Lumea noastră adultă și rădăcinile ei în perioada de sugar (part.2)


28 Mar 2018

Un exemplu interesant al influenţei atitudinilor timpurii pe tot parcursul vieţii este faptul că relaţia cu figurile timpurii reapare mereu, iar problemele rămase nerezolvate din perioada de sugar sau din copilăria mică sunt retrăite, chiar dacă sub formă modificată. Spre exemplu, atitudinea faţă de un subordonat sau un superior repetă, până la un punct, relaţia cu un frate mai mic sau cu un părinte. Dacă întâlnim o persoană mai în vârstă prietenoasă și care ne ajută, retrăim inconștient relaţia cu un părinte sau un bunic iubit, pe când o persoană mai în vârstă condescendentă și dezagreabilă reactivează atitudinea rebelă a copilului faţă de părinţi. Nu e nevoie ca astfel de oameni să semene fizic sau psihic și nici măcar să aibă aproximativ aceeași vârstă ca figurile originare; un element de atitudine comun este suficient. Când un om se află în întregime sub influenţa situaţiei și relaţiilor sale timpurii, felul cum judecă oamenii și întâmplările va fi obligatoriu perturbat. În mod normal, o astfel de retrăire a situaţiilor timpurii este limitată și corectată prin judecata obiectivă. Cu alte cuvinte, putem fi cu toţii influenţaţi de factori iraţionali, dar în viaţa normală nu suntem dominaţi de ei.

Capacitatea de iubire și devotament, mai întâi faţă de mamă, se transformă pe multe căi în devotamentul faţă de diferite cauze simţite a fi bune și valoroase. Aceasta înseamnă că bucuria pe care bebelușul a putut-o simţi în trecut pentru că s-a simţit iubit și iubitor se transferă pe parcursul vieţii nu doar asupra relaţiilor sale cu oamenii — lucru foarte important —, ci și asupra muncii sale și a tuturor lucrurilor pentru care simte că merită să se lupte. Acest lucru presupune totodată îmbogăţirea personalităţii și capacitatea de a găsi bucurie în muncă și deschide calea spre numeroase surse de satisfacţie.

În lupta de a ne atinge obiectivele, ca și în relaţia cu oamenii, la capacitatea de a iubi se adaugă dorinţa timpurie de reparaţie. Am spus deja că datorită sublimărilor, care se dezvoltă din primele interese ale copilului, activităţile constructive dobândesc un imbold suplimentar, deoarece copilul simte inconștient că astfel „repară“ oamenii iubiţi pe care i-a vătămat. Această tendinţă nu-și pierde niciodată forţa, deși rareori este identificat ca atare în viaţa reală. Faptul irevocabil că nici unul dintre noi nu se eliberează vreodată complet de vinovăţie are niște aspecte foarte valoroase, pentru că presupune dorinţa niciodată epuizată de a repara și de a crea în orice fel putem.

Toate formele de demersuri în slujba societăţii beneficiază de pe urma acestui imbold. În cazurile extreme, sentimentele de vinovăţie îi îndeamnă pe oameni să se sacrifice complet în slujba unei cauze sau a semenilor lor și pot conduce la fanatism. Știm însă că unii oameni își riscă viaţa ca să-i salveze pe alţii, și acest lucru nu intră neapărat în aceeași categorie. Nu atât vinovăţia acţionează în astfel de cazuri, cât capacitatea de a iubi, generozitatea și identificarea cu semenul aflat în pericol.

Am subliniat importanţa identificării cu părinţii și ulterior cu alţi oameni în dezvoltarea copilului mic, iar acum aș dori să pun accentul pe un anumit aspect al identificării reușite, care se perpetuează până la vârsta adultă. Când invidia și rivalitatea nu sunt prea mari, apare posibilitatea de a se bucura indirect de plăcerile altora. În copilărie, ostilitatea și rivalitatea resimţite de copil în cadrul complexului Oedip sunt contracarate de capacitatea de a se bucura indirect de fericirea părinţilor. În viaţa adultă, părinţii sunt în măsură să împărtășească plăcerile copilăriei și să evite să le împiedice, pentru că pot să se identifice cu copiii lor. Ei devin capabili să-și privească copiii crescând fără să simtă invidie.

Această atitudine devine deosebit de importantă când oamenii îmbătrânesc și plăcerile tinereţii le sunt tot mai greu accesibile. Dacă recunoștinţa pentru satisfacţiile din trecut n-a dispărut complet, oamenii vârstnici se pot bucura de ceea ce le stă în continuare la îndemână. Mai mult decât atât, având o asemenea atitudine, care dă naștere la seninătate, pot să se identifice cu oamenii tineri. Spre exemplu, cel care caută tinere talente și contribuie la formarea lor — fie în rol de profesor sau de critic, fie, în trecut, ca patron al artelor și culturii — e capabil să facă acest lucru doar pentru că poate să se identifice cu ceilalţi; într-un fel, își repetă propria viaţă, uneori obţinând chiar, indirect, împlinirea unor ţeluri pe care nu le-a atins în viaţa sa.

Capacitatea de identificare face posibilă, în toate stadiile, fericirea de a putea admira caracterul sau realizările altora. Dacă nu ne putem permite să apreciem realizările și calităţile altor oameni — ceea ce înseamnă că nu putem suporta gândul că nu vom reuși să-i imităm niciodată —, suntem privaţi de o sursă de mare fericire și îmbogăţire. Lumea ar fi mult mai săracă în ochii noștri dacă n-aveam ocazia de a ne da seama că măreţia există și va continua să existe în viitor. O astfel de admiraţie activează totodată ceva în noi și, indirect, ne mărește încrederea în noi înșine. Acesta este unul dintre numeroasele moduri prin care identificările derivate din perioada de sugar devin o parte importantă a personalităţii noastre.

Capacitatea de a admira realizările altui om este unul dintre factorii care fac posibilă reușita muncii de echipă. Dacă invidia nu este prea mare, putem găsi plăcere și mândrie în a lucra cu oameni ale căror capacităţi le depășesc uneori pe ale noastre, fiindcă ne identificăm cu acești membri remarcabili ai echipei.

Însă problema identificării este foarte complexă.

Când Freud a descoperit Supraeul, el l-a considerat ca fiind o parte a structurii psihice rezultate în urma influenţei părinţilor asupra copilului — influenţă ce ajunge să facă parte din atitudinile fundamentale ale copilului. Activitatea mea cu copii mici mi-a arătat că încă din copilăria timpurie, copilul asimilează în sine mama și, în scurt timp, alţi oameni din preajma sa, iar acest lucru se află la baza diferitelor identificări, favorabile și nefavorabile. … Dar influenţa vitală a mediului de viaţă timpuriu are, de asemenea, efectul că aspectele nefavorabile ale atitudinilor adultului faţă de copil au o influenţă negativă asupra dezvoltării acestuia, fiindcă trezesc în el ură și revoltă sau prea multă submisivitate. În același timp, copilul internalizează atitudinea ostilă și mânioasă a adultului. Prin astfel de experienţe, un părinte excesiv de riguros cu disciplina sau un părinte căruia îi lipsește înţelegerea și iubirea influenţează, prin identificare, formarea caracterului copilului și-l poate determina să repete ulterior în viaţă ceea ce a trăit el însuși. Astfel, uneori un tată folosește cu copiii săi aceleași metode greșite pe care le-a folosit cu el tatăl său. Pe de altă parte, revolta în faţa nedreptăţilor trăite în copilărie poate conduce la reacţia opusă, aceea de a face totul altfel decât au făcut părinţii. Aceasta ar duce la cealaltă extremă, de exemplu la indulgenţa excesivă faţă de copil pe care am amintit-o anterior. A învăţa din experienţele din copilărie și, așadar, a fi mai înţelegători și mai toleranţi faţă de copiii noștri și faţă de oamenii din afara cercului familial este un semn de maturitate și de dezvoltare încununată de succes. Dar toleranţa nu înseamnă să fim orbi faţă de greșelile celorlalţi, ci să recunoaștem aceste greșeli și totuși să nu ne pierdem capacitatea de a coopera cu oamenii sau chiar de a simţi iubire faţă de unii dintre ei.

Când am descris dezvoltarea copilului, am subliniat în mod deosebit importanţa lăcomiei. Să ne gândim acum ce rol joacă lăcomia în formarea caracterului și cum influenţează ea atitudinile adultului. Se poate observa foarte ușor că lăcomia joacă rolul unui element foarte distructiv în viaţa socială. Omul lacom vrea mereu mai mult, chiar în detrimentul tuturor celorlalţi. Nu este capabil de consideraţie și generozitate autentică faţă de alţii. Aici nu mă refer doar la bunurile materiale, ci și la statut și prestigiu.

Foarte probabil, individul extrem de lacom este ambiţios. Rolul ambiţiei, atât în aspectul ei util, cât și în cel perturbator, se arată ori de câte ori observăm comportamentul uman. Fără îndoială, ambiţia dă imboldul spre realizări, dar dacă ea devine principala forţă motrice, pune în pericol cooperarea cu alţii. În ciuda tuturor succeselor sale, persoana foarte ambiţioasă rămâne mereu nemulţumită, tot așa cum bebelușul lacom nu este niciodată satisfăcut. Cunoaștem bine tipul de personaj public care, mereu flămând de noi succese, pare să nu fie niciodată mulţumit cu ceea ce a realizat. Una dintre caracteristicile acestei atitudini — în care invidia joacă un rol important — este incapacitatea de a permite altora să iasă în prim-plan. Lor li se poate permite să joace un rol secundar, câtă vreme nu ameninţă supremaţia persoanei ambiţioase. Constatăm, de asemenea, că astfel de oameni nu pot și nu vor să-i stimuleze și să-i încurajeze pe cei mai tineri, pentru că unii dintre aceștia ar putea să le ia locul. Unul dintre motivele pentru lipsa lor de mulţumire în faţa a ceea ce par a fi mari reușite vine din faptul că interesul acestor oameni este devotat nu atât domeniului în care lucrează, cât prestigiului personal. Aceasta presupune legătura dintre lăcomie și invidie. Rivalul este privit nu doar ca acela care l-a jefuit și l-a privat de poziţia sau de bunurile sale, ci și ca posesorul unor calităţi de valoare, care stârnesc invidia și dorinţa de a le deteriora.

Când lăcomia și invidia nu sunt excesive, chiar și persoana ambiţioasă găsește mulţumire în a-i ajuta pe alţii să-și aducă o contribuţie. Aici găsim una dintre atitudinile aflate la baza leadership-ului de succes. Într-o anumită măsură, acest lucru poate fi deja observat în camera copiilor. Copilul mai mare poate să se mândrească cu realizările unui frate mai mic și să facă tot ce poate pentru a-l ajuta. Astfel de copii au chiar un efect integrator asupra întregii vieţi de familie; fiind predominant prietenoși și săritori, ei îmbunătăţesc atmosfera de familie. Am văzut mame cu foarte puţină răbdare, care nu tolerau problemele, și care au făcut progrese sub influenţa unui asemenea copil. Același lucru este valabil în viaţa școlară, unde uneori chiar și unul–doi copii au un efect benefic asupra atitudinii tuturor celorlalţi, printr-un fel de leadership moral, bazat pe o relaţie prietenoasă și de cooperare cu ceilalţi copii, fără vreo încercare de a-i face să se simtă inferiori.

Revenind la leadership: dacă liderul — și acest lucru poate fi valabil pentru oricare alt membru al grupului — nutrește bănuiala că este obiectul urii, acest sentiment îi amplifică toate atitudinile antisociale. Constatăm că persoana incapabilă să suporte critica pentru că-i activează imediat anxietatea de persecuţie nu numai că este o pradă ușoară pentru suferinţe, ci și, de asemenea, are dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi și poate chiar să pericliteze cauza pentru care muncește, indiferent în ce sector al vieţii; ea se va dovedi incapabilă să-și corecteze greșelile și să înveţe de la alţii.

Dacă ne privim lumea adulţilor din punctul de vedere al rădăcinilor ei în copilăria timpurie, înţelegem mai bine cum s-au construit psihicul, obișnuinţele și concepţiile noastre, pornind de la cele mai timpurii fantasme și emoţii infantile și ajungând la cele mai complexe și sofisticate manifestări adulte. Mai trebuie trasă o concluzie, și anume că nimic din ceea ce a existat vreodată în inconștient nu-și pierde complet influenţa asupra personalităţii.

Un alt aspect al dezvoltării copilului ce trebuie discutat este formarea caracterului său. Am dat câteva exemple care arată cum impulsurile distructive, invidia și lăcomia și anxietăţile de persecuţie ce rezultă din ele perturbă echilibrul afectiv al copilului și relaţiile lui sociale. M-am referit, de asemenea, la aspectele benefice ale dezvoltării pe panta opusă și am încercat să arăt cum apar ele. Am încercat să conturez importanţa interacţiunii dintre factorii înnăscuţi și influenţa mediului. Conferind deplină greutate acestei interacţiuni, înţelegem mai în profunzime cum se dezvoltă caracterul copilului. Un aspect foarte important al travaliului psihanalitic a constat întotdeauna în schimbările favorabile ce se produc în caracterul pacientului pe parcursul unei analize reușite.

Una dintre consecinţele unei dezvoltări echilibrate este integritatea și forţa caracterului. Astfel de calităţi au un efect major atât asupra independenţei individului, cât și asupra relaţiilor sale cu lumea externă. Influenţa unui caracter cu adevărat sincer și autentic asupra altor oameni poate fi observată cu ușurinţă. Chiar și oamenii care nu deţin aceleași calităţi sunt impresionaţi și nu pot să nu simtă respect pentru integritate și sinceritate, căci aceste însușiri le trezesc în minte imaginea a ceea ce ar fi putut deveni sau chiar mai pot deveni ei înșiși. Personalităţile de acest fel le dau speranţa faţă de lume în general și o mai mare încredere în ceea ce este bun.

Am încheiat lucrarea de faţă discutând importanţa caracterului pentru că, după părerea mea, caracterul reprezintă temelia tuturor realizările oamenilor. Efectul unui caracter bun asupra altora se află la baza dezvoltării sociale sănătoase.

POST-SCRIPTUM

Când am discutat cu un antropolog despre concepţiile mele privitoare la caracter, el a obiectat referitor la premisa unei temelii generale pentru formarea caracterului. A argumentat că, în activitatea sa de teren, a întâlnit evaluări complet diferite ale caracterului. Spre exemplu, a lucrat într-o comunitate în care a-i înșela pe alţii era un lucru considerat admirabil. De asemenea, a explicat, ca răspuns la unele întrebări din partea mea, că, în acea comunitate, a arăta îndurare faţă de un adversar se considera a fi o slăbiciune. L-am întrebat dacă nu existau deloc circumstanţe în care să poată fi arătată îndurarea. Mi-a răspuns că dacă individul reușea să se așeze în spatele unei femei în așa fel, încât să fie acoperit până la un punct de fusta ei, viaţa îi era cruţată. Ca răspuns la alte întrebări, mi-a relatat că, dacă dușmanul reușea să pătrundă în cortul unui bărbat, nu era ucis, și, de asemenea, că exista un sanctuar care oferea siguranţă.

Antropologul a fost de acord când am sugerat că fusta femeii, cortul și sanctuarul sunt simboluri ale mamei bune și protectoare. A acceptat, de asemenea, interpretarea mea că protecţia mamei se extindea asupra fratelui urât — bărbatul ascuns după fusta unei femei — și că interzicerea uciderii în propriul cort are legătură cu legile ospitalităţii. Concluzia mea cu privire la acest ultim aspect este că, în esenţă, ospitalitatea are legătură cu viaţa de familie, cu relaţia dintre copii și îndeosebi cu mama — căci, așa cum sugeram anterior, cortul reprezintă mama care protejează familia.

Citez acest exemplu ca să sugerez posibile legături între culturi ce par complet diferite și ca să indic faptul că aceste legături se raportează la obiectul bun primar, mama, oricare ar fi formele în care sunt acceptate și chiar admirate distorsiunile caracterului.

Citește și: Lumea noastră adultă și rădăcinile ei în perioada de sugar (part.1)

*** text preluat din cartea “Invidie și recunoștință”- autor, Melanie Klein, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 4 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.