Prizonieră într-un iad creat de propria sa minte (Pași în întuneric part.3)


17 Apr 2018

După mai multe săptămâni teroarea ei a început să se reducă, începând să se întoarcă spre ea fără să o copleşească. Exista o parte din Joanna care acum nu era nici atât de cufundată în durerea ei, încât aceasta să o ia în stăpânire şi să o îndepărteze de sine, nici atât de distantă încât ea să o disocieze. În schimb, se deschisese un spaţiu în care ea se putea observa pe sine în timp ce se afla în mijlocul lui. Acest lucru îi permitea să acccepte că era înfricoşată, că putea să plângă mult şi că îi venea fie să se repeadă fizic la mine, fie să se calmeze singură făcându-şi tăieturi. A început să aibă o idee vagă că, dacă simţea ceva, iar apoi îşi observa parţial sentimentele şi impulsurile, ar fi putut reuşi să le supravieţuiască şi să le proceseze. Dacă putea să încetinească ceea ce i se întâmpla şi să tolereze ceea ce simţea, şi procesele ei de gândire ar fi putut fi prelungite astfel încât să se poată simţi mai puţin luată în stăpânire sau mânată de impulsuri.

Erau multe de discutat despre tăieturi şi despre paradoxurile pe care le încapsulau ele. Ca orice simptom care este adânc înrădăcinat, ele devin o modalitate de a fi cu sine însuşi, iar impulsul original adună curând în el tot soiul de alte semnificaţii, devenind un vector prin care este procesată o mare parte din ceea ce atinge o persoană. Dacă, aşa cum era cazul Joannei, trauma spitalului de boli contagioase şi transformarea vieţii familiei după întoarcerea ei şi a Daniellei acasă a fost prea grea pentru a putea fi suportată, chiar pentru a fi refulată, atunci simptomul ei – tăierea a nouă pătrate în propriul corp – funcţiona ca o modalitate de a gestiona ceea ce era de negestionat.

(Ne-am fi putut speria de acele tăieturi – căci, într-adevăr, era greu să nu ne speriem – şi să ne fi oprit acolo sau puteam urma sfatul lui Freud şi să vedem ce semnificaţii bogate şi multiple însoţesc astfel de acte. Psihoterapia permite urmarea celei de-a doua variante, dezvăluirea dramei minţii şi a vieţii individuale, a drumurilor pe care ea le urmează şi a soluţiilor pe care le caută, a căilor profund personale ale vieţii psihice individuale, prin interceptarea unui simptom şi întinderea unei pânze mai mari pe care să fie desenate şi examinate temele impregnate în simptom).

Pentru Joanna, tăierea era o fereastră către procesele ei mentale. Spunea povestea emoţionantă a internării ei în spital. Cadranul de x şi zero arăta felul în care îşi distrăsese singură atenţia cât timp stătuse în spital. Cele nouă pătrate desenau nouă cadre de ferestre largi prin care ea îşi aţintise privirile de atâtea ori şi care le separaseră cu atâta cruzime pe ea şi pe sora ei de contactul cu cei aflaţi de cealaltă parte. Utilizarea de către Joanna a unei unelte care tăia aceste forme în trupul ei indica latura fizică a experienţei ei medicale de bolnav de scarlatină, în care spatule de metal rece îi erau apăsate pe limbă ca parte a rutinei medicale. La un alt nivel, crearea repetitivă a unui tipar în care trebuiau să se potrivească x şi zero dezvăluia încercările Joannei de a da formă unui ceva trăit ca dezintegrare şi de a se aşeza pe sine (zerourile) şi pe sora ei (x-urile) într-o structură ordonată. X-urile ei arătau de fapt mai mult ca nişte Y-uri răsturnate decât ca X, dând impresia de siluete care stăteau înclinate.

Centrală pentru experienţa Joannei de a se tăia era scurgerea sângelui. Când am putut să vorbim despre aceste lucruri, Joanna iniţial a legat sângele de scenele medicale – doctori, seringi, vaccinări şi injecţii. Acesta era un set de semnificaţii dar mai evidentă încă era căutarea unei eliberări fizice de sentimentele care îi sfâşiau trupul şi care cereau imperios descărcarea printr-un fel de procedură de „lăsare de sânge“. Groaza pe care o trăise era „pe sub pielea şi prin venele ei“ şi o îmboldea să caute o purgaţie fizică.

Joanna, la fel ca alte femei care se taie, era prinsă într-un paradox curios. Avea o viaţă psihică intensă. Dar această viaţă psihică, cu emoţiile şi sentimentele ei vraişte, care nu se prea potriveau, putea fi acoperită şi ascunsă. Aşa, Joanna resimţea o iritabilitate şi o frustrare extreme, pe care nu le putea stăpâni.

Nu ştia ce să facă cu ea însăşi. De parcă ar fi fost prizonieră într-un iad creat de propria sa minte, care era în acelaşi timp străveziu, dar şi fizic. Soluţia ei era să se taie. Sângele pe care-l făcea să curgă o forţa să îşi vadă durerea. În acelaşi timp, sângele îi demonstra că era făcută din carne şi sânge adevărate şi că nu era doar o minte.

Când Joanna a venit la şedinţă cu cuţitul – întruchipând starea emoţională în care era legată de experienţa ei de la spital şi ruptă de experienţa ei conştientă –, acea stare mentală şi starea ca de transă în care intra în timp ce-şi scrijelea cadranele, o scoteam în afara sa ori dincolo de sine. Deşi acest mecanism de protecţie a psihicului o ajuta să se îndepărteze de sine, el avea un neajuns. O golea temporar de corporalitatea sa.

Psihicul caută un echilibru între elementele sale mentale (psihice) şi elementele sale fizice (somatice). Impulsul Joannei de a-şi „lăsa sânge“ putea fi înţeles ca o încercare de a reechilibra ceea ce devenise pentru ea o tortură mentală, mai exact una care fusese clivată şi disociată. Era ca şi cum ea ar fi avut nevoie să simtă ceva fizic şi să vadă ceva fizic tangibil pentru a se asigura că exista cu adevărat fizic. Vederea sângelui îi oferea dovada că era un sine trupesc, nu doar un sine exclusiv mental. Prin tăierile ei, deci, Joanna îşi confirma sentimentul că era reală, că durerea ei era o durere atât corporală, cât şi mentală şi nu era imaginată, nu era ceva ce „inventase“ ea sau care putea fi conţinută sau explicată în întregime cu mintea.

Atâta timp cât scrijelirea propriului corp devenise mijlocul prin care Joanna îşi asimila experienţele intense, tăierea invoca şi în acelaşi timp era încercarea ei de a-şi stăpâni sentimentele legate de violenţa tatălui. Deşi amintirile din copilărie ale Joannei despre tatăl ei, care îi lovea mama, rămăseseră conştiente şi nu trebuiseră să fie refulate sau disociate, unele aspecte ale sentimentelor ei şi frica pe care această violenţă o trezea în ea fuseseră clivate şi divizate între percepţia tatălui de dinainte şi a celui de după, pre- şi post-scarlatină. Acum puteam vedea că fusese mult mai înspăimântată decât îşi putuse permite să ştie. Dacă s-ar fi lăsat atunci, când era copil, în voia fricilor ei când auzea suferinţa mamei şi violenţa tatălui, s-ar fi simţit periculos de aproape de locul mental în care se aflase în spitalul de boli contagioase. Dar era mai mult de atât. Violenţa tatălui ei apăruse după episodul spitalizării. Acel eveniment îi schimbase ei viaţa. Şi pentru că nu putuse să vorbească despre perioada de dinainte sau din timpul acestuia, o frică prezentă, precum cea provocată de violenţa tatălui, a devenit de neîndurat. Astfel, când auzea o ceartă se încorda instantaneu, se înghesuia în surorile ei şi aştepta să treacă timpul. În ziua următoare se trezea că se tăia, de parcă sfâşiindu-se pe sine violenţa devenea a ei şi astfel putea exercita un fel de control asupra ei. Violenţa tatălui devenea mai suportabilă dacă o făcea să fie a ei.

(Acesta este sensul în care un simptom devine un vector, absorbind noua experienţă prin canale cunoscute, astfel că noul nu este atât de mult trăit, ci individul se ajustează la el şi îl gestionează prin transpunerea lui într-o formă familiară. Există o luptă psihică de putere în momentul în care apare o experienţă nouă în circumstanţe deja ameninţătoare. Va pune noul la încercare ceea ce este cunoscut sau cunoscutul va transforma noul? Dacă noul poate fi redat într-o formă  familiară, el nu este o provocare. Nu e nevoie să fie privit în faţă, simţit sau gândit. Devine hrană psihică pentru un sistem care are moduri înrădăcinate de a concepe realitatea exterioară. Realitatea internă, imaginile care pot fi create în mintea cuiva despre cum sunt relaţiile, cum este lumea de afară, devin mult mai convingătoare decât orice nouă realitate. Dacă lumea este o creaţie proprie, ea poate fi sumbră, dar are o anumită siguranţă în ea. Ceea ce se spulberase în lumea Joannei pe drumul către secţia de izolare era siguranţa ei. Când s-a întors acasă, această siguranţă nu i-a putut fi returnată, pentru că şi părinţii ei fuseseră traumatizaţi de evenimentele acelor şase săptămâni).

Mai devreme în terapie, eu şi Joanna ne întrebaserăm dacă violenţa faţă de iubitul ei nu încorpora ceva – deşi nu prea ştiam ce – din ceea ce i se părea ei că ar trebui să se întâmple între femei şi bărbaţi. Preluând comportamentul tatălui ei, presupusesem, şi-l apropiase. Acum începeam să înţelegem mai bine violenţa tatălui, dar şi a ei proprii, când îl lovea cu pumnii şi picioarele pe Jeremy. În tradiţia unui demers autobiografic, am început să rescriem violenţa Joannei nu doar ca pe o istorie a reacţiei ei la sentimentele de abandon, ci şi ca pe o istorie a neputinţei ei. Căci, impregnată în ceea ce preluase din violenţa tatălui ei, era exprimarea colapsului lui, ruşinea lui faţă de propria incapacitate de a-şi proteja fetele şi soţia de scarlatină şi de moartea soacrei.

Leo, tatăl Joannei, era un bărbat orgolios. Era modest în exprimarea dorinţelor lui lumeşti, dar foarte hotărât când era vorba despre familia lui. Se aştepta de la sine ca adevărat cap al familiei să o păstreze stabilă şi puternică. Deşi boala fiicelor lui şi mutarea lor la spital ar fi putut să nu-l lovească aidoma unui blestem dacă ar fi rămas în sătucul în care crescuse în Grecia, aici, în Londra, extras din familia sa de origine, rupt de reperele sale culturale, de o comunitate închegată alături de care să-şi deplângă soarta şi disperat de vinovăţia şi tristeţea de a nu le fi putut vizita pe Daniella şi pe Joanna la spital, se simţea neajutorat. Incapabil să o scoată pe soţia sa din depresie, el şi-a pierdut fetele, soţia, soacra şi sentimentul posibilului. Acest sentiment de neajutorare, cu care nu era obişnuit, l-a copleşit. Când a trebuit să se confrunte cu o situaţie căreia nu i-a putut da de capăt şi fără spaţiul psihic necesar pentru a-şi procesa propriile pierderi considerabile, încrederea în sine l-a părăsit şi a fost înlocuită de o neajutorare apăsătoare. Şi-a depăşit această neajutorare printr-o furie a cărei forţă părea să-l adune din nou într-un întreg potent, pe care apoi îl avânta asupra soţiei sau a fetelor lui când lucrurile deveneau prea dificile.

O neajutorare se cuibărise şi lângă sentimentele de abandon ale Joannei după ce îl înnebunise pe Jeremy pentru că nu crezuse în iubirea lui pentru ea şi după ce el se retrăsese în sine. O moştenire psihică de neajutorare se împletea cu violenţa Joannei. Pe măsură ce am reuşit să regândim experienţele ei de după episodul spitalului, şi am ajuns să ştim ce schimbări au avut loc în ea în timpul şi după spitalizare, Joanna s-a simţit în stare să intre în contact cu sentimentele ei de neajutorare. Disocierea o ajutase în perioada teribilă a spitalului. În spital şi după aceea această parte disociată ajunsese să întruchipeze părţile triste şi bântuite ale Joannei, cărora ea nu reuşea să le găsească locul. Pe măsură ce Joanna crescuse, această parte clivată din ea alunecase în afara vieţii ei şi nu mai apăruse, în amintirile conştiente ale Joannei, până de curând, în terapie.

La doi ani după ce apăruse pentru prima dată ameninţarea în şedinţele petrecute împreună, Joanna a părăsit terapia. Nu mai era înspăimântată sau neîncrezătoare în sine. După o perioadă de depresie profundă, care durase aproximativ şase luni, pusese capăt relaţiei cu Jeremy, care încetase să fie partenerul mult dorit. Făcuse ţăndări tot ceea ce ştiuse despre ea şi cu toate că, piesele adunându-se acum din nou la un loc, era mult mai puternică, unele dintre piese se îmbinau acum diferit, iar ea se dezvolta şi se schimba în moduri care însemnau că această relaţie şi câteva dintre prieteniile ei nu mai erau potrivite.

Cu toate că fizic nu fusese niciodată prea distanţată de părinţii ei, a descoperit o nouă relaţie cu ei, mai puţin din poziţia de fiică îndatoritoare şi realizată şi mai mult din cea de adult empatic dar şi vulnerabil, care percepe suferinţa prin care trecuseră apropiaţii ei, fiecare în modul lui propriu. Era acum cu un bărbat despre a cărui iubire nu mai credea că o crease ea şi în care era foarte aproape de a crede – suficient de aproape încât să încerce să aibă o familie împreună. Tăierile încetaseră destul de abrupt, pe măsură ce Joanna se obişnuise să-şi gestioneze durerea, furia nestăpânită, frica şi neajutorarea când le simţea în corp, prin modurile mai convenţionale de exprimare precum plânsul, mânia, trăirea fricii sau trăirea în profunzime a propriei neajutorări.

Era încă o femeie incredibil de vivace şi plină de viaţă, dar acum adăugase un timbru suplimentar vocii sale şi corpului său. Mă minunam de ea, gândindu-mă la ce sigilase în afara ei timp de treizeci de ani pentru ca să-şi poată continua viaţa, şi de curajul ei de a trece prin şi a se reconecta la un episod care fusese separat şi lăsat în afara sa. Am simţit o extraordinară bucurie că prin munca asiduă din primele optsprezece luni ale terapiei ei reuşise să ajungă la un spaţiu psihic suficient de sigur încât să poată să aducă în discuţie acel vector, necunoscut ei sau mie, prin care fusese canalizată cea mai mare parte a experienţei ei.

Dar povestea mea care era? Cu ce mă confruntasem eu, unde fusesem, cum am fost eu schimbată de timpul petrecut cu Joanna?

Un terapeut experimentat abordează fiecare situaţie clinică cu o încredere rezonabilă în cunoştinţele sale. Această încredere, care nu are legătură cu detaliile modului în care ar putea evolua sau ar putea fi înţeles un anumit caz, este despre capacitatea de a înţelege şi devine terenul pe care pot fi gândite şi gestionate nesiguranţa şi surpriza. Psihoterapia şi psihanaliza nu sunt atât despre ceea ce este cunoscut şi predictibil, cât despre ceea ce trebuie să fie înţeles, ceea ce trebuie să fie povestit, la ce trebuie să rămână deschis terapeutul, ce ar putea fi posibil să înţeleagă şi cum poate fi urmată curiozitatea în mod profitabil.

Am fost forţată să-mi reamintesc aceste lucruri în timpul petrecut cu Joanna. Nu a fost o terapie în care să mă fi relaxat. A fost o terapie în care încrederea în capacitatea mea de a înţelege a fost pusă la grea încercare. Uneori, în timpul perioadei pe care o descriu drept ameninţare, mă aflam în ceaţa necunoscutului. Ezitam între confuzia absolută şi încercarea de a-mi aminti că o asemenea confuzie poate fi o redare a experienţei emoţionale a pacientului, dar la fel de bine şi o comunicare vitală din partea lui despre starea sa mentală.

Paşii mei şovăitori în întuneric, aşa cum simţeam că erau cele mai multe dintre cuvintele pe care i le adresam Joannei în acele momente, erau încercarea mea de a articula acele sentimente cu speranţa că, odată puse în cuvinte, aveau să devină mai uşoare. Cum s-a dovedit, până la urmă aşa a fost. Dar nu fără scufundări în şi mai multă confuzie, întuneric şi groază.

Confruntată cu acel cuţit, mă întrebasem dacă nu cumva îmi pierdeam minţile, dacă era cu adevărat un cuţit, dacă nu cumva eram prinsă într-o stare paranoidă. Orice a fost, în timp ce încercam să desluşesc ce ar fi putut fi, am învăţat să rămân nemişcată în faţa fricii. Ştiam că nu mă aflam în niciun pericol fizic din partea Joannei, ci că ea se afla psihologic pe un teren dificil. Ştiam că exista posibilitatea ca o persoană profund tulburată să cuprindă şi pe altcineva în panica sa, dar panica Joannei şi drama ei m-au învăţat să stau nemişcată. Starea de absorbţie pe care mi-a oferit-o acea situaţie a fost o stare de alertă şi de nemişcare – genul de hipersensibilitate care reprezintă cealaltă faţă a panicii, probabil înrudită cu starea de a naşte sau de a alăpta un copil. Această imagine mă surprinde, pentru că prea puţine lucruri din timpul petrecut cu Joanna, chiar şi din timpul ameninţării, făcuseră apel la partea mea maternă. Ce am simţit a fost mai mult o compasiune profundă faţă de ea, o dorinţă de a ajunge la ea şi de a-i uşura sentimentul de izolare dezolantă. Doream să o ajut pe Joanna, să pot să ajung la ea, dar acest impuls era prea superficial. Şi aceasta este frumuseţea psihanalizei. Nu a fost posibil să o eliberez din teroarea ei, din spaima ei, fără a trăi eu mai întâi ceva aproximativ la fel împreună cu ea. Joanna mi-a arătat cum trebuia să fiu eu în afara ei, în propria mea celulă de izolare, să fiu capabilă să suport durerea ei şi chiar să o iau asupra mea fără a putea face prea multe pentru ea în primul moment, pentru ca să-şi poată digera durerea ea însăşi. În consecinţă am ajuns să-mi dezvolt o capacitate de nemişcare profundă.

Mai presus de toate, însă, cred că i-am simţit frica. Întâlnirile semnificative lărgesc în mod inevitabil graniţele propriilor noastre experienţe limitate, iar cu Joanna mi-am simţit aria emoţională extinzându-se, pentru că am cunoscut, am mirosit şi am atins ceva din ceea ce însemna frica pentru ea. A fost ca şi cum unde înainte existaseră în mine unul sau două tonuri de frică, acum aveam deja un acord sau chiar două. Interpretarea acestor note, cu discordanţele şi cu rezonanţele lor, făcea ca frica să atârne mai greu, dar în acelaşi timp să fie mai uşoară.

În cele din urmă, Joanna m-a schimbat, permiţându-mi să văd satisfacţia pe care o resimţea ea când se tăia. Pentru că a adus-o direct în relaţia noastră, m-a invitat să iau parte la o activitate – pentru mine – de negândit, nu am putut fi nici un spectator uimit, nici un teoretician psihanalitic. Chiar şi când am refuzat ceea ce îmi oferea ea, am fost forţată să intru cumva în ceea ce trăia ea. În această călătorie am ajuns la înţelegerea mai mult din interior decât la una teoretică a controlului pe care ea simţea că putea să-l exercite prin tăiere şi a durerii extraordinare în care se afla.

La fel ca în aproape fiecare experienţă terapeutică, şi cea a Joannei m-a învăţat umilinţa. Ea, la fel ca şi alţii, venise pentru că se afla în nevoie. Terapeutului îi sunt date autoritatea, cunoaşterea şi credinţa că poate ajuta. Acesta este un aspect inevitabil al demersului terapeutic. Şi este adevărat că prin experienţa şi prin măiestria noastră reuşim să fim uneori de mare ajutor. Dar întotdeauna ne putem înşela, putem pricepe greşit, putem să nu înţelegem şi chiar să judecăm greşit cât de multă durere poate suporta o persoană, pentru că am văzut, am auzit şi am fost martorii unor asemenea dureri de nenumărate ori înainte. Joanna m-a învăţat, la fel ca mulţi dintre oamenii cu care am lucrat, despre ceea ce era pentru ea atât de insuportabil încât nu putea ajunge la acel sentiment. Această confruntare cu realitatea altuia îmi reaminteşte limitele foarte modeste ale înţelegerii mele, ale nevoii mele de a nu fi nici cel care conduce ca terapeut, nici de a renunţa, ci de a mă strădui să particip cu smerenie.

Citește și- Pași în întuneric (part.1)

-Pași în întuneric (part.2)

***text scris de psihanalista Susie Orbach în cartea “Jumătate inocentă, jumătate înțeleaptă”, ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


2 + 1 =


Trebuie sa ai peste 18 ani pentru a vizita acest site.

Te rugam sa iti confirmi varsta. Echipa www.profadesex.com.