Strigătul primar


15 Jul 2018

-Simt că-mi vine să țip, spuse el.

-Cum vine asta? spuse terapeuta.

-Pentru că sunt furios.

-De ce ești furios?

-Nu știu. Știu doar că-mi vine să strig.

Pacientul, un bărbat de vreo douăzeci și ceva de ani, citise despre o formă de “terapie prin strigătul primar” și îi ceruse terapeutei sale, o psihanalistă, să-l lase să încerce asta în timpul ședințelor lor. La început, terapeuta se opusese solicitării lui de a striga. Ea simțea că dorința lui de a face asta era o formă de rezistență la procesul analitic — o rezistență la asocierea liberă, la verbalizarea sentimentelor sale și la analiza propriei sale rezistențe. Totuși, pe măsură ce timpul trecea, ea începu să înțeleagă că el nu putea verbaliza anumite sentimente pentru că acestea își aveau originea în stadiu oral, un stadiu care precede capacitatea de verbalizare. Pacientul nu-și putea verbaliza mânia din această perioadă, deoarece era de dincolo de cuvânt. Această mânie data din pruncie și era mai veche decât cuvântul însuși.

Pacientul se află de vreo câțiva ani în terapie și, în cea mai mare parte a timpului, fusese extrem de pasiv. Își perlaborase deja cele mai multe dintre aspectele sale oedipiene și anale, iar acum ajunsese la cele orale. Mama sa murise când el avea un an, iar el rămăsese cu o fixație la acel stadiu, blocat într-un doliu nefinalizat. Pasivitatea sa extremă era un rezultat al apărării împotriva furiei pe care o simțea față de mama sa pentru că a murit și astfel l-a abandonat, o furie pe care nu o putea exprima în cuvinte sau pe care nu o putea înțelege ca un adult. El folosea de asemenea mecanismul de apărare al clivajului Eului; o parte din el recunoștea moartea mamei sale, dar o altă parte, încă inconștientă, o mai aștepta încă să se întoarcă. Dorința lui de a striga își avea originea în apariția treptată a acestei furii în cursul terapiei, apariție pe care o putea simți în pieptul său, dar pe care nu o putea înțelege la nivel verbal.

-M-am gândit la asta, îi spuse terapeuta într-o zi, și am decis că poate ar fi bine pentru tine să țipi.

-Chiar?

Pacientul a rămas mai întâi surprins de noua decizie a terapeutei sale.

-Ești sigură?

-Sunt sigură, dacă și tu ești sigur.

-Sunt foarte sigur.

La socilitarea terapeutei, pacientul se întoarse cu față în jos pe canapea și țipă în pernă. Țipă vreo câteva minute, apoi se opri și spuse că îi dispăruse durerea de cap. În ședința următoare țipă vreo cinci minute. Din nou relată că-i dispăruse durerea de cap. Timp de câteva luni, strigă preț de cinci-zece minute, în fiecare ședință. La început țipetele sale erau fără cuvinte. Apoi începu să țipe:

-Mami, mami, mami!

Apoi țipă:

-Te urăsc, te urăsc, te urăsc! De ce m-ai părăsit, mami? De ce? Te urăsc cu fiecare celulă din corpul meu! Te detest! De ce? De ce? De ce?

Strigătele lui se schimbaseră ca structură în acest interval. La început erau mai degrabă superficiale și forțate, dar în cele din urmă ajunseseră să fie profunde și grave ca acelea ale unui bebeluș. De asemenea, la final, începuse să hohotească. Țipa câteva momente, după care continua să plângă, până la epuizare.

După o vreme, pacientul însuși decise că era suficient.

-Nu cred că o să țip astăzi, îi spuse terapeutei.

-De ce nu?

-Simt nevoia să vorbesc despre asta, acum.

-E în regulă. Cred că e o idee bună.

Anul următor a fost dedicat discutării experiențelor sale preverbale.

***extrase din cartea “101 succese terapeutice- Depășirea transferului și rezistenței în psihoterapie”- ed. Trei

***sursă foto- unsplash.com

#Psihoterapie și Consiliere Psihodinamică (individuală sau de grup) la Comunitatea Amor Fati-Cabinet Individual de Psihologie. Programări la 0724.914.449

Amor Fati

Share

Laura Andreșan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 + 2 =