Pași în întuneric (part1)


16 Apr 2018

A venit o vreme, cam după vreo optsprezece luni de terapie cu Joanna, în care simţeam că mă cuprinde groaza de fiecare dată când închideam uşa cabinetului după ce intra ea. Aerul părea să onduleze, distorsionând jocul luminii, şi astfel camera se spărgea în petice de strălucire şi tristeţe. Mă simţeam ameţită, de parcă aş fi avut tensiunea foarte scăzută. Îmi era foarte greu să văd clar trăsăturile chipului Joannei: ochii ei mari, negri, deseori vii, şi buzele ca bobocul de trandafir îmi apăreau şi îmi scăpau din centrul atenţiei, aşa cum ea părea să se legene către mine.

În spaima care plutea, abia dacă percepeam o impresie foarte vagă de ameninţare. Aşteptam să văd ce avea să spună Joanna şi cum avea să spună. Speram ca vorbele ei să împrăştie acea atmosferă de rele prevestiri. Viaţa sa devenise întunecoasă de la un timp, de parcă ar fi căzut undeva unde nu ar fi vrut să fie, dar de unde nu reuşea să iasă. Se simţea târâtă într-un loc igrasios, încărcat emoţional, pe care nu-l prea putea denumi şi mă trăgea cu ea şi pe mine.

Vreme de un an şi jumătate Joanna fusese o pacientă extrem de implicată, chiar plăcută. Abia aştepta şedinţele de terapie şi venea nerăbdătoare, cu respiraţia tăiată. Mă fermecase cu inteligenţa ei, cu perspicacitatea ei sarcastică şi mintea ageră. Dar toate acestea erau suspendate acum, când între noi se aşeza ameninţarea. Aşteptând-o să vorbească, pentru ca să capete formă prin limbaj, ceea ce era atât de prezent, căutam în mintea mea să înţeleg ce putea fi lucrul acela care o ameninţa acum. Care era natura întunericului pe care îl aducea ea între noi?

Joanna venise la terapie la treizeci şi patru de ani. Era director de resurse umane la o mare companie, dar, în ciuda talentului ei evident, a competenţei şi popularităţii şi a faptului că se bucura de succes în multe aspecte ale vieţii sale, îşi pierduse speranţa de a putea avea vreodată o relaţie de durată în care să poată avea copii. Era foarte îngrijorată că îmbătrânea pe zi ce trecea fără să-i reuşească acest lucru. Avusese câteva relaţii de durată cu bărbaţi pe care simţea că îi „consumase“ cu nesiguranţa ei. Nu se îndoise niciodată de propria capacitate de a a-i atrage pe bărbaţi şi de a-i face să se îndrăgostească de ea. Dar în aceasta consta dilema ei. Chiar încrederea ei în capacitatea de a-i oferi bărbatului ceea ce simţea ea că vrea de la ea şi din partea ei o făcea să se îndoiască de orice relaţie în care s-ar fi aflat. Se simţea responsabilă pentru crearea relaţiei, simţea că el o atrăgea pentru că ea îl putea seduce, nu pentru că o alegea el pe ea cu adevărat. Poate că, îşi făcea ea probleme, bărbatul era cumva marioneta ei, poate că prea mult din dorinţa lui de a o avea era creaţia ei. Într-o zi el urma să se trezească şi avea să-şi dea seama că nu o vrea pe ea şi că fusese înşelat.

Ultimului ei iubit, Jeremy, îi cerea imperios dovezi tot mai mari de iubire şi fidelitate până când el, năucit de ceea ce nu reuşise să facă şi de faptul că nu reuşise să o iubească în modul corect, se retrăsese în el însuşi. Retragerea lui Jeremy o înnebunea pe Joanna. Abandonată şi pierdută, se repezea la el şi se arunca pe el, lovindu-l cu picioarele şi cu pumnii, până când el fie riposta lovind-o, fie începea să plângă, fie amândouă. Atunci ea simţea o mare uşurare pentru că reuşise să-l mişte, să scoată cu forţa din el un răspuns primitiv şi imprevizibil, un răspuns care îi dovedea ei că într-adevăr îi intrase pe sub piele şi pătrunsese înlăuntrul lui.

Joanna era ruşinată de acest comportament şi de stările în care intra. Dorea să aibă o relaţie stabilă, dar nu vedea cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru. Nu avea nicio dificultate să se îndrăgostească, dar se simţea blestemată să distrugă orice dram de intimitate pe care o crea.

Când îmi spusese prima dată acest lucru, mă întrebasem cum avea să se joace această dinamică între noi două. Putea ea să folosească relaţia noastră pentru a-şi explora nesiguranţa şi pentru a descoperi ce era atât de nedemn de încredere la ea însăşi? Avea să i se pară că tot ea mă seduce şi pe mine? Că mie nu mi-ar păsa de ea, ci că ea ar crea sentimentele mele faţă de ea? Ar putea simţi că ea e cea care mă vrăjeşte ca să o plac şi că acest lucru i s-ar întoarce împotrivă, că şi noi aveam să ne despărţim printr-un deznodământ distructiv?

Ca într-un fel de respiraţie profundă mentală, m-am întrebat dacă aceasta ar fi putut fi terapia, centrul însuşi al întâlnirii, pe care ea urma să o creeze pentru noi. La fel ca şi iubiţii ei, şi eu puteam fi sedusă să simt o mare afecţiune faţă de ea. Ce urma să se întâmple când eu aveam să contez pentru ea suficient de mult încât să înceapă să-şi facă griji legate de ce ar fi putut însemna ea pentru mine? Ce s-ar fi întâmplat când nesiguranţa ei avea să intre în relaţia noastră? Ar fi pătruns în relaţia noastră şi acele sentimente stăruitoare, violente? Ar fi putut încerca să întrerupă relaţia, să o desfacă, să o submineze? Aş fi ştiut eu să răspund în aşa fel încât ea să poată să creadă în relaţia noastră?

Începând terapia cu ea, îi promisesem implicit că aveam să merg cu ea în cele mai adânci, cele mai ruşinoase şi cele mai dureroase zone de dificultate, nu numai că-i voi asculta povestirile despre răni şi suferinţe, ci și că aş putea deveni unul dintre actorii de pe scena ei, intrând în drama pe care ea o crease şi aducând propriul meu sentiment despre cum e să fii unul dintre personaje.

A o ajuta să-şi gândească şi să-şi clarifice conflictele, dorinţele ei inconştiente, tacticile psihice ale sabotorilor ei interni, identificările ei şi proiecţiile ei – aceasta ar fi fost partea uşoară. Pentru aceasta aveam ştiinţa din cărţi, experienţa şi empatia pe care o simţeam pentru ea. O provocare ar fi putut fi posibila punere în scenă a dificultăţilor ei în relaţia noastră: cine avea nevoie să fiu eu pentru ea, în rolul cui avea să mă distribuie şi cum aveam să rezist în acel rol. Cum putea duce farmecul la catastrofă.

(Desigur, cine trebuie să fie terapeutul pentru oricare pacient care vine la terapie este o problemă complicată. Monitorizarea schimbărilor acestei dorinţe este una dintre abilităţile terapeutului. Pacientul îi cere terapeutului să fie o persoană simţitoare şi compătimitoare. Dar, deşi acest lucru este ceea ce i-ar putea permite Joannei sau oricui altcuiva să înceapă să vorbească despre ceea ce o supără, acest aspect al relaţiei terapeutice ajunge să fie rapid însoţit de aşteptările pe care ambele părţi le au una de la alta. Nu există relaţie umană fără aşteptări aduse din experienţele anterioare de interacţiune cu oamenii. Noi, fiinţele umane, funcţionăm simultan pe multe niveluri diferite şi, în timp ce o parte din noi se bucură de fiecare persoană ca şi cum ar fi cu totul nouă, permiţându-ne să ne lăsăm fermecaţi sau nu de personalitatea ei, la un alt nivel fiecare nouă relaţie este croită după tiparul emoţional al întâlnirilor noastre anterioare. Într-adevăr, adeseori mergem mai departe, astfel că suntem incapabili să vedem cine este noua persoană pentru că o percepem conform experienţelor noastre cu predecesorii ei. Felul în care îi vedem pe ceilalţi este construit de repertoriul emoţional pe care l-am jucat deja.

Creaturi ale memoriei, ale învăţării şi dezvoltării cum suntem, prezenţa inevitabilă a reacţiilor emoţionale şi a aşteptărilor din relaţiile noastre trecute este atât instructivă, cât şi nefericită. Ele ne permit să anticipăm modul în care ar putea merge lucrurile. Ne ghidează când să ne relaxăm şi să avem încredere şi când să fim precauţi. Dar în acelaşi timp ne pot împiedica să vedem cine este cealaltă persoană, ce este posibil într-o situaţie, cum am putea fi transformaţi şi influenţaţi de ea sau cum am putea avea noi înşine un impact asupra ei. În schimb, avem tendinţa de a ne reprezenta noua situaţie ca pe o imitaţie a unei situaţii în care ne-am aflat înainte.

Ubicuitatea prezenţei experienţei trecute, a ceea ce psihanaliza numeşte transfer, face parte din ceea ce studiază psihoterapeutul pe parcursul unei terapii. Căutăm să înţelegem cine ne cere pacientul să fim, în al cui rol ne distribuie şi de ce se întâmplă acest lucru în anumite momente în timpul terapiei. Căutăm să înţelegem cine doreşte pacientul să fim sau cine se teme că am putea deveni şi cum interpretează comportamentul nostru prin filtrul experienţelor sale anterioare. Şi ne întrebăm dacă putem suporta să devenim persoana în care ne transformă el psihologic, recunoscând presiunea de a ne transforma şi în acelaşi timp refuzând să fim transformaţi. Dacă noi, psihoterapeuţii, nu reuşim să recunoaştem personajul în care încearcă să ne transforme pacientul aducem prea puţină valoare în terapie. Iar dacă nu putem să fim decât ceea ce doreşte pacientul să fim în transfer, nu suntem nici atunci de vreun folos.

Psihoterapia şi psihanaliza îl ajută pe individ să întâmpine noua experienţă ca pe o experienţă autentic nouă, astfel încât aceasta să nu fie pur şi simplu transpusă în ceea ce este deja cunoscut şi familiar, ci să fie un prilej pentru dezvoltare şi creştere. Când suntem blocaţi înrepetiţie, psihicul nostru este inflexibil şi impermeabil, incapabil să se lase animat şi încântat de ceea ce este original şi proaspăt).

Deci eram cu adevărat fermecată de Joanna. Modul ei de a povesti şi de a interacţiona cu lumea aducea prospeţime şi atenţie. Era extrem de atentă la ea însăşi şi suficient de conştientă pentru a spune că era nebună când sentimentele o copleşeau în situaţii destul de inofensive. Ştia foarte bine ce era în neregulă la ea la un anumit nivel. Nu nega şi nu-şi ascundea inadecvarea. Tabloul clinic părea destul de clar. Nesiguranţa ei avea o intensitate care mă intriga şi pe care ştiam că încă nu reuşeam să o evaluez. Dar, pe măsură ce ne-am apropiat una de alta şi a putut şi ea să arate mai mult din ea însăşi prietenilor şi colegilor ei, am simţit că această nesiguranţă ar fi putut fi înţeleasă şi că ne puteam ocupa de percepţia ei despre sine ca fiind o seducătoare şi o distrugătoare.

Joanna mai avea încă patru fraţi şi surori şi crescuse într-o familie mare, săracă, într-o mahala londoneză, unde morala care guverna era binele familiei. Nu că persoanele luate individual nu ar fi contat, doar că, având cinci copii, o bunică infirmă şi o mătuşă bătrână nemăritată, toţi sub unul şi acelaşi acoperiş amărât, părinţii ei nu avuseseră prea mult timp să se concentreze pe nevoile fiecărui copil în parte. Copiii erau încurajaţi să se perceapă pe ei înşişi ca o echipă şi să se adapteze şi, în stilul unei culturi mai mult de imigraţie, făcuseră întocmai. Joanna părea că ieşise din acea experienţă cu talentul de a răspunde nevoii de atenţie a fiecărui individ şi de a şti ce anume poate face ca grupurile să fie eficiente şi satisfăcute. Era foarte talentată pentru postul de resurse umane. Superiorii ei îi cereau opinia cu privire la restructurarea organizaţiei, ea fiind cea care avea talentul de a le arăta cum să încurajeze şi să-l stimuleze pe fiecare membru al unei echipe pentru a fi cât mai productiv şi mai cooperant.

Familia Joannei era surescitată şi certăreaţă. Mama sa, italiancă, era inconstantă. Iute la mânie, când ţipa la copii sau le dădea câte-o palmă la şezut, când, o clipă mai târziu, îi îmbrăţişa fără nicio remuşcare. Comportamentul tatălui ei grec, Leo, era mai violent şi mai fără sens. Se înfuria pe neaşteptate pe unul sau altul dintre copii aproape fără niciun motiv evident şi-i ameninţa arătându-le cureaua pe care propriul lui tată o folosise pe el.

De multe ori Joanna văzuse sau auzise violenţa tatălui exercitată asupra mamei ei. Auzise ţipetele şi apoi hohotele de plâns şi se strânsese de frică lângă surorile ei. Împietrită şi ţintuită de violenţă, inventa poveşti despre cauzele acesteia. Nu îi făcea plăcere, dar când a mai crescut, îi însoţea pe iubiţii ei la filme violente, identificându-se atât cu abuzatorii, cât şi cu victimele. Filmele o lăsau absolut secătuită emoţional, dar nu într-atât încât să nu mai vrea să meargă şi altă dată. Clar, ele oglindeau ceva dinlăuntrul ei. Probabil că aceasta era apăsarea, ameninţarea din cabinet. Probabil că violenţa era pe agenda noastră de lucru.

Era, dar nu aşa cum mă aşteptam eu.

În timp ce mă întrebam dacă violenţa, la care Joanna fusese martoră şi pe care o trăise din partea tatălui ei şi o pusese în scenă cu foştii ei iubiţi şi cu Jeremy, intra acum în scenă pentru a fi jucată între noi, pentru că se simţea contracarată, dezamăgită sau neînţeleasă de mine, când anticipam că probabil o înfuriase lejeritatea cu care o acceptasem şi plăcerea cu care o primeam, făcând-o să se simtă incapabilă să-şi arate aspectele mai violente în terapie, am descoperit că eroarea mea era totală.

Fără ştirea mea şi contrar tuturor peregrinărilor mele interpretative prin jungla reacţiilor mele faţă de Joanna, ameninţarea ei izvora dintr-un loc cu totul diferit.

(Este axiomatic faptul că orice ar anticipa cineva în terapie nu este niciodată chiar ceea ce se întâmplă. Aforismul adeseori citat al analistului Wilfred Bion, că trebuie să intrăm în fiecare şedinţă „fără memorie sau dorinţe“, ne reaminteşte cât de provizorie este înţelegerea noastră. Deşi afirmaţia lui are un aspect idealist, în analiză, mai presus de toate, este tocmai strădania de a recunoaşte imposibilitatea negării a ceea ce a fost, în ciuda insistenţei sale că terapeutul trebuie să fie deschis la ceea ce nu s-a întâmplat înainte, cea care permite noului să fie gândit, iar lucrurilor negândite, necunoscute sau neîntâmplate anterior să se dezvolte în spaţiul terapeutic. Terapia este cu adevărat vie atunci când atât pacientul, cât şi analistul înţeleg din nou).

Timp de câteva săptămâni înainte ca sentimentul de ameninţare să se aşeze între noi, Joanna a fost profund afectată de un diagnostic de cancer mamar pe care îl primise prietena ei, Nulla. Se temea pentru prietena ei, pentru ce o aştepta, pentru deciziile dificile, aproape imposibile pe care trebuia să le ia, pentru cât de rău avea să-i fie. Cancerul, acest devorator şi distrugător de celule sănătoase, care mătură şi ia cu el vieţile femeilor într-un mod aparent arbitrar,este un stimul facil pentru temerile şi fantasmele unei femei legate de propria sexualitate, fecunditate şi mortalitate. Ucigaşul ascuns, croindu-şi drum prin corp, poate distruge într-o singură clipă ceea ce este ştiut şi-l poate înlocui cu neştiutul. Când cineva se simte bine, dar în realitate este grav bolnav, apar fisuri în certitudinile acelei persoane, care sunt profund neliniştitoare. În cazul Joannei, cancerul prietenei sale scosese la suprafaţă probleme ale ei proprii, care zăcuseră nederanjate ani de zile, permiţând temerilor cândva ascunse să fie văzute şi atinse.

Interesul Joannei faţă de boala Nullei era de înţeles luat ca atare. Dar avea o oarecare frenezie legată de spaima căreia prietena ei trebuia să-i facă faţă pe parcursul tratamentului, în special în spaţiul îngust al tomografului. Nu am înregistrat-o însă, sau mai degrabă nu am explorat-o în mod special. Am luat ca pe un dat faptul că diagnosticul de cancer al unei prietene apropiate produce anxietate.

Neatentă la indicii, apăsarea care pătrunsese în spaţiul terapeutic m-a zăpăcit. Joanna nu vorbea. Am aşteptat. Explicaţiile pe care mi le dădeam cu privire la liniştea ei relativă şi la atmosfera lugubră care pluteau în cabinet nu au reuşit să mă convingă. Nu reuşeam să găsesc nimic util să-i spun Joannei. Nu era nicio cale de ieşire din impas şi nicio cale de intrare. Nu-mi puteam da seama ce anume declanşase schimbarea ei. Lipsa mea de înţelegere agrava spaima. Era o spaimă care nu oprea inimi, nu trăgea semnale de alarmă, nici nu era o supradescărcare de adrenalină. Era disconfortul unei ameninţări necunoscute şi neaşteptate.

(Când un terapeut are îndoieli cu privire la ceea ce se întâmplă fie cu pacientul, fie între el şi pacient, poate face sugestii de încercare ca o modalitate de iniţiere a unei conversaţii despre experienţa lipsită de formă sau greu de descris. Sugestia oferită astfel poate fi apoi dezvoltată sau poate fi respinsă. Demonstrarea de către terapeut a capacităţii lui de a rumina, de a gândi deschis fără vreo destinaţie anume aduce întâlnirii terapeutice ceva care cel mai adesea lipseşte modului obişnuit în care gândim. Gândirea circulară, repetitivă sau logică poate fi între- ruptă cu creativitate, iar fragmentele disparate de experienţă, care atât de des sunt excluse pentru că nu ştim cum să le gândim, pot fi puse apoi în legătură unele cu altele). Dar mă simţeam ca şi cum nu aveam nimic de spus. Chiar nu puteam gândi. Mintea mea îngheţase. Mă simţeam pierdută şi confuză. Gândurile mele nu păreau să ducă undeva, nici să se conecteze la ceva anume. Simţeam cum îmi pierd speranţa. O dezamăgeam pe Joanna. Nu o puteam ajuta. Se dusese într-un loc în care nu o puteam ajunge. Cu o oarecare uşurare, mi-am dat seama că acest sentiment în sine putea fi un posibil punct de plecare.

— Joanna, am spus, nu sunt sigură dacă asta ne poate ajuta, dar vreau să încerc să pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplă mie acum.

Timp de o milisecundă mi s-a părut că văd în ochii ei speranţa, voinţa ei ca eu să ajung la ea, dar înainte ca eu să pot apuca acel fir, energia din privirea ei a dispărut şi m-a privit cu ochii goi. Cu toate că eram îngrijorată de ceea ce se întâmpla, atmosfera din cameră s-a schimbat. Acum o puteam vedea clar, căci undele aerului se opriseră în loc.

— De câteva şedinţe încoace simt un fel de spaimă în cameră, o temere apăsătoare pe care nu reuşesc să o înţeleg. Şi cum tot persistă, mă face să mă simt pierdută şi confuză. Mă întreb dacă aceste sentimente ale mele, aceste percepţii nu ne-ar putea fi de folos în vreun fel?

Spaima şi ameninţarea nu s-au disipat, aşa cum sperasem eu să se întâmple. În schimb confuzia s-a adâncit şi m-am simţit şi mai pierdută. Dar vorbisem, deci ştiam că puteam vorbi din nou.

— Mă simt foarte departe de tine, am continuat. Simt că parcă am eşuat şi ca şi cum eu aş fi într-o bulă, iar tu într-o alta. Pentru tine are vreun sens ce spun?

Este nevoie de delicateţe atunci când terapeutul încearcă să facă paşi înainte pentru a ieşi dintr-o situaţie care pare blocată. Trebuie să fie capabil să transmită un sentiment de încredere în faptul că va apărea înţelegerea chiar dacă pe moment pare că lipseşte şi că această absenţă a înţelegerii nu trebuie să alarmeze pe nimeni. Pe de o parte, ultimul lucru de care avea nevoie Joanna era ca eu să nu înţeleg. Pe de alta, aceasta era calea către înţelegere.

— Cred că e ceva ce nu pot încă să văd suficient de clar pentru a înţelege, am adăugat eu înainte de a tăcea şi de a aştepta. Teoretic, ştiam că dacă puneam în cuvinte şi exprimam ceea ce simţeam adresându-mă Joannei, exista o şansă destul de mare să putem înainta. Se putea ca tot ceea ce simţeam eu să fie o ver- siune a ceea ce simţea ea, dar despre care nu putea vorbi. Dacă ar fi fost aşa, ar fi fost o uşurare pentru ea, pentru amândouă. Dacă denumeam corect acel lucru despre care ea nu putea vorbi, izolarea ei ar fi putut scădea.

În mod straniu, Joanna părea să se uite fix la mine şi dincolo de mine în acelaşi timp. Părea că părăsise camera complet. Acum a început să-mi crească pulsul. O făcuse oare lipsa mea de înţelegere să se simtă şi mai nebună, şi mai izolată? O împinsesem cumva peste vreo margine de care nu-mi dădusem seama că stătea agăţată? Ameninţarea s-a amplificat şi am simţit cum mă pun în gardă. Ce auzise ea când eu încercasem să exprim confuzia pe care o simţeam? Am început să-mi regret cuvintele, să-mi doresc să fi tăcut. Să fi rămas cu ea în acea ameninţare până când aş fi putut să o înţeleg. De ce mă grăbisem atât de tare să cred că trebuia să pun în cuvinte inexplicabilul?

Privirea Joannei s-a aţintit asupra mea, ţintindu-mă ca pe un iepure care a nimerit pe neaşteptate în luminile unor faruri pe un drum de ţară. Fără a-şi muta privirea de la ochii mei, mâna ei dreaptă s-a aplecat către poşetă. Şi-atunci a scos un cuţit.

Era un cuţit mic cu mâner portocaliu şi cu lamă de tăiat friptură.

Neştiind ce altceva simţeam în afară de panică, mintea mi-a zburat la amintirea unui stagiu pe care îl făcusem cu mulţi ani înainte într-o clinică ambulatorie din New York. Acolo, pacienţilor eliberaţi condiţionat şi trimişi la psihoterapie de către judecători li se cerea să-şi predea armele şi cuţitele la recepţie. De ce nu aveam şi eu această regulă acum? Dar desigur eu nu trebuia să o am. Oamenii veneau la mine din proprie voinţă şi nu obişnuiam să mă gândesc că ar putea veni cu arme la şedinţa de terapie. În plus, eram în Anglia.

Apoi m-am întrebat dacă nu cumva era doar imaginaţia mea. Oare frica din cameră invocase în mintea mea imaginea unui cuţit? Era cu adevărat un cuţit? Sau era tot jocul luminii care distorsionase camera mai devreme şi care sclipea acum pe ramele ochelarilor Joannei? Eram paranoică? Ce mi se transmitea? Era ceva real sau simbolic? Era un cuţit în cabinet şi, dacă era, ce ar fi trebuit să spun sau să fac? Dacă era, era mult prea târziu pentru ca eu să mai pot spune ceva studiat sau pompos precum: „Hai să vorbim despre gândurile sau fantasmele violente care te frământă, Joanna. Sunt sigură că vei fi de acord că, atâta timp cât putem vorbi despre aceste gânduri, acţiunile pe care le-ar putea genera nu vor avea loc!“ Psihoterapia de manual este foarte bună, mi-am murmurat eu în gând, dar la ce-mi folosea ea acum? Ajutor!

Şi, desigur, acest strigăt dinlăuntrul meu era calea mea de ieşire şi calea mea de intrare. Panica pe care o resimţeam, senzaţia că-mi ieşeam din fire şi strigătul meu interior de ajutor erau sentimentele mele şi posibil şi ale Joannei. Răspunsul nu era să vreau ajutor pentru mine. Trebuia să încerc altceva. Nu aveam nici o alternativă. Nu puteam părăsi camera. Nu-i puteam spune pur şi simplu să lase cuţitul din mână, dar nu-l puteam nici ignora. Trebuia să încerc să folosesc cuvinte, oricât de imprecise, oricât de nepotrivite, căci ele erau tot ce aveam.

— Joanna, am început, ai scos un cuţit. Nu sunt sigură de ce sau ce înseamnă el, dar poate că încerci să spui ce fel de ameninţare simţi, ce fel de stare de neputinţă simţi?

Joanna părea să-mi înregistreze cuvintele. Timpul a încetinit. A ridicat privirea către mine şi-apoi şi-a suflecat mâneca stângă. În partea de jos a braţului ei stâng erau zgâriate două rânduri încrucişate de linii paralele, sângele se uscase într-un filigran de cruste fine cu o cruce în mijloc.

— Joacă-te cu mine, a zis ea cu glas dulce şi a dat să-mi întindă cuţitul.

Starea Joannei se schimbase dramatic. De la ameninţare şi groază, de la o flamă de speranţă rugătoare, de la privirea fixă, de la iepurele prins în luminile farurilor, ajunseserăm acum într-un loc care mă făcea să mă gândesc la Joanna ca la o fetiţă de şase ani: o fetiţă de şase ani speriată, drăgălaşă, plină de aşteptări. Doar că ţinea în mână un mic cuţit ascuţit. Chiar nu ştiam ce să fac. Ca în toate clişeele din cărţi, inima îmi bătea cu putere şi mintea mi se învârtea. Ştiam că trebuia să mă liniştesc înainte de a reacţiona. Dacă îi ignoram oferta de a lua cuţitul, aş fi intrat pe un teritoriu de adevărată nebunie. Dacă îl luam, nu eram sigură în ce aş fi putut intra.

Am luat cuţitul şi l-am aşezat lângă mine. Nu eram lipsită de experienţă cu pacienţi care se taie. Întâlnisem destule asemenea femei în practica mea şi în cea a terapeuţilor pe care îi supervizasem, astfel încât descoperisem şi reflectasem la numeroasele semnificaţii şi impulsuri care îi făceau pe oameni să se rănească singuri. Dar a analiza un eveniment povestit este cu totul altceva decât a trece prin el. Psihanaliza este foarte bună pentru a descoperi sensul. Ea te poate ajuta foarte bine să aştepţi până când se limpezeşte situaţia pentru a putea gândi. Dar acesta nu era un moment în care să aştept.

(În orice moment al unei terapii terapeutul ia o decizie cu privire la ce să urmărească, cum să se gândească la ceea ce îi este arătat, cum să-l ajute pe pacient să suporte un anumit sentiment sau să extindă spaţiul dintre reacţiile sale astfel încât să poată fi mai bine înţeles, dacă să se concentreze pe naraţiunea pacientului, să transpună ceea ce aude într-un comentariu cu privire la relaţia terapeutică, să îşi monitorizeze propriile reacţii faţă de ceea ce se spune sau nu se spune, şi aşa mai departe. Uneori, acest proces este conştient, dar mai des întâlnită este o curgere fără niciun efort între o formă de contact şi alta. Când şi dacă terapeutul se rostogoleşte ca Alice prin gaură în lumea creată de către pacientul său, terapeutul poate să guste, să miroasă şi să atingă ceva din experienţa pacientului şi în acest fel să primească informaţii la un nivel diferit, simţind într-un mod mai direct starea pacientului. Această intrare în lumea pacientului este extrem de valoroasă şi tocmai prin capacitatea sa de a tolera, de a stăpâni sau gândi dilemele pe care le trăieşte pacientul din perspectiva faptului că le-a încercat el însuşi, îl poate ajuta terapeutul pe pacient să ajungă la o soluţie)

Stând alături de Joanna în acest moment, două lucruri se întâmplau simultan. O parte din mine se gândea: Oare ce joc vrea să joc eu cu ea? De ce avea un cadran de x şi zero încrustat pe antebraţ? Până unde regresase? Dar o altă parte din mine a intrat pur şi simplu în ceea ce ea oferea şi a început să se joace ca şi cum acesta era cel mai firesc lucru din lume.

Am luat un caiet şi un pix de pe măsuţa pe care se afla cuţitul, mi-am tras scaunul mai aproape de al ei, am desenat două seturi de linii paralele intersectate pe hârtie şi am întrebat-o dacă dorea să fie zero sau x. Au trecut câteva minute de când începuserăm să jucăm, până să-mi dau seama ce să fac cu activitatea din mintea mea. Dacă aveam acum o Joanna sever regresată, nu eram sigură de capacităţile mele de psihoterapeut pentru copii sau de psihoterapie prin joc. Aveam prea puţine elemente după care să mă ghidez sau care să mă liniştească în timp ce dădeam pixul de la una la alta.

Continuând să jucăm şi găsind un ritm cald între noi, însoţit chiar de câteva chicoteli, la un moment dat am aruncat o privire la ceas şi am realizat că trecuseră patruzeci şi opt de minute. Nu mă simţeam bine că trebuia să terminăm şedinţa în acest punct. Nu eram sigură dacă Joanna ar fi putut să revină la terapie în starea ei de adult. Dar mai mult de-atât, eram şi mai puţin sigură despre cum aveam să comentez ceea ce ieşise la iveală. Aş fi vrut să aduc în discuţie cuţitul care stătea acum pe masa mea, dar simţeam că nu aş fi avut destul timp să gândesc limpede la ceea ce aveam să spun. Aş fi vrut să vorbesc despre Joanna cea cu care mă jucasem şi despre ameninţarea care precedase apariţia ei. Aş fi vrut să fac ordine în harababura acelei şedinţe, dar ştiam că nu era posibil. M-am rezumat la ce era mai simplu.

— Joanna, am început eu, este timpul să ne oprim pentru astăzi.

— O, da, a răspuns ea, scuturându-se din reveria ei.
— Ne vedem joi, am zis.
— Corect, ne vedem joi. Aceeaşi oră, acelaşi loc, a zis ea şi a ieşit de parcă ar fi mers la plimbare.
Stoarsă, am răsuflat adânc, mi-am scuturat capul şi m-am aşezat la calculator pentru a face câteva note, sperând că în scris aveam să-mi pot da seama mai bine de ceea ce se petrecea cu Joanna.

Cuţitul portocaliu cu lamă mică era încă pe masa mea. Ştiam că trebuia să-l iau de acolo înainte de următoarea şedinţă, dar, fără să-mi dau seama de ce, ezitam să-l ridic. Într-un fel mă speria. Într-altul mă fascina. Era indiciul lumii ascunse a cuiva la care ţineam foarte mult. Aveam nevoie să înţeleg de ce îl adusese cu ea, să înţeleg semnele de pe braţul ei, starea în care intrase, ameninţarea care o precedase.

Mai erau câteva minute până la următoarea şedinţă, am luat cuţitul şi m-am înfiorat. Mă făcea să nu mă simt deloc în largul meu. Lama ascuţită avea câţiva centimentri lungime. Dar ţinându-l în mână, am început să-l văd mai degrabă ca pe un cuţit prietenos, ca pe un fel de cuţit normal. M-am trezit trecându-mi mâna peste lama lui. În loc să intru în panică, am simţit în schimb că mă liniştea. Nu părea să fie un instrument violent. Cu ce impregnase oare Joanna cuţitul acela? L-am lăsat din nou deoparte şi l-am acoperit cu un blocnotes. Nu mă puteam gândi la el deocamdată.

Starea mentală în care intrase Joanna şi în care avea să se afle cu intermitenţe, dar deloc rar, în şedinţele din lunile următoare, ar putea fi gândită ca o stare înrudită, dar mult mai puţin severă, cu tulburările de personalitate mai dramatice aduse în atenţia publicului în cartea şi în filmul Sybil, în care aspecte ale sinelui, care au fost clivate şi par să întruchipeze un tip diferit de personalitate, pe neaşteptate apar şi „preiau“ locul personalităţii centrale sau principale.

(Psihicul, prin funcţia sa executivă de înregistrare şi administrare a ceea ce simţim şi trăim, se confruntă cu o multitudine de fenomene care refuză să capete sens. Dacă durerea asociată unui eveniment sau mai multor evenimente este prea mare, ea poate fi disociată şi separată de cunoaşterea conştientă a persoanei şi în timp „uitată“, apărând doar în vise sau în acte ratate. Cu toţii ne bizuim pe capacitatea de „a uita“ sau de a acoperi, ascunzând unele lucruri. Apoi, ceea ce este refulat sau „uitat“ influenţează şi motivează aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi în moduri de care nu suntem conştienţi.

Dar atunci când ceea ce i se întâmplă unei persoane depăşeşte suportabilul, depăşeşte capacitatea de a uita, când suferinţa cauzată este atât de mare şi de neînţeles încât nu poate fi pur şi simplu „uitată“ sau exclusă, apare în schimb o amputare psihică prin care ceea ce nu poate fi gândit, ceea ce nu poate fi simţit, este smuls din psihic. Devine separat, disociat. Disocierea implică un tip diferit de clivaj faţă de cel al refulării. Apare un clivaj al Eului, prin care energia psihică este deplasată de la procesele conştiente şi inconştiente şi este folosită pentru a zăgăzui şi a îngheţa experienţele intolerabile. Odată expulzate, aceste experienţe se osifică. Nu ne mai gândim la ele, nici nu le mai simţim. Sunt zidite undeva în adânc, pentru a le împiedica să ameninţe să copleşească persoana aşa cum s-a întâmplat când au fost resimţite prima dată).

Dar, deşi eram interesată de teoria cu privire la stările disociate, o preocupare mai imediată era ce să fac cu cuţitul care se afla încă pe masa mea. Am trecut în revistă toată gama de posibilităţi. Puteam să nu spun nimic la următoarea şedinţă a Joannei şi să aştept să văd dacă ea menţionează cuţitul. Dar dacă nu ar fi făcut-o? Puteam să aştept să văd despre ce vorbeşte şi să găsesc o cale de a face legătura între ceea ce spune şi cuţit. Puteam să deschid chiar eu subiectul direct. Dar cum? Cu cât încercam mai mult să mă gândesc la ce să spun şi cum să spun, cu atât realizam mai mult că nu înţelegeam destul de bine. Dar a evita cuţitul ar fi însemnat o accentuare a părţii clivate, disociate a Joannei, care-şi găsise o cale de a veni în terapie doar ca un sine „separat.“ Prima mea sarcină era aceea de a reuşi să o cunosc pe fata cu ochii mari care juca x şi zero cu cuţitul.

Va urma…

Citește și- Pași în întuneric (part.2)

-Pași în întuneric (part.3)

***text scris de psihanalista Susie Orbach în cartea “Jumătate inocentă, jumătate înțeleaptă”, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 6 =