Chiar nu vreau să fac terapie ani de zile…


09 Jul 2018

-Chiar nu vreau să fac terapie ani de zile, spuse tânărul.

Stătea așezat pe un scaun cu fața spre terapeut, cu ochii căprui plecați și brațele încrucișate la piept.

-Vreau doar să lucrez asupra situației mele cu probele pentru roluri. După cum ți-am spus, sunt actor și una dintre cele mai mari probleme ale mele este că, ori de câte ori mă prezint la o probă, devin atât de emoționat încât o dau în bară. Vreau, pur și simplu, să lucrez asupra acestei dificultăți. În rest viața mea este OK. Nu vreau să vorbesc despre copilăria mea și despre toate chestiile astea. Copilăria mea a fost mișto. Deci cred că n-ar trebui să ia mai mult de câteva luni să rezolvăm problema asta, nu?

Terapeuta știa că interviul preliminar este o ședință importantă… după aceasta, lucrurile aveau să meargă într-o direcție bună sau greșită. Acum se stabilea cadrul relației lor. Mai mult decât în orice altă ședință, orice cuvânt, gest sau expresie de-a ei va avea un impact crucial. În timp ce-l asculta pe tânărul din fața sa, o sumedenie de gânduri îi veneau în minte; nu spuse însă nimic. Înțelesese că tânărul era foarte rezistent. Teama lui de a rămâne în terapie “ani de zile” exprima mai multe temeri mai adânci, inconștiente: teama de dependență, de castrare de către mama-vrăjitoare, teama de propria lui agresivitate, față de autoritate și față de contraagresivitatea pe care autoritatea ar putea să o scoată la iveală, teama de a fi sedus și apoi respins de terapeută, teama de adevărurile și de circumstanțele dureroase ale vieții sale, în special de acele adevăruri care i-ar putea distruge viziunea sa narcisică asupra sinelui. Ea a înțeles că dorința lui de a menține terapia concentrată pe o problemă, evitând reconstrucția și alte abordări terapeutice, era o încercare de a controla procesul, pentru a se apăra și mai mult de propriile sale temeri. Înțelesese dintr-odată toate aceste lucruri, dar nu spuse nimic. Pentru a calma temerile tânărului, ea se hotărî să-i vorbească numai dacă el îi cerea aceasta- asta însemna că avea să-i dea replica numai dacă el o cerea. Era important ca el să se simtă stăpân pe situație, așa cum își dorea. Nu numai temerile lui, ci și paranoia ascunsă în spatele acestora trebuia să fie calmată, astfel încât să se formeze o punte de încredere între ei. Trebuia să-l facă să simtă că terapeuta nu avea absolut nicio intenție prestabilită în ceea ce-l privea, exceptând ascultarea și ajutorul pe care avea să i le acorde, sub orice formă ar fi dorit el să fie acel ajutor.

Tânărul continuă să vorbească timp de vreo treizeci de minute, fără să ceară terapeutei să facă vreun comentariu direct, deși îi arunca frecvent priviri rapide, de parcă ar fi așteptat confirmarea ei. De fiecare dată când făcea asta, terapeuta clătina din cap și uneori zâmbea. În cele din urmă, el se opri, o privi lung pe terapeută și o întrebă:

-Deci, ce crezi? Crezi că mă poți ajuta?

-Sigur, răspunse ea fără ezitare, zâmbind cordial.

-Dar nu vreau ca asta să dureze ani în șir.

-Înțeleg

-Vreau doar să lucrez asupra problemei pe care o am cu probele de rol. Cât crezi că va dura?

-Nu-ți pot spune asta, răspunse ea cu o voce blândă.

El aștepta, din nou, să fie asigurat de faptul că ea avea să-i respecte condițiile și că nu avea să-l conducă într-un loc în care el nu-și dorea să ajungă.

-Înțeleg că nu vrei să rămâi în terapie mai mult de câteva luni, iar eu voi încerca să fac tot ce pot să te ajut să-ți atingi obiectivele în acest interval de timp. Dar, realist vorbind, nu vei ști niciodată cât urmează să îți ia să faci ceva, până când nu începi să faci acel lucru.

Pacientul clătină din cap și o scrută cu priviri temătoare.

-Și nu vreau să discut despre copilăria mea. Știu că ești psihanalistă și că psihanaliștii vor mereu să vorbești despre copilăria ta, dar, dacă vrei să știi adevărul, eu nu cred în toate astea. Și sper să nu te simți ofensată că spun asta.

-Nu, nu m-ai ofensat. De fapt, vreau să te încurajez să spui întotdeauna ceea ce gândești sau simți în legătură cu mine sau cu terapia.

Ea profită de ocazie ca să înceapă să-l educe, un proces care urma să se desfășoare în continuare.

-E în regulă dacă nu vrei să vorbești despre copilăria ta. Vom lucra asupra a ceea ce consideri tu că este important.

Ea se gândi că ar fi bine să nu insiste acum pe aspectul reconstrucției copilăriei.

-Adică vreau să spun că știu oameni care au fost în analiză toată viața și cu toate astea sunt mai răvășiți ca oricând. Pur și simplu nu cred în psihanaliză. Cred că Freud este depășit. Dar tu ce crezi?

Ea simți un junghi de revoltă, analizat ca fiind contratransfer, iar apoi vorbi fără intenția de a se apăra.

-În timpul ședințelor mă gândesc doar la cum să-i ajut pe oamenii aflați în încăpere în fața mea. Înțeleg că ai unele rezerve față de Freud și că nu vrei să discuți despre copilăria ta. Înțeleg. Te asigur că nu te voi presa în niciun fel să faci ceva ce tu nu dorești să faci.

Îi zâmbi cu calm, încurajator

-Asta sună bine

(…) Pacientul o întrebă apoi despre metoda ei de lucru, iar ea profită din nou de oportunitate pentru a-l informa cu privire la procesul terapeutic, explicându-i în linii mari că va trebui să-i spună orice gând îi vine în minte și că treaba ei este să-l ajute să înțeleagă aceste gânduri. Nu dorea însă să-i spună prea multe pentru că știa că asta n-ar face decât să sporească rezistența, care oricum era destul de mare. Menținu tot timpul explicațiile la un nivel minim.

Pe măsură ce ședința avansa, brațele pacientului coborâră pe lângă corp, iar privirea deveni mai puțin încruntată. Părea că se simte mult mai confortabil decât atunci când intrase în cabinetul ei. Terapeuta reușise cu succes să-i domolească temerile și îndoielile, ceea ce fusese de fapt primul ei obiectiv, dar și să încheie un contract inițial — convenind să lucreze asupra unei probleme anume, pe o perioadă limitată de timp, fără a intra în istoria pacientului. Desigur, ea știa că, de îndată ce vor începe să lucreze pe tema fricii pacientului de probele de rol, vor ajunge la alte aspecte din viața lui; dar avea să-l lase pe el însuși să descopere acest lucru. Prin empatia cu care îl asculta și cu care îi răspundea la întrebări, ea demonstrase că-l putea auzi fără să-l judece, că manifestă simpatie față de preocupările lui, că nu era nevoie să-l ghideze într-o direcție în care el n-ar fi dorit să meargă și că era deschisă la criticism și la sentimente negative cu privire la ea sau la terapie.

-Știi, mi-a fost teamă să vin astăzi aici, i se confesă pacientul la sfârșitul ședinței. Nu știu de ce dar mi-a fost teamă. Acum mă bucur că am venit. Și mă simt ușurat. De fapt, abia aștept ședința viitoare.

***extrase din cartea “101 succese terapeutice- Depășirea transferului și rezistenței în psihoterapie”- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


1 + 9 =