Luând cuţitul şi tăindu-se, mintea ei încerca să păcălească teroarea (Pași în întuneric -part.2)


17 Apr 2018

Joanna a venit la următoarea şedinţă ca şi cum nu se întâmplase nimic ciudat la ultima noastră întâlnire. A vorbit despre Nulla. Fără ca eu să fi făcut vreo remarcă, începuse să creadă că era ceva oarecum ciudat legat de natura îngrijorării ei. Grijile ei legate de tratamentul Nullei erau legate de interesul ei pentru biologia umană. Îi plăcea să afle detalii despre corpul omenesc şi era fascinată de articolele despre ultimele tehnologii medicale. Îşi amintea că în copilărie dorise cu disperare să se facă medic, dar nu dispusese de circumstanţele sau educaţia potrivită care să creeze o asemenea posibilitate pentru ea. Pe măsură ce vorbea, devenea tot mai conştientă de faptul că unele elemente ale interesului ei pentru medicină şi pentru corpul uman erau aproape macabre. Asocierile ei la macabru au condus apoi la aducerea în discuţie a unui film violent pe care îl văzuse recent şi la amestecul curios de excitaţie şi detaşare rece pe care i-l trezise.

Întotdeauna am fost impresionată de capacitatea Joannei de a-şi pune sub semnul întrebării reacţiile într-o manieră reflexivă. Îi admiram capacitatea de autoreflecţie şi onestitatea cu care era pregătită să discute despre aspectele mai puţin flatante ale propriei persoane. Dar acum, pe lângă admiraţie, eram intrigată pentru că nu mă gândisem că Joanna, care era atât de pregătită să afle lucruri noi despre sine, ar fi putut sau ar fi fost în stare să coabiteze cu o stare disociată a sinelui ei. Probabil că o cantitate considerabilă din energia ei psihică era consumată pentru a lega acea stare şi eram surprinsă de cât de multă energie îi mai rămânea încă pentru a-şi explora părţile mai conştiente ale sinelui. Discursul ei despre film şi despre interesul pentru macabrul medical plutea în cabinet. Vorbea atât de plastic despre sângele contaminat şi despre transfuziile de sânge încât am simţit la un moment dat o tresărire în partea de jos a braţului meu stâng şi am avut în faţa ochilor imaginea câtorva picături de sânge roşu-vânăt închis scurgându-mi-se pe încheietură. Ştiam că eram în căutarea unei căi de acces pentru a discuta despre ultima şedinţă, astfel că nu am fost surprinsă de empatia mea fizică pentru rănile pe care şi le făcuse. Ezitam să vorbesc, pentru că, deşi doream să aduc în discuţie ceea ce se întâmplase la ultima şedinţă, dând curs dorinţei mele aş fi putut întrerupe unele asocieri pe care în mod mai valoros le-ar fi putut face ea singură.

Am rămas un timp la film şi la modul în care ea simţise un fel de pace în timp ce pe ecran erau puse în scenă cele mai şocante violuri. Descria cum simţise că se excita, dar se şi calma simultan.

(Mintea mi s-a îndreptat către un studiu care investiga efectele fizice şi emoţionale ale traumei la opt soldaţi veterani ai războiului din Vietnam. Studiul ajungea la surprinzătorul rezultat că, după ce le era arătat veteranilor un film de război timp de cincisprezece minute, percepţia propriei lor dureri se reducea semnificativ. La şapte dintre cei opt bărbaţi imaginile violente din film creau o stare de hiperexcitaţie care, la rândul ei, producea un efect analgezic liniştitor echivalent cu efectul sedativ al morfinei. Efectul de calmare era obţinut nu prin relaxare, ci prin creşterea nivelului de stress).

Imaginea antebraţului stâng al Joannei mi-a trecut scurt prin faţa ochilor. Dacă mai înainte aş fi urmărit poate discursul despre filmul de groază pe care tocmai îl văzuse pentru a explora împreună cu ea ce trezea în ea fiecare personaj al filmului, acum eram nerăbdătoare să aflu dacă tăieturile de pe braţul ei fuseseră o reacţie la vreo stare extremă pe care nu putuse să o stăpânească. Ceea ce înţeleseserăm până acum despre violenţa tatălui ei jucase mai degrabă un rol secundar, şi nu un rol principal în viaţa Joannei. Mă întrebam dacă acest lucru avea să se schimbe curând, dacă violenţa la care asistase, care îi fusese transmisă şi căreia îi supravieţuise urma să se dovedească a fi de o însemnătate mai mare decât cea pe care i-o dăduserăm amândouă până atunci. Intrase oare violenţa în relaţia cu tatăl ei când era foarte mică, astfel încât capacitatea ei de a-şi regla excitaţia fiziologică fusese tulburată? Interpretasem oare greşit energia şi eficienţa ei la birou? Mascau ele un fel de adicţie la hiperexcitaţie, similară cu cea a veteranilor din Vietnam, de care avea nevoie pentru a declanşa acţiunea liniştitoare a opioidelor endogene? Îi ofereau oare întâlnirile violente cu iubiţii ei această uşurare, nu doar pentru că îi putea presa să facă lucruri pe care ei le considerau a fi lipsite de caracter, ci pentru că stimularea pe care o obţinea prin violenţă îi stimula producţia de analgezic calmant?

Dacă aveam dreptate, atunci aducerea acestei părţi clivate a sinelui ei în terapie demonstra un anumit nivel de inteligenţă emoţională. Găsea o cale pentru a-mi spune despre ea. Într-adevăr, făcea mai mult, îmi transmitea la un nivel aproape visceral ceva despre modul cum gestiona surpriza şi panica. Căci în mine însămi, deşi o parte din mine se simţise atacată de cuţitul din cameră, o altă parte rămăsese profund calmă, într-un fel de mişcare împietrită în care fiecare nuanţă părea să îmi atingă simţurile. Am simţit că fusesem supusă într-un fel la experienţa Joannei. Reuşise să mi-o comunice.

— Joanna, am început, este posibil ca filmul, interesul tău pentru macabru şi detaliile operaţiei şi tratamentului pe care trebuie să le facă prietena ta să aibă vreo legătură tulburătoare totuşi stimulativă între ele?

Înainte să pot explicita ceea ce încercam să spun, Joanna m-a oprit. S-a aplecat în faţă, și-a întins mâinile în sus în faţa ei, şi-a desfăcut degetele ca un evantai şi a scos un geamăt. Arăta ca o fetiţă care împinge cu mâinile un perete de sticlă, neputincioasă.

Uimită şi întru câtva îngrijorată de faptul c-aş fi putut să o împing mai adânc în starea necunoscută în care se afla, am întrebat-o pe Joanna la cine se uita atât de concentrată. „La părinţii mei, desigur,“ a zis ea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume pe care l-ar fi putut spune şi ca şi cum ar fi fost ceva ce eu deja ştiam. „Părinţii mei. Veneau în vizită, dar nu-i lăsau să intre. Mi-era groază de asta. Mi-era groază să-i văd aşa.“

Există momente în aproape orice terapie când cunoscutul deodată se evaporă, iar psihoterapeutul se simte ca şi cum pică de pe scaun. Se întreabă dacă nu cumva i-a scăpat vreun detaliu crucial – vârsta vreunui frate, numele celui mai bun prieten, semnificaţia vreunui incident special. Acesta era unul dintre acele momente şi mă zvârcoleam pe dinăuntrul meu. Crezusem că fusesem foarte atentă la istoria Joannei, dar acum se dovedea că scăpasem ceva extrem de important, crucial. Oare? Nu eram chiar sigură. Am rememorat succesiunea de stări prin care trecuserăm împreună, sperând să capete vreun sens. M-am gândit la cine era ea când venise prima dată la terapie: vivace, entuziastă, implicată. O tânără femeie frumoasă, isteaţă, capabilă, străduindu-se să îşi conştientizeze resurele, să-şi înţeleagă nesiguranţa şi să găsească o cale mai sănătoasă de a trăi cu sine însăşi. Apoi venise ameninţarea şi mi-am amintit cât de neaşteptată fusese, ce schimbare marcantă adusese în relaţia noastră, cum schimbul facial fusese înlocuit de groază. Mi-am reamintit de izolare, de confuzia din cameră, de sentimentul meu că nu reuşeam să ajung la Joanna în niciun mod care să aibă sens. Iar apoi, de modul surprinzător în care fusese întreruptă ameninţarea, cum cerându-mi să joc x şi zero cu ea, Joanna îmi arătase braţul ei rănit, îmi dăduse mie cuţitul şi căpătase înfăţişarea unei fetiţe înspăimântate. Nimic nu se lega ca să se clarifice în vreun fel.

Această referire la părinţii ei veniţi în vizită, care nu erau lăsaţi să intre, nu părea să se potrivească niciunde. Îmi era la fel de nefamiliară precum Joanna pe care o aveam acum în faţa mea.

— Când, Joanna? am zis cât de blând şi de neutru am putut. Eram interesată acum să deschid un dialog, să vorbim. Dacă ar fi simţit că nu ştiam despre ce să vorbesc, aş fi putut pierde această şansă.

— Când am fost în spital, în spitalul de boli contagioase, când eu şi Daniella eram mici. M-a privit şi a revenit la postura ei de adult. Apoi a început să plângă.

Spitalul de boli contagioase, desigur. Îmi spusese că avusese scarlatină când era mică, dar acest lucru nu căpătase niciodată vreo semnificaţie între noi. Am fost tentată să am chiar trăirea de evrica, tipică acelor caricaturi despre psihanaliza de altădată, în care identificarea traumei făcea să pice ca o fisă, atât de frumos, la locul lui, ceea ce era de neînţeles. Era excitant. Mi-a apărut în minte imaginea Joannei într-unul dintre acele spitale tentaculare precum casele de la ţară, construite în epoca victoriană. Unităţile de izolare, care fie se aflau într-un spital general, fie erau în spitale separate, se dezvoltaseră după ce apăruseră Legile Săracilor din 1834 şi fuseseră constant folosite până la jumătatea anilor 1950, când antibioticele şi vaccinurile puseseră capăt nevoii de carantină. Văzând-o pe Joanna la şase ani închisă acolo săptămâni la rând m-a făcut să mă simt foarte tristă pentru ea.

(Înainte de răspândirea pe scară largă a ideilor lui John Bowlby despre ataşamentul timpuriu şi înainte de a fi cunoscute efectele negative ale separării copiilor mici de părinţii lor la apariţia unor boli în familie, un copil diagnosticat cu scarlatină sau cu difterie putea fi consultat acum de un medic, iar peste o oră sau două era luat de nişte străini într-o ambulanţă şi dus într-un loc îndepărtat, de un alb imaculat, unde părinţii nu puteau să-l viziteze. Acolo rămânea mai multe săptămâni, sub pază, alături de alţi copii care erau tot nişte străini. Adulţii care îi îngrijeau, asistentele medicale şi doctorii erau cel mai adesea minunat de drăguţi, dar şi ei erau tot nişte străini. Copilul era smuls de acasă, lăsat într-un loc necunoscut, conştient că ceva nu era în regulă, dar fără nimic care să-i uşureze intrarea în acest mediu nou.

O astfel de separare era traumatică din mai multe puncte de vedere. Separarea de familie la vârsta de patru, cinci, şase, şapte ani sau chiar mai mare nu este uşoară (Cui îi place o separare neanticipată, până la urmă?). A fi separat când eşti bolnav poate produce o anxietate teribilă. Explicaţia că separarea este în interesul tău este greu acceptabilă. A fi lăsat singur într-un spaţiu necunoscut, doar cu pijamaua şi ursuleţul ca unice obiecte familiare, în timp ce nişte străini te mână, te hrănesc şi fac mare zarvă în jurul tău, creează o realitate care poate fi foarte înspăimântătoare şi bulversantă. Toţi îţi spun cât e de bine că eşti salvat dar, asemenea copiilor evacuaţi din oraşe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau copiilor evrei germani urcaţi în Kindertransport, sunt prea puţine încercările de a înţelege şi a vorbi despre pierdere, despre traumă, despre teroarea care poate fi provocată de mutare.

Experienţa separării timpurii de părinţi prin trimiterea copilului la internat este întreţesută în cultura clasei britanice superioare şi mijlocii-superioare. Această instituţie care găzduieşte băieţi, de la o vârstă foarte fragedă a creat un tipar emoţional particular în care durerea separării devine ceva ce copilul învaţă să stăpânească, mai degrabă decât să jelească. Băieţii luaţi de acasă încă de la vârsta de şapte ani erau şi sunt încurajaţi să strângă din dinţi şi să suporte şi să-şi con- vertească pierderea în ataşament faţă de ceilalţi băieţi într-un spectacol de sănătate şi vigoare.

Această cutumă s-a infiltrat şi în spitalele cu unităţi de izolare. Exista o cerere implicită ca toţi copiii să afişeze chipuri fericite şi să alunge durerea undeva departe, în loc să o uşureze prin conştientizare. Se punea accentul pe „zâmbitul către surorile medicale“ sau pe „înveselire“, de parcă doctorii, asistentele şi îngrijitorii nu suportau să vadă durerea copiilor. Se vorbea despre acasă, desigur, ca despre un loc minunat unde toţi doreau să meargă, dar agonia dorului de patul propriu, de mama şi de tata, de prieteni, căţel, fraţi, surori, Buni, Tanti, mâncarea preferată nu era prea des auzită. Ca parte a unei întipăriri culturale care simţea că cel mai bine era ca lucrurile dureroase să rămână nespuse, tristeţea copiilor era pomenită doar indirect, iar trauma separării neanticipate şi îndelungate era rezolvată prin refuzul de a vorbi despre ea.

Când copiii se întorceau acasă, durerea sufletească suferită şi de copii şi de părinţi în egală măsură – aceştia din urmă simţindu-se incapabili să-şi îngrijească copiii acasă sau să împiedice plecarea lor – conspira la păstrarea tăcerii: „Mai bine să nu mai vorbim despre asta, dragule. N-ar face decât să-l supere.“ Sejurul la spitalul de boli contagioase era adesea tratat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată cu adevărat. Chiar şi ursuleţului pe care copilul îl luase cu el în spital şi care reprezenta o oarecare continuitate între înainte şi după ruptură i se făceau fumigaţii şi adesea se dezmembra în bucăţi astfel că nu-l mai putea însoţi acasă pe copil. Experienţa spitalului era astfel închisă. Părinţii nu o pomeneau pentru că îi supăra prea tare pe ei, iar copiii erau îndemnaţi să se gândească la faptul că totul era bine acum că lucrurile reveniseră la normal).

Foarte adesea nu reveneau. Şi nu reveniseră nici pentru Joanna. Experienţa emoţională şi traumatică a secţiei de izolare şi starea mentală în care se aflase Joanna cât timp stătuse acolo se ascunseseră de fapt în subteran. Nu existase nici o posibilitate pentru ea să vorbească despre acea experienţă sau să se gândească la ea, nici chiar cu surorile ei, şi era adusă la viaţă indirect, doar prin fascinaţia pentru domeniul medical şi interesul pentru filmele violente şi uneori macabre, în special pentru filmele de groază cu subiect medical.

Am simţit imediat o speranţă când Joanna a menţionat spitalul de boli contagioase. Aveam un început de explicaţie pentru tulburarea şi teroarea emoţională a ultimelor noastre şedinţe. Atmosfera de ameninţare care impregna timpul petrecut împreună, sentimentul de groază de parcă ceva cumplit urma să se întâmple, frica pe care cred că o simţeam amândouă, experienţa mea de a fi atât de în afara ei şi incapabilă să ajung la ea în vreun fel, toate începeau acum să capete un sens. În ce priveşte reflecţiile asupra spitalizării Nullei deveneau mai clare panica ei legată de cum avea să se simtă Nulla în interiorul tomografului şi interesul ei de a cunoaşte toate aspectele medicale.

I-am cerut să-mi spună mai multe despre palmele sprijinite de geam, despre viaţa de zi cu zi din spital, vizitele părinţilor, frecvenţa contactului cu ei şi despre reîntoarcerea ei acasă, într-un mod care să scoată în evidenţă importanţa acestor evenimente. Nu voiam ca această experienţă să fie din nou alungată de ea prematur. Puteam vorbi, simţi şi ne puteam gândi la ea împreună – pentru a aborda izolarea şi teama pe care le simţise atunci şi pe care le purtase cu ea până acum.

Cu toate că vorbeam despre evenimente extrem de dureroase, camera era plină acum de sentimente pe care le puteam înţelege şi gestiona amândouă. În următoarele cinci şedinţe a ieşit la iveală întreaga poveste.

Joanna avea o imagine deosebit de vie a mamei ei plângând în timp ce ea şi Daniella urcau în ambulanţa albă gigantică şi a şoferului ambulanţei care îi spunea: „N-o face pe mami să se îngrijoreze. O să te distrezi cu alţi copii, cât timp doctorul te va face bine“.

Repovestind această frază, o mânie feroce a ţâşnit din ochii ei. Când uşile ambulanţei s-au închis, Joanna a fost copleşită de teroare şi de senzaţia că totul se dezintegra. Daniella începuse să plângă şi, ca să o poată linişti, s-a stăpânit pe ea însăşi. Joanna ştia că era ceva de care trebuia să se îngrijoreze. Nu era totul în regulă şi nu avea să fie, dar ştia că ea trebuia să fie curajoasă.

Supravieţuirea pe parcursul călătoriei şi a primei săptămâni în spital a fost grea. Totul era atât de neobişnuit şi se refugia în acea stare dintre somn şi veghe unde stau învălmăşite gândurile care nu pot fi urmărite ale unui creier amorţit. Există o anumită siguranţă în acea formă de conştiinţă. Timpul trece măsurat de termometru, de tăvile cu mâncare fără gust, de programul radio pe care aştepţi să-l asculţi (doar ca să aluneci în somn după cinci minute), de îndemnurile asistentelor şi de ridicarea şi lăsarea jaluzelelor.

La sfârşitul primei săptămâni Joanna s-a trezit din reveria ei apatică şi a început să privească lung prin geamurile ferestrelor. Era ziua de vizite, iar ea îşi imagina cum familia exuberantă venea să le viziteze cu braţele pline de paste şi prăjituri. Tensiunea îi slăbise în aşteptare. Simţea cum începea să se relaxeze mai mult în loc să se retragă. Dar până la jumătatea după-amiezii, nu veniseră. Starea de aşteptare a explodat. A trecut de la depresie la spaima de a-şi pierde minţile. Cu frenezie născocea scenarii pentru a le explica absenţa. Un alt copil era bolnav, nu erau autobuze de acasă la spital, mătuşica avusese iarăşi o criză. Joanna fusese sigură că ai lor aveau să vină şi nu putea găsi un loc pentru această certitudine a ei în faptul absenţei lor.

Încă o săptămână a trecut. De-acum îşi făcea de lucru prin salon, îşi făcuse o prietenă bună, juca la nesfârşit x şi zero şi jack, în timp ce îşi imagina că era Frumoasa Adormită care aştepta să fie salvată. Între timp, Daniella nu era deloc bine. Era letargică şi retrasă, iar Joanna încerca să o consoleze şi să fie cât de efervescentă putea ea. Cu siguranţă, părinţii lor aveau să vină săptămâna următoare.

După ce o ridica pe Daniella la geamul care separa salonul lor de spaţiul public, cele două fete îşi sprijineau coatele pe genunchi şi aşteptau. „Înveseliţi-vă, îngeraşilor,“ le zicea femeia de serviciu strecurându-le câteva fursecuri. „Vor veni, o să vedeţi. Nu vă faceţi griji.“ În inima ei, Joanna ştia că părinţii ei aveau să vină, nu avea nicio îndoială. Mami le aşteptase întotdeauna pe fete la şcoală şi le ducea şi le lua de la lecţiile de balet. Nu trebuiseră niciodată să aştepte, cu atât mai puţin să fie uitate.

Fetiţele se priveau pentru a se asigura una pe alta. Joanna vedea frica şi disperarea Daniellei. Îşi îndepărta propria îngrijorare încurajând-o, inventând joculeţe pe care să le joace cât timp aşteptau, gândindu-se la cine avea să vină şi cu ce aveau să fie îmbrăcaţi. După două ore, când niciun membru al familiei lor nu venise, şi-a condus surioara cuprinsă de hohote de plâns în salon, a ajutat-o să se culce în patul ei şi s-a băgat apoi şi ea în patul ei, neconsolată.

În al treilea weekend, a sosit tatăl lor. Joanna şi Daniella au alergat să-l salute fără să bage de seamă că erau separate de un perete de sticlă. Venise cu baloane şi cu bomboane italieneşti şi puloveraşe frumos croşetate, o imagine chinuitoare de bucurie şi iubire de cealaltă parte a acelei bariere. Joanna a plâns, şi-a plâns. Voia atât de tare să fie mare şi să aibă putere să se ocupe de toate, dar nu putea. Tatăl ei se prefăcea că e vesel. Se strâmba la ele şi se prostea. De pe partea cealaltă a geamului le trimitea bezele şi îmbrăţişări şi-şi prindea inima în pumni ca la operă. Dar scoţând o batistă foarte mare şi frumos călcată din buzunarul de la piept, glumele lui s-au transformat în durere şi i-au dat lacrimile. Văzându-l pe tatăl ei îndurerat, Joanna a apucat-o de mână pe sora ei, a fugit înapoi în salon şi s-a aruncat în pat.

Trei săptămâni mai târziu fetele s-au întors acasă. Până atunci mai fuseseră alte două vizite separate de geam, de data aceasta ale ambilor părinţi. Aceste vizite le ajutau pe fete să reziste, dar în acelaşi timp scoteau în evidenţă disperarea situaţiei lor. Din spatele barierei de sticlă, Joanna nu putea ajunge la ei, nici ei la ea. Cu stoicism, zâmbea şi se maimuţărea şi ea la părinţii ei. Când plecau, fugea în patul ei şi plângea.

Reîntoarcerea acasă a început să explice anumite lucruri. În prima săptămână în care ele fuseseră în spital, bunica murise. În cea de-a doua săptămână, ceilalţi copii fuseseră bolnavi. Mama Joannei, aflată în şoc după toate pierderile, fusese sedată de către doctor. Nu mai rămăsese nimeni în afară de tatăl lor care să se îngrijească de cei trei copii, nimeni care să le poată vizita pe Joanna şi Daniella.

Dar, deşi faptele explicau absenţa părinţilor lor, ceva se schimbase dramatic pentru Joanna. Lucrurile pur şi simplu nu erau în regulă acasă. Mama ei acum se îmbrăca numai în negru şi luase înfăţişarea mamei ei sicilience. Bombănea şi se târa prin casă cu suspine adânci şi blesteme la adresa lui dottore Inglese. Era jale în casă, dar era mai mult de atât. Mai întâi, cea mai apropiată descriere pe care a putut-o face Joanna acestei stări a fost să spună că era ca şi cum o lamă de ferăstrău tăiase familia în bucăţi şi, când s-au apucat să pună piesele tăiate din nou la un loc, câteva piese lipseau. Mă interesa utilizarea imaginilor legate de lamă.

Am notat această imagine, la fel ca şi referirea Joannei la jocul repetitiv de x şi zero din spital. Erau prea evidente pentru a le aduce eu în discuţie şi dacă Joanna nu făcuse legăturile nu doream o forcludere facilă a ceea ce ieşise la iveală. Eram mai nerăbdătoare să înţeleg ce se schimbase, ce impregna acum căminul şi relaţiile din familie, pentru a scoate la lumină, dacă era posibil, suferinţele parentale care creaseră în Joanna sentimentul că lucrurile nu mergeau bine.

Am petrecut împreună destule şedinţe în care viaţa de familie de dinainte de episodul de scarlatină a fost idealizată. Joanna se întreba dacă tatăl ei fusese violent şi înainte de acel moment. Voia cu disperare ca şederea la spital să fie o demarcaţie a experienţei ei. Vedea lumină înainte de spital şi anxietate după aceea.

Nimic surprinzător aici. Psihicul nostru adeseori se constelează în jurul unei traume percepute, un eveniment pe care îl păstrăm în minte ca fiind acel eveniment semnificativ al copilăriei noastre care a schimbat totul. Şi în timp ce astfel de idei nu sunt în general agreate de analiştii contemporani, pentru care contextul în care este resimţită şi gestionată suferinţa sau în mod repetat greşit gestionată, este mai grăitor decât nevoia individului de a avea un punct fix, un moment în care înainte era bine, iar acum este rău, această nevoie avea o rezonanţă psihologică pentru Joanna.

(Desigur, adeseori asemenea puncte sau amintiri fixe există tocmai pentru a ascunde ceea ce era prea dureros de simţit înainte. La fel ca amintirile-ecran ale lui Freud, care protejau individul de o amintire şi mai teribilă, idealizarea trecutului, a unei perioade din copilărie în care totul era perfect, îi dă siguranţă individului. Există speranţă pentru că a existat o perioadă de timp înaintea alungării lui Adam şi a Evei din Rai. Munca întreprinsă de psihoterapeut cere multă grijă aici. Căci el trebuie să creeze spaţiul în care să se poată vorbi despre atmosfera de după Cădere, iar apoi să găsească modalităţi pentru a-l invita pe pacient să reflecteze la viaţa de dinainte, astfel încât pacientul să poată cerceta împreună cu terapeutul dacă diferenţa este chiar atât de dramatică. Accentul pus pe „după a fost rău“ şi pe „înainte a fost bine“ este, de asemenea, un mod în care lucrul cu care pacientul nu s-a putut confrunta în timpul de dinainte este mutat în timpul de după, unde pare mai uşor de gestionat. Experienţa rea este reorganizată. Dar dacă ea nu este corectă, atunci nu facem decât să întărim un fel de ficţiune a pacientului, ficţiune care îl împiedică să se conecteze emoţional la sensibilităţile afective ale situaţiei familiale şi care îl menţine într-o experienţă clivată în loc să-l ajute să aducă mai multă complexitate şi substanţă atât perioadei de dinainte, cât şi celei de după).

În cazul Joannei era un oarecare adevăr în percepţia pe care o avea despre un înainte şi un după. Comportamentul violent al tatălui ei începuse după internarea în spital; mama lor se metamorfozase după reîntoarcerea Joannei şi Daniellei de la spital. Ceea ce fusese pus sub semnul întrebării pentru părinţii ei era sentimentul că-şi pot creşte bine copiii şi, de asemenea, să-i protejeze. Erau profund zguduiţi, iar nesiguranţa lor fusese exacerbată de moartea bunicii Joannei, care căpătase acum proporţii epice.

Joanna, care învăţase să aibă grijă de Daniella în spital, acum a învăţat să aibă grijă de mama ei. Ceea ce însemna acest lucru era să-şi ascundă sentimentele, să fie mica domnișoară Cuminţenie, micuţa domnișoară Deşteptăciune, micuţa domnișoară Hărnicie şi micuţa domnișoară Veselie. Învăţa bine la şcoală, nu intra niciodată în necazuri care să fi putut ajunge la urechile mamei sau tatălui ei şi era cât de cuminte şi de nădejde putea fi ea.

Dar avea o viaţă secretă.

După ce termina orele se ducea în atelierul de arte şi începea să se joace cu lamele folosite la linogravură. Simţea o mare satisfacţie în acţiunea de a săpa un şanţ îngust în linoleum şi obişnuia să adune resturi de linoleum şi să facă tăieturi lungi în ele. Făcea linii paralele, iar apoi un set perpendicular de linii paralele, care le intersectau pe primele. Înainte să poată să joace x şi zero pe linoleum se trezea scotocind după vreun instrument mai ascuţit, un briceag, pe care îl folosea apoi pentru a se tăia pe burtă, pe picior sau pe braţ. Intra în ceea ce ea descria ca pe o stare de concentrare, pe măsură ce lucra pentru a-şi desena jocul de x şi zero.

În adolescenţă, Joanna se tăia în acest fel cam de două ori pe săptămână. Nu era prea sigură de ce, era doar o parte a obiceiurilor ei, o activitate intimă asupra căreia nu reflecta prea mult. După terminarea şcolii, acest obicei se mai rărise, dar când s-a mutat de acasă la douăzeci şi doi de ani, prima dintre fete
care făcuse acest lucru fără să se fi măritat mai întâi, el a revenit în viaţa ei. În ultimii treisprezece ani fusese o activitate intermitentă şi disociată. Din când în când, când făcea baie la sfârşitul zilei, intra într-un spaţiu mental destul de ciudat pentru lumea unei Joanna care funcţiona cu o competenţă atât de naturală la muncă. Dacă nu suna telefonul sau soneria de la intrare, care să o scoată brusc din ceea ce mai târziu avea să considere a fi transele ei, descoperea uneori mai târziu seara că îşi săpase adânc gravând cele patru linii necesare pentru x şi zero în pielea de pe burtă.

Această viaţă secretă a Joannei era aproape secretă pentru sinele ei conştient.

Ceea ce începuse ca o activitate liniştitoare – încercarea de a pune o ordine în cele nouă pătrate – devenise compulsie. Nu doar că Joanna simţea că nu avea de ales sau nu ţinea de ea dacă să taie sau să nu taie, dar nu era nici conştientă când făcea acest lucru. Această activitate părea să „pună pur şi simplu stăpânire pe ea“ şi până când adusese cuţitul la terapie şi-mi arătase braţul nu fusese prea conştientă de ceea ce făcea decât după ce se întâmpla. Acum, că aflaserăm amândouă, nu-i era greu să invoce această activitate în mintea ei şi să o descrie în şedinţe, cadru cu cadru, aşa cum se petrecea. Lucram pentru a reuşi să ajun- gem la ceea ce era încapsulat în ea, în gândurile şi acţiunile ei şi la felul în care se legau ele unele cu altele. Parcurgeam acţiunile în imaginaţia ei astfel încât să poată încetini şi să se oprească pentru a-şi da seama de sentimentele care însoţeau ceea ce devenise acum o activitate ritualizată. Dacă puteam găsi un mod de a explora gândurile care îi ghidau sentimentele, iar apoi sentimentele care îi ghidau gândurile şi acţiunile, ar fi putut găsi o cale alternativă de a procesa ceea ce, până la acest punct, fusese gestionat prin x şi zero.

Încetinirea în acest fel a activităţii sale mentale a făcut ca Joanna să intre direct în contact cu o imensă teroare. Îi era teamă că va fi copleşită de fricile care o străbăteau. Fără accesul la un instrument care să o ajute să devieze aceste frici prin rănirea propriului corp, îi venea să lovească şi să urle. Puteam vedea că se afla într-o suferinţă fizică puternică, asediată de senzaţii de care nu ştia cum să scape. Cu mâncărimi şi iritaţii, îi venea să se scarpine pentru a scăpa de usturime, pentru a îndepărta alergenul fizic şi psihic care punea stăpânire pe ea. Privind-o, era de parcă ea fusese ştearsă de pe faţa pământului pentru a deveni doar un corp dezgustător.

Era uşor de observat cât îi era de greu să suporte această agonie; cum, luând cuţitul şi tăindu-se, mintea ei încerca să păcălească teroarea. Părând că îşi creează propria durere prin tăiere, ea fantasma că o controla. Pentru că şi-o provoca singură, temporar îşi reducea sentimentul de vulnerabilitate.

Când am reuşit să vorbim împreună despre toate aceste lucruri, ele au devenit mai puţin înspăimântătoare. Pentru că era cu cineva care nu avea niciun interes ca ea să facă pe voioasa pentru alţii, care îi putea sta alături în timp ce ea încerca să rostească acele cuvinte care s-ar fi putut apropia de o oarecare descriere a experienţei ei, am putut să văd cum suferinţa îi slăbea gradual. Nu era un drum uşor de parcurs. Nu era sigură că putea avea încredere că vreuna dintre noi era în stare să gestioneze ceea ce simţea ea şi multe întrebări, nelinişti şi testări i-au însoţit încercările de a rămâne în contact cu trăirile dinlăuntrul ei.

Va urma….

Citește și: Pași în întuneric (part.1)

-Pași în întuneric part.3

***text scris de psihanalista Susie Orbach în cartea “Jumătate inocentă, jumătate înțeleaptă”, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


5 + 1 =