Culori și emoții


12 Jul 2018

-Urăsc asta!

-Ce anume urăști?

-Urăsc să lucrez cu culori. Nu vreau să fac asta. De ce naiba mi s-a comandat tabloul ăsta?

Avea un vaiet autocompătimitor în voce, o privire oropsită și o încovoiere de martir a umerilor.

-Nu știu de ce nu pot pur și simplu să rămân la desenele în alb negru. Îmi place să fac desene. Sunt bună la asta. Dar adânc în sinea mea, știu că n-am să fiu niciodată un artist adevărat dacă nu pot deveni o maestră în folosirea culorilor.

Își scutură capul.

-Și chiar urăsc asta.

Era o tânără artistă care venise la terapie pentru că, după cum susținea chiar ea, nu simțea nimic. Ori de câte ori, în timpul ședințelor săptămânale de terapie, terapeutul o întreba ce simțea în legătură cu șeful ei, cu iubitul ei sau cu el însuși, ea răspunde invariabil că nu simțea nimic. Vorbea doar despre un fel de amorțeală de la gât în jos. Gândea sentimentele dar nu le putea simți. Rezultatul acestui fapt era că ea nu era conectată în mod real la arta și la viața ei.

Terapeutul știa că starea acestei paciente era una tipică pentru mulți artiști vizuali. Pentru că pierduse legătura cu propriile sale emoții, își pierduse contactul și cu creativitatea, și cu capacitatea de a întrebuința culorile. În măsura în care artiștii își refulează emoțiile, se produce o limitare sau o distorsionare a utilizării culorilor —culorile fiind reprezentările vizuale ale emoțiilor. În primul an de terapie, pacienta s-a concentrat aproape în întregime pe acest aspect, deoarece salvarea ei depinde de succesul ei ca artist. Prin celebritate, ea va demonstra familiei sale umanismul și caracterul special pe care ei le-au ignorat sau înăbușit; sau cel puțin așa credea ea.

-Ce se întâmplă atunci când încerci să lucrezi în culori? o întrebă terapeutul într-o zi, sperând să o determine să înțeleagă care erau sentimentele blocate.

-Pur și simplu…. mă simt îngrădită, spuse ea.

Stătea în fața lui, clătinând din cap, ca de obicei.

-N-am niciun pic de încredere în mine. Continui să trec cu privirea peste chipuri și nicicum nu-mi ies clar nasurile sau gurile… Și nu pot face corect umbrele. E ridicol. Când pictez în culori mă simt ca un bebeluș, ca și cum n-aș mai fi pictat niciodată. E total frustrant și umilitor.

Ani de zile se luptase cu această situație, ca și cu altele asemănătoare. În acea vreme, terapeutul a reușit să înțeleagă cum își formase ea încă din prima copilărie obiceiul de a-și amorți emoțiile. Fusese înțărcată destul de devreme de o mamă care nu-și dorise în mod special o fetiță; apoi fusese terorizată de părinții care erau în mod constant violenți între ei dar și cu ea. Dacă ar fi încercat vreodată să-și exprime vreo temere sau vreo furie, i s-ar fi spus: “să-ți ții gura, sau am să-ți dau eu un motiv pentru care să plângi!” Uneori, tatăl său, care era electrician, o lovea cu cablul electric. Teroarea și furia acelor zile au fost asociate în inconștientul ei cu culoare roșie, singurătatea ei a fost asociată cu albastrul, iar tandrețea care-i lipsise a asociat-o culorii galben. Incapacitatea ei de a folosi aceste culori și altele asemenea reprezenta o evitare a trăirilor și amintirilor pe care acestea le-ar fi putut stârni.

Pe măsură ce procesul de perlaborare începea să deschidă un drum spre aceste emoții și amintiri refulate, ea mărturisea ocazional că resimțea atacuri de furie, fantasme despre răzbunare și urme de tristețe. Acest lucru a reprezentat un progres important pentru ea, pentru că, până atunci, ea trăise numai senzația de amorțeală sau de anxietate — nimic altceva. Cu toate acestea, încă nu putea întrebuința eficient culorile. Momentul de răscruce a venit într-o zi, când terapeutul a decis să folosească un exercițiu experențial.

-Te simți amorțită astăzi? o întrebă el.

-Cred că da. Nu simt nimic, așa că probabil că sunt amorțită.

-Aș vrea să facem un experiment. Aș vrea să încerci să-ți sporești starea de amorțire.

-De ce?

-Poate că nu ești suficient de amorțită pentru a bloca, cu adevărat, toate trăirile tale. Poate că n-ar fi rău să te simți și mai amorțită. Ai încredere în mine și o să vedem ce se întâmplă. Aș vrea să te concentrezi în mod deliberat asupra amorțirii tale.

Ea se așeză mai bine în scaun, scuturând din cap.

-În regulă, dacă spui.

Luă o poziție rigidă, cu ochii ațintiți asupra terapeutului.

-E ciudat, spune ea.

-Ciudat?

-Mă înțeapă tot corpul.

-Continuă să te cufunzi în amorțeală.

-Nu știu dacă pot.

-Poți. Ai făcut asta toată viața ta. Ești o maestră.

-Ce se întâmplă? întrebă ea.

-Continuă.

-Mi-e … frică.

Începu să hohotească și să plângă.

După aceea (în următoarele ședințe), începu să vorbească cu mai multă trăire despre copilăria ei în care fusese abuzată. În timp ce făcea asta capacitatea ei de a întrebuința culorile începu să crească treptat. Alăturându-se rezistenței ei și dându-i permisiunea de a se scufunda în amorțire, terapeutul reușise să scoată la iveală motivul inconștient din care făcea aceste două lucruri. A fost prima eliberare din sclavia propriului ei narcisism. Apoi au urmat multe altele.

***extrase din cartea “101 succese terapeutice- Depășirea transferului și rezistenței în psihoterapie”- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 + 4 =