Iubirea și moștenirea trecutului (part.1)


09 Sep 2018

Capacitatea de a te îndrăgosti și a rămâne îndrăgostit a fost amplu explorată în literatura psihanalitică. În acest capitol, aș dori să examinez același subiect dintr-un unghi foarte specific — impactul trecutului traumatic al supravieţuitorilor Holocaustului asupra vieţii afective a urmașilor lor.

Dacă cineva ar fi pus să aleagă un singur aspect care caracterizează diferenţa dintre analiza urmașilor supravieţuitorilor Holocaustului și analiza altora, acesta ar fi problema doliului. Acest capitol explorează relaţia dintre procesul de doliu și capacitatea de a se îndrăgosti, așa cum este revelată în studiul de caz al fiicei unui supravieţuitor al Holocaustului, a cărei mamă a trăit Holocaustul fiind copil.

Intenţionez să explorez relaţia dintre procesele de doliu și capacitatea de a te îndrăgosti și a rămâne îndrăgostit din două unghiuri: (1) relaţia dintre doliul „normal“ care apare în procesul de creștere și separare și crearea relaţiilor de iubire; și (2) relaţia dintre doliul negat al părinţilor supravieţuitori și atrofia capacităţii copilului de a iubi.

  1. Bergmann (1971) a a afirmat despre capacitatea de a iubi că ea presupune o experienţă simbolică normală în dezvoltare și o fază de separare–individuaţie. Bak (1973) a subliniat relaţia dintre a fi îndrăgostit și doliul, stabilind că a fi îndrăgostit este o stare emoţională bazată pe separarea dintre mamă și copil și care este direcţionată atât către rezolvarea acesteia și a separărilor cât și a pierderilor ulterioare de obiecte importante.
    În cazurile urmașilor supravieţuitorilor Holocaustului, aceste procese sunt frecvent afectate. În explorarea relaţiei dintre copiii supravieţuitorilor Holocaustului și părinţii lor în suferinţă, Freyberg (1980) a arătat că urmașii tind să-i simtă pe părinţii lor suferinzi ca fiind detașaţi emoţional și tind să se agaţe într-un mod dependent de ei, simţindu-se incapabili să treacă prin procesul de separare. În aceste cazuri, copilul poate frecvent să experimenteze individuaţia ca fiind distrugătoare faţă de vulnerabilii săi părinţi, care nu mai pot suporta alte „pierderi“ în vieţile lor. Copilul tinde să rămână atașat de părinţii săi într-un fel care nu-i permite să-i lase în urmă și să perlaboreze „doliul“ normal al separării când este necesar pentru a stabili o relaţie de iubire (Kernberg, 1974).
  2. Un alt element care contribuie la afectarea capacităţii de a se îndrăgosti și a rămâne îndrăgostit este privarea de oportunitatea de a face doliul. Josselyn (1971) a sugerat că părinţii care își privează copilul de oportunităţile de a face doliul după pierderea obiectelor iubite contribuie la atrofia capacităţii de a iubi. Motivul este faptul că o condiţie necesară pentru capacitatea de a iubi este atingerea unui stadiu al dezvoltării unde există capacitate pentru doliu, vinovăţie și implicare, rezultând o conștiinţă aprofundată a sinelui și a altora, începutul capacităţii de empatie și de identificare la un nivel mai înalt. Aceasta leagă dezvoltarea capacităţii de a iubi de capacitatea de a simţi depresia.

În cazurile urmașilor supravieţuitorilor Holocaustului, părinţii își neagă frecvent propriul lor doliu după persoanele iubite pierdute și îi privează pe copiii lor de posibilitatea de a face doliu, ducând astfel la o afectare a capacităţii lor de empatie și de iubire.

În lumina premiselor teoretice mai sus menţionate, ca și sub aspectul relaţiei cu mama traumatizată pe care o voi prezenta acum, aș dori să relatez un studiu de caz în care voi arăta că incapacitatea de a iubi a pacientei a fost un rezultat al incapacităţii sale de a trece prin procesele necesare de doliu corelate cu separarea de mama sa suferindă, ca și al fixaţiei la doliul negat, interminabil al mamei. În lucrarea ei, „Impactul Holocaustului pe cea de-a doua generaţie“, Pines (1993) a exprimat opinia potrivit căreia dezvoltarea copiilor din a doua generaţie este mai afectată dacă mama, prima persoană care îngrijește copilul, este cea care a suportat pierderile, devenind astfel incapabilă să ofere o bază sigură pentru copilul ei.

În acest studiu de caz, relaţia pacientei cu mama traumatizată era frecvent caracterizată de o furie inconștientă intensă împotriva ei, de care se proteja pierzând-și sinele autonom printr-un proces de „identificare primitivă“ . Prin identificare cu mama bolnavă, s-a produs o reinvestire a urmelor traumei transmise fiicei, intensificând astfel trauma transmisă și întărind paternul nevrotic.

Ca un rezultat al acestui proces, a existat o nevoie de „concretizare“ (Bergmann, 1982; Kogan, 1987, 1990, 1991, 1993), o încercare a fiicei de a experimenta ceea ce-și imagina că trăise mama ei în timpul Holocaustului, recreând în propria sa viaţă experienţele mamei sale și afectele ce le-au însoţit.

Reinvestirea traumei transmise prin procesul de identificare primitivă și nevoia de a concretiza au avut un impact asupra relaţiilor de iubire ale fiicei. Ea a dat un sens libidinal obiectelor iubirii prin deconectarea lor de prezent și transformarea lor în actori în drama prin care își imagina că mama ei trecuse în trecut, o dramă pe care fata a găsit-o plină de sens libidinal. Această dramă, care implica teme de salvare și moarte, era de obicei colorată cu sadism maniacal, deoarece era imposibil pentru fiică să-și direcţioneze agresiunea către aceea pe care o percepea ca pe mama sa vulnerabilă. Fiica, fixată pe trecutul traumatic al mamei sale, a distorsionat relaţiile cu obiectele și le-a exploatat inconștient pentru a-și împlini nevoia de a pune în act fantasmele cu privire la acest trecut în propria sa viaţă.

Voi ilustra distorsiunea relaţiilor de obiect și nevoia fiicei de a juca rolul de victimă/persecutor în legătură cu trecutul imaginat al mamei sale, care i-a afectat capacitatea de a se îndrăgosti și a iubi, cu extrase din analiză.

 Ilustrare de caz

Sara, o psiholoagă specializată în educaţie, a cerut ajutor din cauza relaţiilor ei de dragoste nefericite. Încă necăsătorită la treizeci și opt de ani, ea avusese o listă lungă de parteneri. Relaţiile ei nu duraseră mult timp. Bărbaţii fie au părăsit-o, deoarece și-au pierdut interesul pentru ea, fie au fost abandonaţi de ea din cauza a ceea ce ea numea „anxietatea ei de căsătorie“. Eșuând în viaţa emoţională, ea a simţit că era diferită de ceilalţi și s-a temut de o viaţă singuratică, fără copii.

Sara fusese în terapie timp de un an cu doi terapeuţi bărbaţi diferiţi. Ea a părăsit terapia cu un sentiment de gol, așa cum s-a simţit întotdeauna la sfârșitul tuturor relaţiilor ei anterioare.

Sara a umplut cabinetul meu cu apariţia ei ameţitoare. Era înaltă, subţire, cu tenul închis, de o frumuseţe orientală, exotică. Era îmbrăcată elegant și părea mai tânără decât vârsta sa. Sara mi-a părut inteligentă și dornică de tratament. I-am sugerat analiza (de patru ori pe săptămână) ca tratamentul de preferat, iar ea mi-a acceptat sugestia cu mare speranţă amestecată cu anxietate.

Nu intenţionez să descriu în detaliu toţi factorii care au influenţat viaţa sentimentală a Sarei, cum ar fi reprezentarea internă a tatălui său, felul în care ea a perceput relaţia dintre părinţii săi, și așa mai departe. E suficient să spunem că Sara își percepea tatăl ca pe un bărbat copilăros, castrat, care avea nevoie de iubire și admiraţie de la toţi, dependent atât fizic cât și emoţional de mama ei. Faptul că tatăl său avusese mult succes în profesia lui și fusese un bun susţinător al familiei era minimalizat de Sara, care îl considera ca fiind slab și trăind în umbra mamei ei puternice, dominatoare, talentate. Sara o percepea pe mama sa criticându-l în mod constant și plângându-se de el, ca și cum el ar fi fost incapabil să-i împlinească așteptările.

Voi ilustra relaţia dintre procesul de doliu și capacitatea de a se îndrăgosti și a rămâne îndrăgostit prin focalizarea pe relaţia dintre Sara și mama sa.

În timpul primelor ședinţe analitice, am putut să elaborez o ipoteză despre natura specială a relaţiilor de obiect ale Sarei din tabloul transferenţial pe care și-l crease despre mine înainte de a veni pentru tratament. Unul dintre prietenii Sarei participase de curând la o serie de conferinţe introductive despre psihanaliză, pe care le susţinusem la catedra de psihologie a uneia dintre universităţi. Șeful de catedră fusese prezent și participase la discuţie. Sara a susţinut că prietenul ei mă descrisese ca pe o femeie atrăgătoare care a râs de șeful de catedră cu ironia și sarcasmul ei ascuţite. Sara a fost intrigată de această descriere, ceea ce a determinat-o să ceară o întrevedere cu mine.

Am fost surprinsă de ceea ce Sara dorea să găsească în mine — o femeie falică, sadică care își zdrobește partenerul masculin. Era acesta felul în care se aștepta să o tratez? Sau era aceasta proiecţia proprie a Sarei în oglinda pe care i-o ofeream în analiză? Dacă așa stăteau lucrurile, eram eu deja sortită să devin analistul ineficace, fără salvare, ca și terapeuţii care mă precedaseră?

La începutul analizei, anxietatea Sarei a crescut până când a ajuns la un punct culminant. Sara percepea analiza, ca și căsătoria, ca pe „o gaură neagră fără limite“ în care ea ar fi putut fi înghiţită și pierdută. Fantasma ei centrală în această privinţă era dorinţa, dar și frica de a deveni o victimă pasivă a torturii și a violului. „Să mă întind înseamnă pentru mine a mă abandona complet. Ca și cum — ia acest corp și fă ceva cu el!“ Și mai târziu: „Îţi bagi mâna în butoi și scoţi lucruri pe care nici nu simţeam că le am.“ Dorinţele agresive ale Sarei de a mă încorpora au suferit o deformare în transfer, transformând-o pe ea în victima mea; ea se aștepta ca eu să o forţez să înghită lucruri pe care nu voia să le înghită, deoarece nevoia ei de mine era atât de mare. Putem vedea aceasta din primul ei vis, în care ea urca un munte pentru a veni la ședinţă. În vârful muntelui, se afla o femeie care-i oferea un pahar cu lapte cu gust de cenușă. Sara era însetată și l-a băut pe tot. În asociaţiile ei cu privire la vis, Sara a spus:

Îmi amintesc că, atunci când eram copil, nu puteam mânca, mestecam mâncarea într-o parte a gurii și apoi o mutam în cealaltă parte, nu o înghiţeam niciodată. Mamei îi era frică că fiind atât de slabă n-am să pot crește. Când am crescut, am devenit prea grasă și a trebuit să ţin regim pentru a o face pe mama fericită. Eram întotdeauna o fată așa de bună. Mama întotdeauna voia ca eu să fac lucruri pe care eu nu voiam să le fac. Ea voia ca eu să am o profesie diferită și o poziţie înaltă în lume. Trebuia să iau un soţ „perfect“, cu poziţie înaltă. Nu am fost niciodată în stare să-i împlinesc așteptările.

În transfer, am devenit această mamă atotputernică care-i împingea pe gât mâncarea pe care nu o voia: „Ești atât de încăpăţânată, în final o să mă duci de nas într-un loc unde nu vreau deloc să ajung, poate voi face lucruri din cauza ta pe care nu am intenţia să le fac.“ Pe de altă parte, Sara se temea că, respingând mâncarea stricată la care se aștepta de la mine, ar putea să piardă iubirea mea: „oamenii sunt frecvent dezamăgiţi de mine“, a spus ea. „Creez așteptări pe care nu le pot împlini. Mi-este teamă că te voi dezamăgi.“

În următoarea ședinţă, Sara a descris un vis care se referea la respingerea mâncării: „Era o petrecere cu multă lume în jur, fratele meu cel mic era acolo și vărsa, și i-am spus: «Varsă, dă tot afară din tine!» și m-am simţit și eu bolnavă și am vrut să vărs. Dar nu am putut, toată vărsătura s-a blocat în gâtul meu.“ Asocierile Sarei în legătură cu acest vis au fost: „Mama a înghiţit tone de murdărie. Mai întâi, l-au luat pe tatăl ei, apoi pe mama ei. Nu pot fi furioasă pe mama, o iubesc mult.

Prin perlaborarea acestor vise, am ajutat-o pe Sara să realizeze că tânărul frate din visul ei o simboliza pe ea mai tânără rejectând „murdăria“ pe care o simţea că o înghiţise în cursul vieţii sale. Sinele ei mai vârstnic, în ciuda dorinţelor sale, părea incapabil să facă aceasta. I-am sugerat Sarei că eu simţeam nu doar că îi era teamă că va trebui să „înghită“ nevoile și dorinţele mele și să acţioneze conform lor, dar și că se așteaptă ca eu să o forţez să „verse“, să smulgă din ea sentimentele de furie pe care le avea pentru mama ei iubită. În acest fel, eram așteptată să devin persecutorul care aduce separarea de mama ei.

După ce am ascultat visele Sarei, gândurile mele s-au întors la relaţia complexă a Sarei cu mama sa: Ce înseamnă, m-am întrebat, faptul că Sara nu era capabilă să înghită sau să verse? Era doar furia la adresa iubitei sale mame, care era atât de greu de suportat? Sau era partea necunoscută din trecutul mamei sale, partea care era atinsă de moarte, cea care făcea ca „laptele mamei sale să aibă gust de cenușă“ și să se oprească în gâtul ei într-un fel în care să nu poată nici să-l „înghită“ (adică, să-l integreze în sinele ei inconștient) și nici să-l respingă ca aparţinând vieţii mamei sale și nu propriei sale vieţi.

Doar mai târziu în analiză am fost în stare să legăm visele Sarei de povestea mamei sale cu privire la copilăria ei chinuită, care fusese introiectată de Sara și jucată în viaţa ei ca și cum ar fi fost propria sa poveste. Voi prezenta acum o scurtă descriere a istoriei traumatice a mamei, despre care cred că a avut un impact covârșitor asupra vieţii afective a Sarei.

Mama Sarei a trecut prin Holocaust între vârstele de nouă și treisprezece ani. Tatăl său fusese chemat în armată cu doi ani înainte de război și mai târziu a dispărut într-un lagăr de concentrare. Mama Sarei s-a ascuns un timp cu pro- pria sa mamă (bunica Sarei) și cu sora sa geamănă (mătușa Sarei) până când au fost descoperite și duse într-un lagăr de concentrare. La scurt timp, două călugăriţe au sosit în lagărul de concentrare cu permisiunea unui episcop local de a lua pe unii copii pentru a-i salva. Mama și-a încurajat fiicele gemene să meargă cu ele. Mama însăși a rămas în urmă și a pierit la Auschwitz.

Gemenele au fost mai întâi duse la o mânăstire lângă sediul central al Gestapo-ului, unde au trăit teroarea unui raid posibil. Ele au fost în curând strecurate în altă ţară, unde au fost separate și plasate în case diferite. Mama Sarei nu s-a împăcat cu oamenii la care stătea. Ei au maltratat-o și au bătut-o. Povestea călătoriei mamei sale a fost sursa multora dintre fantasmele persecutorii ale Sarei. Ea a descris foarte viu copiii înfometaţi care sufereau de frig și erau terorizaţi să nu fie spânzuraţi ca oamenii ale căror cadavre mama sa le văzuse atârnând în pomi. În cele din urmă, mama Sarei și sora ei geamănă, care avea un picior bolnav, au fost duse cu un vapor în Israel, unde au fost crescute într-un orfelinat pentru copiii care supravieţuiseră Holocaustului.

Mulţi ani mai târziu, sora mamei a dezvoltat o tumoră a măduvei spinării și a trebuit să treacă printr-o operaţie care a lăsat-o invalidă pentru totdeauna. Doctorii, care se așteptaseră ca ea să se vindece, au emis ipoteza ca boala ei să fi fost provocată de traumatismul pe care îl suferise când fugise în pădure și își rănise piciorul.

În primul an de analiză, fantasma inconștientă a Sarei de a fi sora geamănă a mamei sale a fost dezvăluită printr-o poveste despre o verișoară care a născut gemeni, dintre care unul a murit deoarece celălalt „i-a supt sângele“. Geamănul supravieţuitor s-a îmbolnăvit foarte rău. Prin această poveste, am realizat că Sara, în rolul partenerei gemene a Mamei, simţea că existenţa sa era letală pentru aceasta.

Mai târziu în analiză, s-a confirmat teama Sarei de nevoia de a o omorî pe mama sa (pe geamăna sa), astfel încât să poată ea însăși supravieţui, ceea ce voi arăta prin diverse extrase. În acest stadiu, am elaborat ipoteza că Sara „a supt“ sentimentele de depresie ale mamei sale de la o vârstă foarte fragedă. Mama Sarei a devenit „moartă“ în interior; Sara însăși a rămas în viaţă dar a trecut prin multe greutăţi.

Mama Sarei a suportat de asemenea câteva operaţii în timpul copilăriei Sarei. Uterul și glanda tiroidă i-au fost extirpate chirurgical după ce au fost descoperite tumori la nivelul lor. De fiecare dată Sara și-a vizitat mama în spital, a scris scrisorile ei și a încercat să o încurajeze. Ea o percepea pe mama sa ca pe „o fortăreaţă de putere“. Mama își ascundea boala și a încercat să construiască o lume în care nimic nu era rău.

Sara avea nouăsprezece ani când mama ei a fost internată în spital pentru extirparea unei tumori cerebrale. Văzând cicatricile de pe scalpul ei, doctorii au întrebat-o despre trecutul său, enunţând posibilitatea ca ea să fi fost bătută cu cruzime în cap. De asemenea, s-au gândit la ipoteza că aceste cicatrice de pe cap ar fi putut să fie cauzate de tratamentul standard al radiaţiei împotriva păduchilor la care erau supuși noii veniţi în Israel. Această procedură a fost oprită când s-a descoperit că ar fi un tratament periculos care determina apariţia de tumori în diverse părţi ale corpului.

Pentru a ilustra impactul fantasmelor inconștiente ale Sarei despre trecutul mamei sale asupra propriei sale vieţi afective și nevoia de a concretiza aceste fantasme prin relaţii distorsionate, sado-masochiste cu bărbaţii, voi descrie prima relaţie sexuală a Sarei care a fost legată de intervenţia pe creier a mamei sale. Perlaborarea acestui episod s-a întâmplat când Sara era de aproximativ un an în analiză.

Sara a descris-o pe mama sa înainte de operaţie ca „slabă, rasă în cap, ca portretul unui copil dintr-un lagăr de concentrare“. De data aceasta, mama ei a fost incapabilă să-și ascundă tulburarea. Plângând, i-a spus Sarei că nu știa ce se va întâmpla cu ea. Și-a exprimat dorinţa ca Sara să ia inelele și haina ei de blană. Sara își amintea cât de confuză se simţea, lipsită de orice sentimente. Atunci și acolo s-a decis să-și piardă virginitatea. Pentru aceasta, a ales un asistent care o îngrijise intim pe mama sa înainte de operaţie. Sara i-a sugerat interesul ei de a avea o aventură cu el. El a dus-o la el acasă, după una dintre vizitele ei la spital, lăudându-se cu relaţiile lui cu femeile și spunându-i povești despre relaţiile lui sexuale cu animalele. Sara și-a amintit că au făcut sex în timp ce colegul lui de cameră venea și pleca din cameră. După aceea, i-a spus să plece fără multe ceremonii. Câţiva ani mai târziu, Sara i-a văzut poza în ziar. Devenise stomatolog și era acuzat de abuz sexual asupra pacientelor sale.

Povestindu-mi istoria ei, Sara a reacţionat sarcastic la ea. „Ce cap bun am avut!“ a spus râzând. „Un cap bun?“, am întrebat, „mama ta e cea care a suferit operaţia la cap“. „Capul meu era total separat de corpul meu. M-am simţit dezmembrată“, a replicat Sara.

Am încercat să înţelegem acest episod în lumina relaţiei de transfer. Eram conștientă că fusesem invitată să fiu analistul sadic, care o abuzează pe Sara intrând în capul (vaginul) ei cu interpretările lui. În același timp, am avut sarcina de a înlătura o tumoră malignă (fantasmele ei despre trecutul traumatic al mamei sale) din capul ei pentru a-i salva viaţa emoţională.

Sara și-a descris rana narcisică, ca și sinele și obiectele fragmentate în felul următor:

Când sunt cu oamenii, le arăt întotdeauna punctele mele slabe; este ca și cum le-aș spune — lovește în mine! Pe de altă parte, știu că sunt agresivă, critică cu alţii. Ei trebuie să accepte ceea ce gândesc. Și nu pot să fiu singură. E nebunesc, dar îmi umplu vidul cu bărbaţi. Uit numele lor. Pot doar să-mi imaginez că vreau o relaţie intimă. Am doar bucăţi și fragmente de experienţe. Ai vreo idee cum este să nu fi în stare să simţi ceva? Sunt complet separată de sentimentele mele…

Sara și-a exprimat speranţa că prin „operaţia“ analitică, gândurile ei să devină mai legate de sentimentele ei, și astfel să o ajute să devină o persoană mai bine integrată.

Perlaborarea relaţiei de transfer a ajutat-o pe Sara să elaboreze sentimentele ei complexe, dureroase cu privire la acest sentiment. Voi ilustra aceasta prin câteva extrase din analiză: Sara a descris experienţa operaţiei mamei sale ca pe un viol brutal. A continuat spunând că era incapabilă să facă faţă sentimentelor sale de durere covârșitoare izvorâte din posibilitatea morţii mamei sale.

Gradat, a devenit clar pentru mine că pentru ca Sara să-și poată stăpâni aceste sentimente dificile, probabil că a încercat să devină propria sa mamă. Am realizat că fantasma inconștientă a Sarei era că aceasta s-ar putea întâmpla prin atingerea ei de către aceleași mâini care îngrijiseră într-un fel intim corpul Mamei. Văzând operaţia ca pe un viol (interschimbând capul cu vaginul), Sara a încercat să-l actualizeze într-un fel masochist asupra propriului său corp.

Aș dori să arăt prin următorul extras faptul că, asemănător cu operaţia mamei sale, Sara a perceput „operaţia“ analitică ca pe un viol, dar și ca pe un procedeu de salvare.

Cu ocazia „Zilei Amintirii“ din Israel, Sara a văzut filmul Shoah. În ședinţă, ea a descris o scenă care a avut un mare impact emoţional asupra ei: interviul luat unui frizer a cărui funcţie în lagăr fusese să taie părul femeilor înainte ca ele să intre în camera de gazare. Bărbatul a avut un zâmbet fix tot timpul interviului. Când reporterul s-a referit în final la zâmbetul lui, care era incongruent cu lucrurile teribile despre care vorbea, bărbatul a izbucnit în lacrimi, lăsând să se reverse durerea insuportabilă. „A fost uimitor cum s-a agăţat de zâmbet, astfel încât durerea și tristeţea să nu iasă în afară“, a spus Sara.

M-am întrebat dacă Sara nu voia ca eu să fiu asemenea reporterului care învinsese apărările bărbatului. Răspunsul Sarei la întrebarea mea neverbalizată a venit prin descrierea în continuare a filmului. Ea a menţionat o scenă în care apărea un alt supravieţuitor, o femeie, care trecuse prin procesul de selecţie al lui Mengele. A fost găsită bună pentru munca din bucătărie la Birkenau și a muncit acolo douăzeci și două de ore pe zi. Sara a adăugat excitată că atunci când a luat decizia, Mengele a controlat corpul femeii cu un băţ.

După o pauză, Sara a strigat dintr-o dată: „Ce încerc eu să-ţi spun prin aceasta? Mi-este frică că mă vei atinge. Sunt ca un balon de săpun, și dacă mă atingi o să mă sparg“.

Am știut acum care erau dorinţele conflictuale inconștiente ale Sarei. Ea dorea să o violez, să-i distrug apărările, pentru a-i salva viaţa emoţională. În același timp m-a avertizat că dacă voi încerca să fac aceasta, va fi distrusă.

Nu am simţit că o interpretare i-ar fi fost utilă Sarei în acel moment, deoarece îmi părea atât de vulnerabilă. Am continuat, așadar, să o ascult cu empatie, simţind că acesta era singurul „holding“ (Winnicott, 1965) pe care-l puteam da. Doar mai târziu în tratament am fost în stare să o fac pe Sara conștientă de dorinţele sale conflictuale inconștiente la adresa analizei, și să o ajut să le perlaboreze (am ilustrat aceasta mai departe în acest capitol, cu extrase din al patrulea an de analiză).

Asemănător cu „operaţia“ analitică, relaţia masochistă cu asistentul a avut de asemenea o calitate salvatoare. Sara a descris o carte de povești care o fascinase recent, în care frumoase adolescente blonde ca și mama ei erau salvate de iubiţi/persecutori naziști. Referindu-se la asistent ca la „agresorul ei nazist“, ea a menţionat că i „s-a supus“. „Dar în final, am rămas în viaţă“, a spus ea.

Aceasta a confirmat ipoteza mea nespusă că Sara dorea să devină Mama, frumoasa adolescentă care a supravieţuit. În acest scop, ea a folosit asistentul ca pe un pion pentru a pune în act o scenă perversă din trecutul imaginar al mamei sale al cărei scop a fost să-și salveze propria viaţă (a mamei).

În ședinţa următoare, Sara a vorbit cu respect despre puterea și isteţimea mamei sale. În comparaţie cu ea, simţea că a eșuat: „Nu aș fi putut supravieţui, nu sunt atât de puternică ca ea, mama este un adevărat supravieţuitor“. Sara mi-a acordat mie calităţile mamei „supravieţuitoare“ cu care ea era în competiţie: „Cred că ești făcută din același material, dacă vrei ceva nimic nu te va opri. Niciodată nu voi putea ajunge la situaţia ta profesională în profesia mea. Dacă ai fi trecut prin Holocaust, probabil că ai fi supravieţuit.“

Drept răspuns, i-am sugerat Sarei că prin „supunerea de către agresorul nazist“, am simţit că ea pusese în act o dramă în care s-a salvat de la un pericol imaginat și astfel a devenit un „adevărat supravieţuitor“ ca și mama sa, sau ca și mine, în transfer.

Reacţia Sarei la interpretarea mea a venit printr-un episod de acting out care a urmat acestei ședinţe. Acest episod a revelat dorinţa Sarei de a se salva pe sine însăși (pe mama ei / pe mine) de pericolul la care s-a expus și în plus ne-a permis să descoperim și să perlaborăm motivele din spatele nevoii sale de a deveni un salvator, și anume dorinţele distrugătoare inconștiente la adresa obiectului matern.

După ședinţa descrisă mai sus, Sara a trecut pe roșu cu mașina. În același timp, a observat un tânăr care aștepta ca luminile să se schimbe. Ea s-a întors rapid, a oprit aproape de el și l-a întrebat „Ești liber?“ Bărbatul a invitat-o la el și Sara l-a urmat fără nici-un cuvânt. Brusc, făcându-i-se frică și neînţelegând ce căuta acolo, a fugit.

Cercetarea acestui acting out a revelat dorinţa Sarei de a găsi un partener masculin și de a mă scoate din viaţa ei, deoarece se simţea sufocată de mine. Dar, în același timp, ea s-a pus în ceea ce și-a imaginat a fi o situaţie periculoasă, așteptându-se ca bărbatul de care se apropiase pe stradă să o violeze, să o tortureze și să o omoare. În ultimul moment, ea s-a decis să se salveze de la pericolul fantasmat la care se expusese.

Doar după un lucru îndelung în domeniul elaborării relaţiei cu Mama, Sara a putut deveni conștientă deși a putut perlabora furia ei intensă din confruntarea cu moartea Mamei (trăită printr-o amorţire a sentimentului său). A trebuit să treacă mult timp până când Sara a fost în stare să ia cunoștinţă de existenţa unei anumite dorinţe ca mama ei să dispară și să o elibereze. Sara și-a amintit cum stătea lângă patul de boală al mamei sale, când un gând „nebunesc“ i-a trecut prin minte: „Acum Mama moare, un toast de viaţă pentru mine!“

Modelul pentru multe dintre relaţiile sale în viaţă a fost episodul deflorării descris mai sus, în care Sara a căutat o relaţie sado-masochistă și care s-a repetat și în transfer. În ciuda faptului de a fi tânără, frumoasă și inteligentă și de a avea astfel multe ocazii, Sara părea incapabilă să se îndrăgostească și să se angajeze în relaţii emoţionale stabile. Pentru Sara, a fi dorită avea implicaţii legate de salvarea vieţii. Însemna atât salvarea ei, cât și distrugerea obiectului, perceput inconștient ca persecutorul său, o figură aparţinând trecutului mamei sale.

La începutul unei relaţii, Sara simţea de obicei un entuziasm temporar pentru obiectul sexual dorit, ceea ce imita o stare de îndrăgostire. Acesta era însoţit de excitare sexuală, care îi creștea temporar iluzia de a fi dorită. Totuși, curând, satisfacţia sexuală trezea nevoia de a-l învinge pe persecutor. Aceasta coincidea cu procesul de devalorizare a obiectului dorit conștient, dar detestat inconștient, determinând dispariţia atât a excitaţiei, cât și a interesului. Relaţia se încheia de obicei cu „descoperirea“ Sarei că partenerul său nu putea suporta furia ei și devenea slab și copilăros în ochii ei. Sara îi descria frecvent pe bărbaţi ca devenind dezinteresaţi sexual sau chiar impotenţi.

Urmează două exemple de relaţii de iubire ale Sarei care ilustrează dorinţa ei inconștientă de a deveni femeia falică care își distruge persecutorii castrându-i.

La începutul analizei, Sara l-a descris pe iubitul ei ca pe un tânăr strălucitor, cu aspect plăcut și cu o carieră foarte promiţătoare. Prietenul primise o ofertă să-și continue studiile în străinătate, pe care o refuzase pentru a rămâne cu Sara. Aceasta era o dovadă concretă a iubirii și admiraţiei lui pentru ea, ceea ce i-a crescut ei stima de sine și a făcut-o să se simtă dorită. Sara a subliniat faptul că mama ei l-a plăcut pentru capacitatea lui de a întreţine o conversaţie inteligentă, manierele lui europene și gustul său rafinat cu privire la cafelele speciale pe care le servea ea. Totuși, entuziasmul Sarei a început să dispară când el și-a exprimat dorinţa ca ei să trăiască împreună. Sara a simţit că nu avea absolut deloc spaţiu pentru el în apartamentul său. A găsit un coleg de cameră pentru el, și el a așteptat-o cu răbdare timp de șase luni.

După aceea, au închiriat un apartament împreună, dar situaţia s-a deteriorat. Sara s-a simţit sufocată de lucrurile lui, de cărţile lui, de biroul lui. Sara s-a descris pe sine cu savoare ca pe o vrăjitoare cu o mătură în mână, ţipând la el, încercând să-i mute lucrurile din drumul ei, în timp ce el se dădea înapoi cu teamă, ascunzându-se într-un colţ. Percepându-l ca dependent de ea, Sara a simţit că el era victima ei și l-a dispreţuit pentru aceasta. Ea „a descoperit“ acum că el era rece și inert, un singuratic. Ea s-a plâns că îi lipsea abilitatea de a-și exprima deschis emoţiile. Mai mult, ea a simţit că era prea slab și copilăros pentru a-i oferi sprijinul emoţional de care ea avea nevoie. Prietenul și-a pierdut foarte repede interesul sexual pentru ea, ceea ce a dus la multe episoade în care el a devenit complet impotent. Interpretând impotenţa lui ca pe o răzbunare, Sara l-a trădat cu unul dintre foștii ei iubiţi și s-a gândit să-l părăsească. Prietenul, disperat să salveze relaţia, a cerut-o în căsătorie, exprimându-și astfel speranţa nerealistă că stabilitatea va reînvia povestea lor de iubire moartă.

Ca și în cazurile precedente, Sara s-a simţit anxioasă și prinsă în capcană și a dorit să scape de tânărul bărbat. Și-a amintit cu regret despre mulţi dintre partenerii săi anteriori pe care îi abandonase și care, priviţi de departe, păreau a fi fost mult mai demni de dragostea sa. Sara a refuzat cererea în căsătorie și la scurt timp după aceea prietenul, înfrânt, a decis să se mute din apartament. Sara a fost extrem de lovită de „abandonul“ lui și „a făcut doliul“ lucrurilor lui pe care nu fusese în stare să le accepte de la început.

A doua relaţie s-a desfășurat de asemenea în jurul castrării partenerului său de către Sara, în ciuda faptului că, de data aceasta, Sara s-a simţit pe sine ca fiind victima lui. Această relaţie a avut loc în timpul celui de-al treilea an de analiză a Sarei.

Noul ei iubit era un bărbat pe care îl întâlnise cu mai mulţi ani înainte în timpul serviciului ei militar. El era în proces de divorţ și avea doi copii mici. La început, Sara a părut a fi foarte fericită de căldura și afecţiunea iubitului său și entuziastă în legătură cu relaţia lor fizică. Ea a fost fericită să renunţe la întâlniri de o noapte, care de obicei o făceau să se simtă umilită și abuzată. Povestea de dragoste a părut să înflorească până în momentul divorţului bărbatului. Atunci, Sara a descoperit „mediocritatea“ lui, simţind că era incapabil să aibă o carieră de mare succes.

Sara a început să-și demonstreze furia printr-un criticism și plângeri constante. În timp ce la începutul relaţiei lor, ea îl văzuse ca pe un bărbat robust și atletic, acum considera că este prea gras. Îl cicălea frecvent în legătură cu manierele lui la masă, precum și despre începutul unei diete, ceea ce el refuza evident. Sara descria cu dezgust modul în care se arunca pe mâncare, apetitul lui enorm, lipsa lui de preocupare pentru ceea ce simţea ea în legătură cu aspectul lui. S-a plâns de a fi scârbită de mirosul lui corporal, pe care îl atribuia unei igiene personale insuficiente. A simţit că nu era nici o șansă ca mama sa să-l placă pe acest bărbat, așa cum se întâmplase cu fostul ei prieten, care acum părea de departe superior.

Sara a povestit că prietenul său a reacţionat la plângerile ei devenind taciturn și a încercat să evite mânia ei dispărând câteva zile din viaţa ei după fiecare incident dureros. Ea s-a simţit lovită de această reacţie. S-a plâns că era împiedicată să-și exprime deschis sentimentele. Îl considera pe el slab, copilăros, incapabil să suporte furia ei. După o serie de izbucniri zgomotoase, prietenul ei și-a anunţat decizia să pună capăt relaţiei.

Sara s-a simţit foarte lovită. S-a perceput pe sine ca pe o victimă a unui bărbat care îi exploatase sentimentele și care niciodată nu răspunsese la „iubirea“ ei cu sprijinul și afecţiunea de care avea o atât de disperată nevoie.

Aș dori să ilustrez punerea în act a fantasmelor Sarei despre trecutul traumatic al Mamei sale în relaţia de transfer. Acest episod s-a întâmplat cu câteva luni înainte de războiul din Golf, când se vorbea deja despre un atac posibil.

În ședinţa ei, Sara a descris un film pe care îl văzuse recent, în care un actor german celebru, Klaus Maria Brandauer, juca rolul unui protagonist evreu. Complotul se desfășura în jurul unui ceasornicar evreu care, în 1939, a încercat să-l omoare pe Hitler cu o bombă cu ceas, dar și-a ratat ţinta cu șapte minute. El a fost trimis la Dachau în 1945 și a fost executat exact înainte de eliberare. „Cine a fost micul ceasornicar care a vrut să-l omoare pe Hitler?“, am întrebat-o pe Sara. „Cineva care a vrut să schimbe faţa istoriei, să oprească brutalitatea“, a răspuns ea.

Sara a întârziat câteva minute la ședinţa următoare.

S: Mă supără mult faptul că întârzii, pierd întotdeauna șapte minute.

Eu: Șapte minute? Îţi amintești povestea de ieri, despre destinul unui bărbat care a încercat să-l omoare pe Hitler? S: Da, ceasornicarul care a încercat să-l omoare pe Hitler și a întârziat șapte minute… oricum vom fi atacaţi, vom exploda. Biroul tău poate fi un adăpost închis minunat. Poţi să-ţi aduci toată familia aici.
Eu: Cred că îmi spui că vrei să te simţi în siguranţă aici, în cazul unei explozii externe. Știi, ne este la toţi frică de asta… dar am sentimentul că nu vorbești doar despre explozii venind din afară, dar și despre tine explodând din interior aici cu mine în această cameră. Poate simţi că pot fi un bun adăpost pentru familia mea, dar nu realmente pentru tine aici, în analiză…

S: Este periculos pentru mine să-mi ating sentimentele, ce voi face cu agresivitatea și cu invidia mea? Nu cred că sentimentele mele sunt legitime.

Eu: Este posibil atunci, ca întârziind, să încerci să eviţi „explozia „acestor sentimente și să mă protejezi de mânia ta?

Sara a răspuns la întrebarea mea lipsind la următoarea ședinţă. Gândindu-mă la acting out-ul ei, am devenit conștientă că interpretarea mea ar fi putut să fie simţită de Sara ca pe un eșec empatic. Era oare mânia Sarei orientată doar împotriva mea? Nu îi era teamă că ea de asemenea va „exploda“ și că eu nu aș putea fi „un adăpost suficient de bun“ pentru ea? Nu voia oare Sara să o apăr împotriva propriilor sale aspecte distructive, a „Hitler“-ului din ea?

Ședinţa următoare după întrerupere a început cu Sara descriindu-mi excitată o altă scenă din film: „Un ofiţer nazist a intrat în toaletă și l-a văzut pe protagonist, pe săracul ceasornicar. Neauzind așteptatul «Heil Hitler», l-a lovit pe ceasornicar în testicule și a urinat pe el.“

După aceasta, Sara a descris un incident de la școala unde lucra. Ea a stabilit o întâlnire cu unii dintre copiii problematici pentru a-i ajuta, dar în loc să-și facă datoria, s-a dus la o conferinţă la școală, care avea loc la aceeași oră. Sara a explicat că voia să-l impresioneze pe director, care trebuia să vină la conferinţă. Totuși Sara s-a simţit rușinată și vinovată de a-i fi dezamăgit și părăsit pe copiii care o așteptaseră.

Aici, m-am referit la expectaţia și frica Sarei că voi judeca comportamentul său, faptul că îi lăsase pe copii nesupravegheaţi. Poate că ea simţea, am adăugat eu, că o voi critica și pentru faptul de a fi lipsit de la ședinţa de ieri, o voi respinge și astfel o voi lovi într-un fel dureros, ca și ofiţerul nazist din scena din film pe care o descrisese. Dar, am întrebat-o, oare nu m-a lovit ea și nu m-a trimis departe de ea nevenind în analiză și abandonând astfel copilul problematic din ea? Nu era ea oare propriul său agresor nazist?

De data aceasta, Sara a fost mult mai capabilă să accepte interpretarea mea și a început să-și exprime și să-și perlaboreze furia la adresa mea, ca și la adresa ei înșiși.

Perlaborarea relaţiei de transfer a ușurat înţelegerea în continuare a relaţiilor sale sado-masochiste cu bărbaţii.

După fiecare eșec din viaţa sa emoţională, Sara devenea foarte deprimată și exprima fantasme despre copii care erau torturaţi, abuzaţi, mutilaţi. Aceste fantasme, pe care încerca să le pună în act prin relaţiile sale sado-masochiste cu bărbaţii, erau legate de fantasmele sale inconștiente despre experienţele mamei sale când era copil în timpul Holocaustului. Multă muncă analitică a fost necesară pentru a o face pe Sara să realizeze aceasta, așa cum voi arăta în descrierea mai departe a analizei.

Doar sentimentele mele de contratransfer din al treilea an de muncă împreună mi-au permis să încep să înţeleg ceva despre sexualitatea Sarei, despre care mă lăsase doar să ghicesc, și anume homosexualitatea ei intimă. Această homosexualitate își avea originea în fixaţia ei pe mama bolnavă și a împiedicat-o să atingă un nivel oedipian și să realizeze o relaţie stabilă cu un bărbat.

După fiecare eșec din viaţa ei afectivă, Sara se percepea pe sine în transfer ca pe copilul meu de neiubit. Cum putea o mamă idealizată ca mine să accepte o asemenea fiică— dezordonată, nefeminină și care invariabil nu se putea maturiza? „Simt pentru tine ceea ce simt pentru mama“, a spus Sara. „Toată viaţa a așteptat ceva de la mine pe care eu nu i l-am putut da.“ În mod destul de curios, frustrarea Sarei faţă de ea însăși a născut în mine sentimente de lipsă de speranţă și de impotenţă în rolul meu de analist. Am realizat treptat că în timp ce Sara îmi acordase conștient rolul de mamă omnipotentă, inconștient mă transformase în iubitul ei castrat.

Perlaborând relaţia de transfer în acest stadiu, Sara a devenit conștientă de relaţia ei complexă cu imaginea ei paternă internă, la care nu mă voi referi în această lucrare. Mă voi focaliza doar pe rolul tatălui ca protagonist în drama mamei și pe introiecţia lui în imaginea de sine a Sarei.

Va urma…

Citește și: Iubirea și moștenirea trecutului (part. 2)

*** Text scris de psihanalista Ilany Kogan în lucrarea “Iubirea și Moștenirea Trecutului”

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + 1 =