Iubirea și moștenirea trecutului (part.2)


09 Sep 2018

În contrast cu mama ei idealizată, tatăl său, când nu era total absent din discursul analitic, era constant detestat de Sara. Ea l-a descris ca fiind dezgustător, zgomotos, brutal și lipsit de rafinament, dând astfel o calitate anal-sadică portretului pe care i-l făcea. I-am atras atenţia Sarei că furia sa intensă împotriva mamei ar fi putut să fi fost de fapt direcţionată împotriva tatălui său. Am încercat apoi să perlaborăm percepţia Sarei despre tatăl său, atât conștientă, cât și inconștientă. În mod conștient, ea l-a văzut pe tatăl său ca pe agentul responsabil pentru nefericirea mamei ei, incapabil s-o sprijine pe aceasta și să-i aline depresia. Inconștient, ea i-a atribuit rolul persecutorului nazist care a ţinut-o în viaţă pe mama ei, dar a abuzat-o sexual și a chinuit-o psihologic. În autoevaluarea sa, Sara a arătat cât de mult s-a identificat cu imaginea anal-sadică pe care i-a atribuit-o tatălui său, ca și cu iubitul castrat în care îl transformase. În rolul său de persecutor potenţial, ea i-a castrat tatălui său calităţile falice, transformându-l astfel într-un copil. Acesta a devenit ulterior modelul relaţiilor sale cu alţi bărbaţi, ca și cu mine în transfer. În rolul iubitului inadecvat al mamei sale, Sara s-a simţit castrată și impotentă, ca și tatăl său. În ciuda eforturilor ei fără sfârșit, Sara s-a simţit incapabilă să ușureze povara de depresie și doliu a mamei sale. Ea a proiectat această percepţie despre ea însăși ca inadecvată și neajutorată asupra obiectelor ei masculine, ca și asupra mea în transfer, prin identificare proiectivă masivă.

Enigma homosexualităţii Sarei a fost elaborată mai târziu în transfer prin descrierea de către ea a unei piese pe care o văzuse în străinătate, intitulată M. Butterfly. Piesa se desfășura în jurul unei povești complexe de iubire homosexuală. Un diplomat englez se îndrăgostea de o frumoasă chinezoaică, cântăreaţă de operă. Relaţia lor a durat șaptesprezece ani, sofisticatul diplomat fiind „orb“ la faptul că frumoasa concubină orientală era un bărbat. El a fost păcălit de deghizarea ei și a perceput-o ca pe o femeie modestă, nevinovată, care refuza să fie văzută dezbrăcată, deși era foarte excitantă sexual.

Ascultând povestea Sarei, am realizat că mă prevenea să nu fiu orbită de apărările ei, ci să fiu mai degrabă conștientă de cine era ea în realitate, în spatele deghizării sale. Relaţia ei lungă cu despărţiri și împăcări cu un bărbat bisexual, pe care o voi descrie mai departe, a luminat-o asupra propriei sale bisexualităţi.

În această relaţie, Sara a simţit că prietenul ei era sensibil la nevoile ei, iubind-o și acceptând-o necondiţionat. Pe de altă parte, el nu era niciodată fidel, și îi aducea acasă pe unii dintre prietenii lui homosexuali, ca și pe altă prietenă. La nivel fantasmatic, relaţia era frecvent idealizată, dar în realitate era întotdeauna pe marginea colapsului. Sara l-a părăsit când el a cerut-o în căsătorie, dispreţuindu-l pentru că trăia la marginea societăţii. În legătură cu el, Sara a jucat inconștient rolul elitei ariene, în timp ce lui îi era atribuit rolul evreului dispreţuit, bun-de-nimic. Rolurile erau deseori schimbate și el a devenit persecutorul când, de câteva ori, a aruncat-o afară din casă. Sara se întorcea întotdeauna la el când dorea să se răzbune pe un prieten pe care îl ura sau între două relaţii. Ea îl găsea liniștitor și cald, o sursă de afecţiune maternă de care avea nevoie. Pe de altă parte, era scârbită de masculinitatea lui. În transfer, în lumina unui episod recent cu acest bărbat, pe care Sara l-a descris în culori vii, am fost amândouă capabile să vedem dorinţa ei homosexuală. După ce a fost abandonată de ultimul său iubit, Sara l-a invitat pe acest prieten să petreacă un week-end în casa ei. Îndatoritor, el a venit și a petrecut seara citind în biroul ei în timp ce ea s-a dus să doarmă singură. În noaptea aceea, Sara s-a trezit, terorizată de zgomotele cuiva care umbla prin casă. Gândul ei imediat a fost că violatorul care frecvent o ameninţa în fantasmele ei era efectiv în apartament. Ea a intrat în panică și l-a privit terorizată pe „străinul“ care a râs și a spus: „Ai uitat că sunt aici, în casa ta.“ El a luat-o apoi în braţe, a liniștit-o ca pe un sugar și băgat-o înapoi în pat.

Povestea Sarei a fost însoţită de un râs isteric, care mie mi-a sunat ca un suspin dureros. Suspinul a devenit atât de puternic și de incontrolabil încât mi-a fost brusc frică. Am simţit că Sara era în pericol iminent de a-și pierde sănătatea mintală. În contratransferul meu, am văzut-o ca pe un copil în agonie, plângând din ce în ce mai tare, pierzându-și controlul, îngrozitor de ameninţată de frica de abuz și mutilare. Adunându-mi forţele, i-am spus Sarei că simţeam că voia ca eu să o iau în braţe ca pe un sugar și să liniștesc ceea ce am auzit a fi un ţipăt incontrolabil de durere. Ea a reacţionat la aceasta, calmându-se în cele din urmă. Doar după ce și-a recâștigat controlul, a spus: „Am realizat că voiam să-l transform într-o femeie. Urăsc masculinitatea lui. În ziua următoare a vrut să se culce cu mine și a insistat mereu și mereu, ca un copil. M-am uitat la el dezbrăcat și mi s-a părut atât de agresiv. Un bărbat seamănă cu un animal pentru mine. Mănâncă mult. Îmi este frică de membrul său în erecţie. Mă simt scârbită de el.“ Aici, Sara a menţionat o poveste despre un ofiţer SS care a vrut să violeze o fată de doisprezece ani. Femeile din jur s-au oferit pe ele însele pentru a-l distrage de la ea, dar fără nici un folos. Fata nu a putut fi salvată.

Am întrebat-o pe Sara dacă dorea ca eu să o salvez de la soarta de a fi cu un bărbat. Ea a răspuns: „M-am gândit uneori la tine ca parteneră a mea. Păcat că nu mă pot căsători cu tine. Am putea trăi împreună pentru totdeauna.“

Perlaborând relaţia de transfer, mai ales dorinţele homosexuale, am descoperit nevoia Sarei de a deveni copilul din Holocaust bătut și abuzat, așa cum era mama sa în fantasmele ei. Blocată de acest rol, Sara era incapabilă să crească, deoarece nu putea să treacă prin procesul de doliu necesar separării de mamă. Ea nu putea abandona copilul torturat din fantasmele ei și deveni astfel o femeie matură, capabilă de o viaţă afectivă normală.

Voi ilustra acest aspect al identificării Sarei cu copilul torturat din fantasmele sale cu câteva extrase din al patrulea an de analiză. Sara citise recent un articol despre munca terapeutică cu copiii, care descria tratamentul unei fetiţe devenită autistă după ce a asistat la invadarea casei sale de către soldaţi care au răpit-o pe mama sa. Terapeuta a văzut-o în fiecare zi timp de cinci luni dar nici o intervenţie nu a fost utilă. Terapeuta s-a simţit complet neajutorată și aproape că a renunţat. Apoi, brusc, copilul a scos un sunet — nota muzicală „re“. Deoarece terapeuta însăși era muziciană, ea a auzit sunetul și a reacţionat la el, un fapt care a ajutat-o pe fetiţă să înceapă să vorbească cu ea.

I-am atras atenţia Sarei că prin intermediul acestei povestiri, probabil că ea încerca să transmită cât de greu este pentru ea să comunice cu mine și cât de mult ar dori să fie înţeleasă de mine la un nivel nonverbal, astfel încât în viitor să fie capabilă să vorbească cu mine despre lucruri pe care încă nu le putea verbaliza. Replica Sarei s-a referit la programul de televiziune al zilei anterioare, care prezentase un supravieţuitor al Holocaustului ce se întorsese să viziteze Auschwitz-ul, unde murise bunica lui maternă.

După replica Sarei, m-am întrebat cu voce tare dacă se vedea pe sine ca pe fetiţa care supravieţuise Auschwitz-ului, locul unde pierise bunica ei maternă. Este oare posibil, am întrebat-o, ca aceasta să fie muzica pe care dorea ea ca eu să o aud — sunetele de nespus ale Holocaustului, care aparţineau copilăriei mamei sale și care deveniseră atât de mult parte din ea însăși?

În timpul următoarelor ședinţe, a devenit clar sentimentul că separarea de mama sa și creșterea ar însemna a părăsi o mamă moartă (repetând astfel soarta mamei sale). Sara mi-a spus o poveste pe care o auzise de la un prieten despre o fetiţă a cărei mamă a fost selectată de naziști pentru exterminare. Fetiţa a fost printre oamenii cărora li s-a permis să supravieţuiască și deci a rămas în lagăr. Cineva a observat panica sa teribilă și a arătat spre mama ei, spunând: „Uite, aici e mama ta!“. Fata a alergat către mamă care a știut pe moment cum să reacţioneze. Ea a lovit-o pe fată, negând orice legătură cu ea. Copilul a rămas în spate și a fost salvată. Mama s-a dus la moarte cu un gol teribil în inima sa. Am întrebat-o pe Sara dacă simţea că această poveste reprezenta povestea vieţii sale. „Trebuie să umplu golul“ a replicat ea. „Nu voi fi niciodată în stare să mă separ de Mama. Ea a spus odată că și-a pierdut familia. Sunt toată familia pe care o are.“

Continuarea lucrului în analiză a confirmat ipoteza mea că în transfer eu eram mama suferindă cu care relaţia era vitală, dar și letală pentru creșterea și dezvoltarea Sarei. Sara era prinsă în capcană de fantasma inconștientă că viaţa copilului însemna moartea mamei. Timp de câteva ședinţe, ea a descris un film pe care îl văzuse recent și în care un copil era prins de un adult sadic, care l-a atârnat cu picioarele în sus și a început să-l eviscereze.

S: Este un viol teribil. Toată tortura. Am copilul în minte tot timpul. Gol, cu ombilicul în afară, blond, subţire, spânzurat — fără frânghie. Ţipetele lui de durere umplu aerul. Este mort? Nu, poate este încă în viaţă. Mă întreb, oare pui aceste lucruri în capul meu, sau le scoţi din el?

I (terapeut): Se pare că te întrebi dacă sunt salvatorul sau torţionarul tău. Și chiar dacă ar fi să-ţi scot aceste gânduri dureroase din cap, nu ar fi aceasta ca sadicul care a scos intestinele copilului afară din stomacul lui? Ultima data ai menţionat cordonul ombilical ca fiind primul lucru care a ieșit din stomacul lui.

S: Da, cordonul ombilical, legătura mea cu Mama. Mama, care arată ca o floare din exterior și care ţine toată durerea ei înăuntru. Mama, care a alergat prin pădure cu sora ei și a văzut acele cadavre atârnând în copaci. Și e caraghios, îl văd din nou, acest copil, cu ombilicul în afară și uneori murdăria intră în el. Ideea de a-mi pune degetul înăuntru și a-mi curăţa ombilicul îmi dă fiori. Copilul este într-un gol. Nu pot să-mi ating propriul ombilic.

Ascultând-o pe Sara, am văzut-o ca pe un copil care umple un gol, simţind în același timp că ea era într-un gol. Nu avea pământ ferm sub picioare și prea puţină realitate în viaţa sa. Am încercat să „ating“ ușor punctul dureros pe care mi-l arăta, ombilicul. Așadar, i-am spus:

I: Simt că îmi spui cât de sensibil e locul pe care-l atingem, punctul dureros unde ești legată de mama ta.

S: Sunt atât de legată de ea, nu e nimic de atins. Nu voi putea pleca departe de ea niciodată. Dacă mama moare, mă voi dezmembra.

Sara a tăcut, apoi a continuat:

S: Acest copil pe care-l văd — gol, cu ombilicul în afară, fără faţă, când vin aici și încep să vorbesc cu tine, îl văd. El s-a născut aici. Am avut acest vis de a fi gravidă, dar nu într-adevăr gravidă: foetusul era agăţat de mine pe din afară.

Am întrebat-o pe Sara ce îi trece prin minte când se gândește la acest vis. „Nu știu“, a replicat ea. „Era atât de respingător. Nu puteam să-l scot din mine, așa cum nu pot să te scot pe tine din mine.“

Mi-am dat seama atunci că Sara mă simţea pe mine în transfer în același fel în care o simţea pe mama sa. Mama sa era ca un copil care se agăţa de Sara de la începutul vieţii ei. Pe de altă parte, am simţit că Sara era foetusul care se agăţa din afară de corpul meu.

În contratransferul meu, m-am simţit foarte tristă, împovărată de o greutate mare. Copilul pe care l-am descoperit aici în analiză nu era doar legat de mine prin cordonul ombilical, ci, în plus, era din partea greșită, din afară. Nu ar fi putut niciodată să se nască, să se separe sau chiar să crească. Părând să simtă greutatea din inima mea, Sara a adăugat:

S: Uneori, mă întreb de ce iei atâtea lucruri grele asupra ta, lucruri legate de suferinţă, moarte, Holocaust. Nu pot să mă imaginez întreagă fără tine. Nu pot merge nicăieri de aici. Acceptarea mea ca pacient este cu adevărat suicidară.

Din nou, am simţit că Sara proiecta pe mine un sentiment pe care ar fi putut să-l aibă în timpul copilăriei sale, când a luat asupra ei suferinţa mamei sale. Adunându-mi gândurile, i-am spus:

I: Cred că mă întrebi de ce iau suferinţa ta asupra mea. Ca și fetiţa din povestea ta despre Holocaust, simţi că nu există cale de scăpare. Dacă te împing departe de mine către viaţă, ai putea să te dezmembrezi emoţional. Dacă te ţin cu mine, ești sortită să rămâi pentru totdeauna un copil lovit. Vezi aceasta ca pe o situaţie atât de fără ieșire încât doar o persoană care nu ţine la propria sa viaţă se poate lupta pentru tine.

Perlaborarea relaţiei noastre a ajutat-o pe Sara să ajungă la o anumită înţelegere afectivă:

S: E ciudat; până recent nu am considerat-o niciodată pe mama ca victimă a Holocaustului. Niciodată nu am gândit despre mine ca având ceva de-a face cu trecutul ei. Mama părea să fie o femeie puternică, dar este totuși un copil. Nu a fost niciodată aproape de mine emoţional. Poate de aceea am devenit eu însumi acest copil.

Am reușit prin intermediul descoperirii copilului lovit din interiorul mamei să obţinem o umbră a profilului absenţei mamei mature. În spatele „fortăreţei puterii“, Sara a descoperit o mamă „închisă“ de care nu a fost niciodată apropiată afectiv, deoarece mama sa era întotdeauna preocupată de ea însăși, inaccesibilă, fără ecou și tristă dincolo de cuvinte.

În acest punct de analiză, căutând cu disperare ceva concret despre trecutul mamei sale, Sara a vizitat casa părinţilor săi, în timp ce ei erau departe, în vacanţă. A spart lacătul dulapului unde mama sa ţinea câteva fotografii ale părinţilor ei și un jurnal în care își descria viaţa în timpul Holocaustului.

În analiză, am perlaborat actul agresiv al Sarei și nevoia sa disperată de a umple golul din cunoștinţele sale cu o bucată din povestea mamei sale care lipsea.

Mai întâi, Sara a vorbit despre impactul pe care l-au avut fotografiile bunicii asupra sa: „Bunica, care era atât de frumoasă când avea doar cu câţiva ani mai puţin, arăta bătrână când avea patruzeci și patru de ani. Era ca și cum suferinţa bunicii s-ar fi imprimat pe faţa ei.“ Privirea tristă de pe faţa Bunicii a umplut-o pe Sara de gânduri despre ororile înspăimântătoare prin care trebuie să fi trecut înainte de a muri: „Poţi să-ţi imaginezi cum trebuie să fi fost pentru o femeie să-și trimită fetele departe și să rămână în urmă să moară? Cum trebuie să fie să mori singur?“

A fost o scurtă pauză, apoi a adăugat: Am avut întotdeauna fantasma despre bunicii mei ducându-se la camera de gazare. Mă întreb cum era acolo. Haosul, frica, zgomotul… ce coșmar! Acum câţiva ani, când a trebuit să purtăm măști pentru gaze în timpul războiului din Golf, m-am gândit că aș putea să-i dau masca mea unuia dintre ei… dar căruia? Pe cine aș fi salvat și cine ar fi fost sortit să se sufoce? Am simţit că era ca “Alegerea Sophiei”, imposibilă…

În timpul acestei perioade, Sara a avut un vis: În visul meu, intram în clădirea unui birou; arăta ca un birou de armată. Pereţii erau vopsiţi în galben. Era biroul unui psihiatru. Am văzut un birou și un dulap deschis. În interiorul dulapului, era o cutie transparentă. Am putut vedea flăcări în interiorul cutiei. Focul era pe cale să se întindă și nu am știut ce să fac. Când focul a fost stins, am luat un sac pentru gunoi, un sac subţire din plastic, pentru a colecta cenușa. Dar sacul era plin cu gunoi umed. Era atât de greu, încât nu am putut să-l ţin. Apoi gunoiul a umplut dintr-o dată tot locul.

Asociind pe marginea visului, Sara a spus: Dulapul pe care l-am văzut în visul meu era ca cel în care am găsit fotografiile Bunicii. Bunica era aceea care s-a dus în flăcări. Psihiatrul mi-a amintit de un tânăr care muncește la școală, cineva care-mi place. El purta pantofi (Sara a râs) ca aceia pe care îi purtai în timpul iernii. Mama are și ea pantofi ca aceia. Nu-mi place acel model de pantofi. Știi cum îi numim noi? „Pantofii Bunicii.“

Am rugat-o pe Sara să-mi spună mai mult despre ce-i trecea prin minte când se gândea la „pantofii Bunicii“. Sara mi-a relatat o amintire din copilărie.

S-Când eram copil, mama mi-a spus o poveste fantastică despre cum a primit o vedere de la mama ei. Când bunica a călătorit cu un tren, a aruncat o vedere pe fereastră și a ajuns la casa mamei. Timp de mulţi ani, am crezut că Bunica trăia.

I:Și ce gânduri ai despre gunoiul umed?
S:De fapt, m-am gândit că gunoiul umed simboliza corpuri vii, în contrast cu cenușa. În visul meu, nu am putut să-l mai ţin, s-a răspândit peste tot.
I:Mi se pare că prin viaţa ta a trebuit să-i ţii în viaţă pe oamenii morţi, pe părinţii mamei tale. A fost probabil destul de greu pentru tine, deoarece nu mai erai în stare să-i ţii mult în viaţă și cred că te uiţi la flăcări din biroul meu. Ai vreo idee de ce arată ca un birou de armată?
S:Bine, probabil că are de-a face cu faptul că în zilele noastre avem o armată, nu ca atunci…
I:Cred că îmi spui că acum îţi permiţi să te uiţi la moartea bunicilor dintr-un loc apărat, al analizei. Și cred că tu vrei să „analizezi cenușa“, să accepţi moartea lor, în ciuda faptului că i-ai ţinut în viaţă în interiorul tău atâţia ani.

Doar după ce am reușit să perlaborăm doliul și vinovăţia Sarei cu privire la moartea bunicilor săi, sentimente transmise probabil inconștient de mama sa, Sara a fost în stare să-și adune curajul să-i pună întrebări mamei sale despre experienţele ei legate de Holocaust. Ca și tonalităţile de nerostit ale trecutului, tonul vocii mamei sale când a răspuns la întrebările Sarei a făcut-o pe Sara să plângă cu durere. Ea nu mai era surdă la tristeţea transmisă de vocea ei deprimată. Realizând aceasta, a simţit mai puţin nevoia de a pune în act această tristeţe în viaţa sa proprie.

Cercetările Sarei despre trecutul ei au influenţat-o probabil pe mama sa în decizia de a face o călătorie în Polonia, însoţită de soţul ei, pentru a vizita Auschwitz-ul. Sara a decis să se alăture părinţilor săi în această călătorie. A simţit că trebuie să aibă grijă de mama sa, și să nu o lase în grija tatălui său, deoarece el nu mai era tânăr și ei îi era teamă că ea ar putea fi o povară emoţională pentru el.

Analiza motivelor și dorinţelor inconștiente ale Sarei a revelat că această călătorie era la fel de importantă pentru ea ca și pentru mama sa. Sara dorea să privească în faţă realitatea, să vadă cu ochii ei locurile unde flăcările Auschwitz-ului i-au distrus pe buncii săi.

Întorcându-se din călătoria ei, Sara mi-a transmis impresiile cu un ton copleșit de emoţie:

Un loc gigant, un loc de parcare uriaș. Nimeni nu-ţi arată drumul. Organizat. Era un perete pe care erau gravate toate numele oamenilor din Rusia. Exista o speranţă ca mama să găsească numele părinţilor săi. Fotografii mari — multe, multe fotografii, poţi să înnebunești văzând numele și fotografiile… Mama s-a uitat după nume, a căutat și a căutat. Tone de pantofi, tone de păr, nici nu-și poate imagina cineva… Mama căuta ceva care să-i poată reaminti de părinţii săi, dar nu era nimic, nimic acolo, era ca și cum părinţii săi ar fi fost rași de pe faţa pământului… Apoi am părăsit Polonia și am călătorit împreună cu trenul de noapte. Am avut coșmaruri toată noaptea. Cabina mică, zgomotul, trebuie să te legi de pat ca să nu cazi. Aceasta mi-a amintit de naziști. Au venit tot timpul cerând pașaportul, viza. M-am uitat către pădure și m-am gândit la oamenii morţi, corpuri atârnând în copaci…

La scurt timp după ce s-a întors din călătoria sa, Sara a exprimat o nevoie enormă de iubire și sex. Timp de câteva luni, Sara fusese implicată într-o relaţie foarte ambivalentă, care acum suferea o schimbare. A devenit intensă și apropiată ca niciodată înainte. Sara a comentat schimbarea atitudinii sale emoţionale în această relaţie.

Ceva mi se-ntâmplă, și această schimbare mă sperie. Am fantasme să stau cu acest bărbat toată viaţa, și aceasta e ceva la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc înainte; o relaţie era întotdeauna ca un abis, un loc în care puteam să cad și să mă sufoc. Și acest bărbat nu e o persoană cu care e ușor de trăit, are propriile sale probleme. Voi fi oare în stare să am o relaţie de lungă durată, profundă așa cum au oamenii normali?

O dată cu aprofundarea relaţiei, Sara a început să vorbească despre nevoia ei urgentă de a avea un copil. Avea aproape patruzeci și trei de ani și simţea că aceasta era ultima sa șansă. Avea îndoieli despre capacitatea sa de a fi soţie și mamă. Dacă nu era în stare să stea cu partenerul său, va fi ea oare capabilă să iubească acest copil? Și poate că-i va face copilului ceea ce mama sa i-a făcut — să-i distrugă capacitatea de a fi o persoană pe cont propriu în lume?

Perlaborând temerile și îndoielile sale, Sara, încă foarte ambivalentă, a decis să acorde o șansă sarcinii, pentru prima dată în viaţa sa. („Oricum, aceasta nu poate să mi se întâmple mie!“ a remarcat ea, zâmbitoare).

După câteva luni, Sara a rămas însărcinată și a fost terorizată de ceea ce numea acum „fapta ei iraţională și iresponsabilă“. Prima sa reacţie a fost să mă acuze că o împing în a face ceva ce nu a dorit niciodată cu adevărat. Dintr-o dată, toate sentimentele tandre pe care le avea pentru partenerul său au dispărut, găsindu-l acum respingător și complet nepotrivit. În transfer, am devenit partenerul inadecvat, un terapeut prost, un conformist, care niciodată nu a înţeles dorinţele ei adevărate. Sara m-a acuzat că împingeam realitatea sub ochii ei, făcând-o conștientă de vârsta ei biologică, în loc să fie conștientă de viaţa sa interioară. S-a acuzat pe sine de lipsa puterii necesare pentru a merge pe drumul său propriu, pentru a fi diferită. Viaţa sa de până acum a suferit o idealizare, în timp ce viitorul arăta haotic și întunecat, aproape catastrofal.

În timpul acestei perioade, m-am simţit frecvent fără speranţă și neputincioasă în faţa furiei imense pe care Sara a direcţionat-o asupra mea. Am avut îndoieli cu privire la eficacitatea acestei analize, în ciuda marii cantităţi de muncă pe care amândouă o investisem în ea timp de atâţia ani. Mai mult, am început să mă simt vinovată și mi-am pus întrebări, de genul: I-am făcut eu cu adevărat rău prin analiză? Era ea oare atât de imatură emoţional încât să nu poată deveni femeie și mamă, chiar dacă probabil și-a dorit această sarcină? (Dacă nu ar fi fost așa, nu s-ar fi autorizat niciodată să rămână însărcinată).

Conștiinţa faptului de a nu mai fi un copil, dobândită prin procesul analitic, era desigur dureroasă pentru Sara. Dar putea ea oare să renunţe la a mai fi un copil ? Putea ea să se separe de mama sa pentru a crește și a se maturiza?

Observarea comportamentului nonverbal al Sarei m-a ajutat să percep relaţia terapeutică dintr-un unghi total diferit. De fiecare dată când Sara se dădea jos de pe canapea, mă privea intens și pleca cu o înfăţișare oarecum ușurată. Am avut sentimentul ciudat că Sara dorea să vadă dacă pot suporta mânia ei, dacă eram încă în viaţă. Când am făcut o observaţie despre acest comportament particular, Sara a spus: „Ei bine, vezi, nu am putut niciodată să fiu supărată pe mama. Ea era fragilă, ar fi putut muri dacă o loveam.“ Aceasta a confirmat ipoteza mea că furia Sarei era în mare parte datorată dificultăţii sale de a se separa de mine. Ca un adolescent adevărat, ea trebuia să-și exprime furia ucigașă la adresa mea pentru a fi în stare să se separe. Sentimentul că undeva în adânc Sara îmi era recunoscătoare pentru a fi supravieţuit urii sale m-a ajutat să-mi recâștig credinţa în rolul meu analitic, ca și în analiza ei.

În ciuda faptului că era atât de furioasă pe situaţia sa prezentă, Sara nu a avut totuși îndoieli asupra mersului înainte al sarcinii sale. În nici un moment nu a ridicat problema unui avort. Încet, a ieșit la lumină faptul că, pentru Sara, a avea un copil părea un miracol. Sara se opunea ideii de a avea un copil, dar nutrea și dorinţa de a-l avea. Un episod în care o prietenă a ei a suferit o pierdere de sarcină a arătat că Sara era de fapt foarte speriată să nu-și piardă copilul.

Supărarea Sarei faţă de mine se diminua; ea a descris relaţia cu prietenul său ca având o calitate total diferită faţă de orice altă relaţie pe care o avusese vreodată în trecut. Acest prieten o iubea și îi tolera capriciile, iar ea a mărturisit că avea sentimente calde pentru el. Îl aprecia și îl considera un partener adecvat pentru ea pentru toată viaţa. Sara era acum mult mai conștientă de accesele sale de mânie și de critică la adresa prietenului său și era de obicei în stare să le controleze mai bine.

Gradat, am realizat că atmosfera în ședinţe devenise mai ușoară. Cuplul a decis să facă publică relaţia lor, o treaptă către căsătorie. În ciuda temerilor Sarei cu privire la un asemenea anunţ, au sărbătorit printr-o mare petrecere pe care mi-a descris-o cu multe detalii. Aparent chiar i-a plăcut!

În această fază a analizei, am perlaborat temerile ei cu privire la naștere, ca și frica de a-și pierde libertatea având un copil. În ciuda a toate acestea, Sara aștepta cu nerăbdare să fie acasă, fericită la ideea de a avea grijă de copilul său.

Sara a cerut o pauză de câteva luni în analiză după naștere, iar eu am fost de acord cu bucurie. „Nu plec încă“, m-a avertizat ea, „Voi mai veni încă…“

Într-o ședinţă recentă, Sara mi-a spus: „Cred că în ultimele optsprezece luni am cules fructele muncii pe care am depus-o împreună în toţi acești ani…“

În ciuda dificultăţilor sale, Sara a simţit că iubirea și viaţa erau acum posibile pentru ea. Ca și Sara, am simţit de asemenea că doliul său interminabil lua sfârșit.

Discuție

Aș dori să explorez un aspect central al tezei mele, cel referitor la faptul că mama bolnavă a Sarei eșuase în doliul său și, ca urmare, Sara nu putea să facă doliul și era deci incapabilă să iubească.

În acest scop, voi pune câteva întrebări critice: (1) De ce incapacitatea de a face doliul ar atrage după sine incapacitatea de a iubi?; (2) Oare un eșec al mamei în a face doliul duce la un eșec în a face doliul la fiică și, dacă da, de ce? și (3) Este ceva în incapacitatea de a face doliul a mamei și, la rândul său, a fiicei, care este specific supravieţuitorilor Holocaustului? Poate să fie constatat și la alţii acest proces?

  1. Pentru a examina impactul incapacităţii de a face doliul asupra capacităţii de a iubi, aș dori mai întâi să fac diferenţa între doliul „normal“, care însoţește diferitele faze ale dezvoltării, și doliul legat de pierderea traumatică a obiectelor importante. În acest capitol, am exprimat presupunerea că există un doliu „normal“ legat de creștere și separare, care ne face capabili să iubim.

Creșterea însăși, trecerea de la un stadiu la altul, implică pierderea unor atitudini, a unor feluri de a trăi și a unor relaţii care, chiar dacă sunt înlocuite de altele, mai dezvoltate, necesită procese de perlaborare a doliului (Grinberg, 1964, 1992; Grinberg și Grinberg 1974). În cazurile unde există afectarea capacităţii de a trece prin procesele normale de doliu care însoţesc diferitele stadii ale vieţii, dezvoltarea și creșterea individuală sunt impiedicate.

Capacitatea de a iubi, care face parte din creștere, presupune o fază simbiotică și de separare–individuare normale (Bergmann, 1971; Bak, 1973). Pentru a crea o relaţie de iubire, copilul trebuie să-și părăsească părinţii și să treacă prin doliul „normal“ care însoţește separarea și creșterea. Când există dificultăţi în procesul de separare, doliul este evitat și copilul rămâne legat de părinţii săi, fiind afectată capacitatea sa de a forma relaţii de iubire.

  1. Aș dori să continui prin explorarea impactului incapacităţii mamei de a face doliul asupra capacităţii fiicei de a face doliul și deci de a iubi. Putem să o vedem pe mama Sarei ca pe o mamă „moartă“ (Green, 1986) care, din cauza pierderilor sale traumatice, nu era în stare să fie în contact cu sentimentele sale de doliu și de vinovăţie.

Aceste sentimente, care, din cauza naturii lor devastatoare, nu putuseră fi conţinute în ea însăși, nici împărţite cu un partener adult, fuseseră probabil proiectate din copilăria foarte timpurie asupra unicei sale fiice. Fiica a introiectat aceste sentimente într-un stadiu din viaţă când mecanismul de introiecţie–proiecţie era dominant („laptele care avea gust de cenușă“), experimentând astfel traumatismul mamei ca și cum ar fi fost al său propriu (Greenacre, 1967; Kogan, 1987, 1989a, 1991, 1993). Astfel, doliul patologic al mamei (un doliu negat, deci niciodată rezolvat) a devenit propria sa soartă. Relaţia specială cu mama suferindă a împiedicat-o pe Sara să se separe de mama sa și să treacă prin „doliul“ normal, necesar pentru a crea o relaţie de iubire.

Sara a simţit separarea de obiectul matern ca fiind letală atât pentru ea, cât și pentru mama sa. Totuși, deși în dorinţele sale inconștiente Sara a încercat să scape de mama sa și să o îngroape de vie, îi era de asemenea teamă că mormântul său va dispărea, ca și cel al rudelor sale. Separarea făcea viaţa în singurătate îngrozitoare pentru Sara, ca și cum ar fi riscat să se înece în ea, trup și suflet. Pe de altă parte, cum alegea un obiect care să ocupe locul mamei sale, era ameninţată de propriile sale sentimente ostile, agresive la adresa ei, devenind astfel propria sa mamă și prizonierul ei emoţional. În acest fel, Sara a evitat separarea și doliul normal. Creșterea apărărilor sale maniacale a devenit un sistem integrat, puternic, îndreptat împotriva realităţii psihice și a experienţei depresive (Klein, 1940). Incapacitatea Sarei de a iubi își avea originea, totuși, nu doar în ambivalenţa faţă de obiectele ei de iubire, așa cum crezuse la începutul analizei, ci și în faptul că iubirea ei era dedicată mamei sale deprimate, suferinde.

Din alt unghi, este de asemenea posibil ca eșecul mamei Sarei de a face doliul să o fi lipsit pe Sara de posibilitatea de a face doliul obiectelor iubite, împiedicând-o să dobândească capacitatea de a simţi doliul, vinovăţia și implicarea și contribuind astfel la atrofia capacităţii sale de a iubi (Josselyn, 1971).

  1. Dificultăţile în procesul de separare–individuare drept rezultat al unei simbioze patologice și un tip special de identificare sunt caracteristice pentru urmașii supravieţuitorilor Holocaustului (Freyberg, 1980). Literatura psihanalitică despre copiii supravieţuitorilor descrie mecanismele folosite în transmisia către ei a Holocaustului ca identificări inconștiente, timpurii, care transmit percepţia părinţilor despre o realitate externă și internă ameninţătoare de viaţă, la nesfârșit. Copilul se simte obligat să trăiască temele reprimate ale părinţilor săi, făcându-se astfel ecoul a ceea ce există în lumea interioară a părinţilor săi (Laub și Auerhahn, 1984).

Am găsit această identificare cu părintele similară cu cea care are loc în doliul patologic. Freud (1917) a descris această identificare ca un proces în care persoana în doliu încearcă să posede obiectul devenind obiectul însuși, mai repede decât să suporte o asemănare cu el. Aceasta se întâmplă când persoana renunţă la obiect în timp ce îl păstrează într-o manieră canibală (Grinberg și Grinberg, 1974; Green, 1986). Acest proces, care este tipic pentru urmașii supravieţuitorilor Holocaustului și care a fost etichetat „identificare primitivă“ încearcă să evite doliul „normal“ care însoţește separarea. În cazurile copiilor supravieţuitorilor Holocaustului pe care le-am descris în altă parte (Kogan, 1989a, 1989b) putem vedea dificultatea de a crea o relaţie de iubire din cauza incapacităţii de a face doliul separării de obiectele primare. Ca și în cazul Sarei, acești copii tind să evite doliul și durerea aduse de separare creând experienţele traumatice imaginate ale părinţilor lor în propriile lor vieţi, un fenomen care a fost numit „concretizare“ (Bergmann, 1982; Kogan, 1991, 1993) și care servește drept un mecanism de „substituţie a doliului“.

Sara a încercat de asemenea să substituie doliului trăirea fantasmelor sale într-o formă concretă.

Încercând să pună în scenă în prezent drama trecutului mamei sale, Sara nu numai că a ignorat realitatea, dar a și încercat să o înlocuiască cu o nouă realitate, ca în psihoză (Freud, 1924). În această nouă realitate, obiectele de iubire ale Sarei au dobândit un înţeles libidinal doar când i-au permis să joace rolul femeii castratoare sau al copilului abandonat din fantasmele sale. În ambele cazuri, ea a putut pune în act drama trecutului mamei sale expunându-se pe sine unui peri- col imaginat și apoi salvându-se prin fugă sau promiscuitate. Relaţiile sado-masochiste cu bărbaţii au servit ca o apărare importantă împotriva depresiei și doliului.

Relaţia de transfer a fost de asemenea o scenă unde au fost puse în act temele exprimate inconștient de supravieţuire și moarte legate de trecutul mamei sale. M-am simţit deseori încordată, deoarece Sara se simţea frecvent în pericol mortal, dar era și întotdeauna gata să se salveze (pe mama ei / pe mine). Starea de urgenţă creată de imaginea unei morţi iminente, ameninţătoare a provocat în mine afecte primordiale de panică, pe care a trebuit să le înving înainte de a o putea ajuta pe Sara. Perlaborarea propriilor mele sentimente a dus la elaborarea mai departe a relaţiei terapeutice, facilitând înţelegerea afectivă. Aceasta a dus-o eventual pe Sara la o diferenţiere mai bună și a scăzut nevoia sa de a suporta povara trecutului mamei sale (Klein și Kogan, 1986). Înţelegerea afectivă a ajutat-o de asemenea pe Sara să devină conștientă de înţelesul inconștient al acţiunilor sale, îndepărtând-o în viitor de nevoia sa de concretizare.

Citește și: Iubirea și moștenirea trecutului (part.1)

*** Text scris de psihanalista Ilany Kogan în lucrarea “Iubirea și Moștenirea Trecutului”

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 1 =