere nevoii de fi liniștiţi. Dar o astfel de relaţie se rupe cu ușurinţă și se transformă în ostilitate reciprocă. Aș vrea să amintesc, în treacăt, dificultăţile pe care le pot provoca în relaţiile interaţionale fluctuaţiile de acest tip în atitudinea oamenilor de stat importanţi.

Când anxietatea de persecuţie este mai puţin puternică, iar proiecţia, în principal atribuirea de sentimente bune altora, devine baza pentru empatie, reacţia din partea lumii exterioare e foarte diferită. Cunoaștem cu toţii oameni care au capacitatea de a se face plăcuţi, fiindcă dau impresia că au încredere în noi, ceea ce ne trezește sentimente de prietenie. Nu mă refer la cei care încearcă să capete popularitate într-o manieră nesinceră, ci dimpotrivă, cred că oamenii autentici și care au curajul să-și susţină convingerile sunt, pe termen lung, respectaţi și chiar agreaţi.

Va urma… (citește și Lumea noastră adultă și rădăcinile ei în perioada de sugar -part.2)

*** text preluat din cartea “Invidie și recunoștință”- autor, Melanie Klein, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 + 4 =